Intitulate Îngerul adâncului, „paginile de jurnal (1991-1998)” – volum consistent, cu însemnări aparținând poetului Eugen Dorcescu – sunt dedicate soției sale, Mirela-Ioana, care semnează și exhaustiva introducere (Opera totală) ce proiectează o lumină edificatoare asupra personalității poetului și, implicit, asupra Jurnalului său.
Volumul este tipărit în condiții excepționale la Editura Mirton (Timișoara, 2020) și vine nu neapărat să aducă formal noutăți în literatura memorialistică, ci să „vadă” prin percepția unui om de înaltă probitate lumea Banatului literar, intelectual, social, uman de după 1990 în toată profunzimea și în toate conexiunile ei, cu toate contradicțiile și anomiile vremii.
Poetul trăiește într-o lume puternic conflictuală în vâltorile căreia nu intră, pentru că preferă să rămână în expectativă după un principiu taoist (înțeleptul acționează, dar nu luptă), din acest unghi și cu experiențele sale de viață putând să constate că „am avut o parodie de socialism, acum avem o parodie de capitalism” (ib.) în care se sting speranțele celor care, în fond, au făcut adevărată revoluția română din 1989. Jurnalul lui Eugen Docescu este din acest punct de vedere un document personalizat. Astfel notează la 18 decembrie1993: „Centrul mai ales, dar și Calea Girocului, m-a urmărit mult timp. Am trăit-o și ieri. Și nu pot uita înfățișarea orașului de după acel Crăciun 1989, de după Anul Nou, când încerca să reînvie. Ars, spart, sumbru, cernit, cu oameni gesticulând tragic, dezarticulat, fantasmatic uneori. O traumă ce ne-a marcat pe toți. Pentru toată viața. Și să vorbești ți-e greu. Azi e o zi întunecată, rece. Ca un imens cavou”.
Jurnalul adună toate confidențele poetului: „Cel care va citi vreodată aceste însemnări se va opri la materia stafidită a vieții sau la parfumul evanescent al ideii?”, se întreabă poetul la 15 iunie 1991, întrebare născută să rămână retorică. Eugen Dorcescu este o ființă profund socială, și de aici vine și intensitatea dezamăgirilor sale: „Orașul dă pe dinafară de câini, de gropi, de șobolani, de hoți, de bețivi, de haimanale, de vagabonzi, de boschetari, de nebuni, de investitori strategici…” – o faună atipică, un biotop care amenință ființa morală, care poluează spiritul, îl asfixiază. Or, lucrurile astea se vor regăsi și în mediul intelectual (!?) curând, nu sub presiunile ispitei, ci sub slăbiciuni, sub latențe. Astfel, poetul, ca sensibilitate lucidă, încă se întreabă, la 28 mai 1991, încotro mergem și mai speră: „Mă gândesc că, într-un an-doi, poate va fi măturată toată mizeria, tot gunoiul, toată pleava asta care a otrăvit și otrăvește viața oamenilor cu scaun la cap. Adică toți moșnegii demenți, care se cred mari politicieni, toți așa-zișii revoluționari, niște leneși și niște lichele, toți țicniții”. Numai că această lume maladivă se adâncește, se extinde, devine contagioasă, rezistă, dăinuie.
Ce se întâmplă la Facla, unde a fost o vreme director, îl afectează în chip direct pe Eugen Dorcescu, nevoit să constate degradarea, ineficiența, eșecul în toate conexiunile lui. Editura este alungată din sediul ei, fostul director se dezice de tot ce urmează, refuză lansările și încearcă evadarea din mediul toxic al noii conjuncturi: „…Corina Victoria Sein mi-a propus, ezitând, timidă, să accept o jumăate de normă la Editura Excelsior. Am acceptat”. Apoi „Marineasa, mofluz, se ține tot timpul după mine, încercând să mă antreneze într-o colaborare dincolo de îndatoririle mele propriu-zise”. Lucrurile merg spre declin: „Am definitivat și volumul de versuri Cronică. Dar, când să se obțină o subvenție, s-a schimbat directorul Editurii. Era Marineasa, a fost numit (impus!) Iovescu. Zic impus, fiindcă nimeni nu l-a vrut”. Și lucrurile merg tot mai rău, în timp ce alte edituri din oraș se întregesc în grupuri culturale viabile: autori, editori, critici. Eugen Dorcescu muncește însă la Editură cu aceeași conștiinciozitate care l-a afirmat. În acest timp de incertitudine, munca este debusolată: „Lucrăm doi-trei inși, dar, de profitat, profită și alții”. Sau: „Azi nici n-am putut însă citi, din pricina trăncănelii lui Iovescu (m-a ținut vreo oră de la lucru, a venit la mine în birou și a vorbit vrute și nevrute, în delirul lui de psihopat; cu prilejul acesta am aflat că ceea ce citisem ieri în Cațavencu e adevărat: protectorul lui, Nica, nu mai e în Minister”.
Eugen Dorcescu socotește că duce o existență într-un ritm clar, egal, monoton, însă îi place așa „pentru că nu agreează vânzoleala sterilă, flămândă din jur”. Poetul știe că „Domnului îi place să se ascundă în întuneric. Atunci devii conștient de infinitul propriului tău suflet, de necuprinsul ființei tale spirituale”. Acolo se regăsește răvășit de boala soției sale și în intervalul de aparentă revenire scrie poezie. Retras în „chilia” sa, „spațiul recluziunii se retrage treptat: cândva era cetatea, acum e chilia”. Aici visează mult și înfricoșătoare experiențe străine, însă nu este pesimist irevocabil atâta timp cât crede că există salvare pentru suflet. De aceea scrie cu convingerea că „valoarea oricărei poezii e în funcție de altitudinea trăirii mistice”.
Jurnalul lui Eugen Dorcescu transcende ființa și tinde spre un liman de lumină sacră, spre ideea absolută, așa cum sugerează din capul locului cu Templierul (5 februarie 2020): „Mi-am amintit cumplita Dies Irae,/ O zi de răzbunare. O, ce zi!/ Cu trup cicatrizat în bătălii,/ Înaintam, la trap, spre-o mănăstire.// Pe drum, eu, brav oștean al lui Hristos,/ Eu, lângă crucea Domnului străjer,/ Am fost trecut prin sabie și fier/ De oamenii lui Filip cel Frumos.//.Amurgul, cheag de sânge vinețiu,/ Și soarele de spuză și de scrum/ Au preluat destinul meu postum./ Și iată, peste vremi, sunt iarăși viu.//”