„Despre ion cocora/ nu se poate spune ceva care să-l surprindă/ ceea ce i se spune el știe dinainte/ nu vă grăbiți să-l așezați în sicriu să-l convingeți/ că a fi mort este o experiență minunată/ în fiecare seară când ajunge acasă/ își dă jos sicriul de pe trupu-i obosit/ îl împăturește cu grijă fiind singurul costum/ pe care urmează să-l îmbrace din nou a doua zi/ căldura pielii nu-i este de nici un folos/ duce frigul cu sine de când s-a născut/ bucuros că i-a rămas cineva fidel/ și nu-l va părăsi până vor îngheța împreună/ nu are de ce să se plângă/ a trăit o viață de om ca să afle cine este“ (Singurul costum).
Cu acest poem se deschide noul volum, Măștile frigului. Ei bine, aș încerca să spun ceva care să-l surprindă. Să deslușesc portretul secret al artistului. Iată: debutează, editorial, cu poezie cam deodată cu echinoxiștii, dar având parte de o întâmpinare critică mai degrabă rezervată. Curând, se lasă ispitit de furnicarul colcăind și colorat al teatrului. E bine primit, dobândește un loc privilegiat și un statut, se bucură de recunoaștere entuziastă din partea celor comentați. Bate teatrele țării, exersează măști și „împielițări” (cum ar zice Mircea Ghițulescu), degustă secrete și picanterii de culise, cunoaște lume multă („vorbă multă”). E febril, exuberant, guraliv, cu o politețe din alte vremuri și cu o artă specială a prieteniei durabile. Pare fericit și poate chiar este. Fularul înfășurat la gât fâlfâie optimist și veșnic tânăr. Îmi dau seama acum, privind în urmă, că „privitorul ca la teatru” era acolo, în sală, comentând și aplaudând, uneori „fluierând” la vreo secvență stângace, nu doar cu umilința generoasă și implicată a celui care se pune în slujba artiștilor și le admiră jocul, ci și cu regretul tainic că nu el se află pe scenă și nu el primește aplauzele. Cred că Ion Cocora și-a dorit mereu, mai mult ori mai puțin în taină, să se afle sub lumina strălucitoare a reflectoarelor. Cronicarul de teatru a ajuns la o firească notorietate, confortabilă, desigur, dar care îi punea în umbră poezia, ba o chiar condamna la un etern loc secund. Poetul se strecura în sală dimpreună cu cronicarul dramatic, era îngăduit uneori în culise, dar niciodată pe scenă. Așa îmi explic și repetat mărturisita neîncredere în capacitatea scrisului său de a provoca ovații prelungite, ba chiar o complacere în această situare ingrată în penumbră. O vreme, poetul acceptă locul marginal, se resemnează și suferă într-o tăcere de două decenii. Câte o îmbufnare arată periodic că împăcarea e aparentă și că poetul se simte uitat.
Cotitura se petrece în 2003-2004. Iubitorul de teatru nu abdică de la rosturile lui, dar Poetul irumpe în scenă și cere răspicat atenția publicului: „noi nu vom învia din / morți ci din cuvinte vii/ ce ne dau înapoi viața cu / care le-am dat strălucire“. Cele două volume de versuri apărute după o lungă absenţă/aţipire a poetului: Ar mai fi de trăit şi Oda Caligrafului sau Ficţiunile artistului la maturitate răbufnesc spărgând stereotipurile receptării care se încăpățânase să înregistreze mecanic semnele unei firi exuberante traduse în răsfăţuri şi sarabande verbale, cu alunecări în extaze şi voioşii, rareori atinsă de aripa nostalgiei înfiorate. Odată cu instalarea crepusculului, are loc o remarcabilă schimbare de voce. Când vârsta e, tradiţional, improprie gândului obsesiv al sfârşitului şi spaimelor care îl însoţesc, poemul poate atinge perfecţiunea în „scenerii” elaborate amuşinând ca-şi-cum-ul muritudinii. Poemul senectuţii, însă, poate construi o relaţie naturală cu propria moarte. Astfel, în Ar mai fi de trăit sunt transcrise pe două voci întretăiate muritudinea pe de o parte, moartea mea, pe de altă parte: „Înfricoşat ca un străin îţi priveşti chipul îndelung / şi vezi cum pe buze îţi sângerează cuvinte claustrate / nu ai de unde să ştii că la micul dejun moartea / e un spiriduş de zahăr pe fundul ceştii de cafea / că poate nici nu va sfârşi luna mai şi degete catifelate / se vor înfiora atingându-ţi pielea uscată de pe trup / acum îţi muşti limba şi spui sunt viu carnea mea e groapa aceea / în care un suflet urlă disperat sunt o grindină neagră” (nu ai de unde să ştii). Taina morţii („de ce te duci tu omule dacă nu eşti drum” – doină) e celebrată în sindrofii autumnale, zidul inform al melancoliei se împodobeşte cu chipul palid al poetului. Iubita însăşi vizitează somnolând nopţile câlţoase ale poetului, mătăsoasă şi tremurătoare fantasmă circumscriind singurătatea („sunt singur în cuvinte”). Poemul e ca „un ritual al dezhumării”, iar „revelaţia că nu mai exişti / decât prin cuvânt / umple de însufleţire groparii.” „Sunt încă îngropat până în gât în cuvinte dar nu mai sunt cuvânt”. În Oda Caligrafului sau Ficţiunile artistului la maturitate (carte ilustrată de Tudor Jebeleanu), spaima mai face un pas, iar poemul e sfârtecat ca de cârtiţe: „În jurul gâtului laţul e umed şi verde veşmintele nu te mai apără / literaturile lumii nu-ţi mai sunt de nici un folos când spaima îţi / spumegă pe vârful limbii.” Poemele crepusculare ale lui Ion Cocora au, cum spuneam altă dată, ceva din picturile lui Chagall: o naivitate bine jucată, o sfâşietoare inocenţă lucrată de un meşter care ştie atât de bine taina, încât îşi îngăduie deformări groteşti ale zvonurilor ei eşuate în strofă „foşnind prin zona de risc”.
Desăvârşit maestru de ceremonii, poetul se repliază în placheta Într-o elegie cu obloanele trase (2011): amintirile juneţii se intersectează cu iluziile pierdute ale unei senectuţi vag înţelepţite, veghea poemului promiţând un precar echilibru: „Nu am văzut niciodată cum doarme un poem”. Închiderea e şi mai acută în Viaţa într-un lacăt. „Mătăsoasa melancolie de sfârşit de an” din volumul precedent îşi regrupează instrumentarul în lupta inegală cu timpul care trece şi imaginează o „iarbă a fiarelor” în stare să contracareze implacabilul prizonierat în destinul de fiinţă trecătoare. „Puţin neliniştit puţin agitat puţin vinovat”, rosteşte dez-amăgirea finală, dar şi împăcarea într-o contopire cu firea: „Nu mai aştept de la poezie sentimente grave teme mari / mă mulţumesc cu o discretă melancolie alunecând / pe sub cuvinte învăluindu-le într-un fum / aromat şi uleios ca acela ce se ridică toamna în grădini / când se taie rădăcinile trandafirilor şi li se dă foc.” În Executare silită, 2016, poemele, infuzate de o discretă melancolie, se întorc nostalgic spre tablouri trecute, fie ele mici întâmplări cu un tâlc întârziat, iubiri defuncte, fie căsnicii eşuate. Chiar dacă „a locui / într-o propoziţie / nu aduce tocmai / a viaţă”, poemul rămâne singurul loc în care nimicul îşi poate rosti răspicat zădărnicia, în care poate fi exersată dispariţia însăşi în variante verbale libere, cu volute, podoabe şi muzici. „Caligrafia graţioasă” a versurilor, pe care o remarca Ion Pop, îşi poate îngădui oricâte derogări de la graţia însăşi în mişcarea ei declinantă. Dezîncântarea e sinonimă cu o aproape eliberare, vecinătatea tot mai strânsă a finitudinii ridică toate opreliştile, nimicul se revarsă în pagină cu vuiet şi cu neputincioasă sfidare: „scuip printre dinţi iluzii ori poate iluziile mă scuipă pe mine / nu mai am nimic de ascuns nici de pierdut nici de primit / nu am cu cine să beau o bere rece în amiaza de septembrie / pe o terasă în oraşul natal / între atâtea prefăcătorii şi vorbe mieroase nu am cui să mă grăbesc / să-i dedic acest poem de teamă să nu rămână postum / o mlaştină se întinde ca stuful într-un peisaj de deltă peste cimitirul / din închipuirea viermilor fumându-şi ţigara la siestă / după masa de prânz / crăpăturile pe suprafeţele vieţii sunt din ce în ce mai mari”. Totuşi, volumul nu părea să anunţe încă ora închiderii.
Măștile frigului, iată, mai au de spus multe despre singurătate și moarte, dar și despre încă-viață. Oricât de neliniștitoare sunt luminile care se tot sting una câte una, oricât de pustie pare sala și de neprimitoare scena, Ion Cocora nu se dezminte. Singurătatea e iluzorie, aproape un alint de om înconjurat de oameni, moartea e o amenințare mai degrabă logică, sugerată de vârstă, nu o realitate. Ea nu elimină pofta de râs, fie el și galben: „Am decis să mă sinucid/ nu știu însă cum să o fac/ să las lumina aprinsă sau să o sting/ să rămân cu ochii deschiși sau să-mi lipesc/ plasturi pe ochi/ mai dezorientat decât un fluture în flacăra lumânării/ mă holbez la ștreang și punga cu pilule antiviață/ sunt un blestem părăsit la intersecția dintre infern și paradis/ unde nu e nimeni să-ți dea un sfat încotro să pornești/ aud o voce care pare să fie a mea/ claunule după cum te cunosc mâine dimineață/ ne vom bea iarăși ceaiul fără zahăr/ ca niște diabetici frustrați/ parcă am sta față în față călăul și victima/ întrebându-ne unul pe altul la sfârșit de show/ de ce chinui frate taburetul“ (La sfârșit de show). Omul de teatru joacă abil un spectacol cu umbre chinezești hidoase, dar cumva tonice, de vreme ce „mortul” are încă povești de spus: „Noaptea aceasta nu-mi mai aduc aminte de tine că ești vie/ cum să-mi aduc aminte de tine dacă tu nu ai existat/ ai fost o bastardă apărută în capul meu într-o dimineață de august/ când din senin s-a pus de o ploaie torențială/ noaptea aceasta nu-mi aduc aminte de mine că am murit/ mă strecor în pat ca și cum aș fi viu deschid ochii mari dar nu te văd/ căldura trupului tău îmi aburește pupilele mă expune suferinței/ de a nu te vedea pe atât de reală pe cât te vedeam în viața mea de mort/ noaptea aceasta suntem un pariu pierdut/ patul și groapa deghizate într-un poem sadic/ se joacă de-a v-ați ascunselea cu noi“ (În viața mea de mort).
Poetul stăpânește dezinvolt și baroc arta spectacolului, știe regiza reprezentații gothice și elegii teatrale cu bogate scenografii livrești, sugerând înrudiri înalte: „Șapte corbi cu paisprezece aripi tăiate/ nu contează de când începi să-i numeri/ de luni ori de joi ori din prima zi de weekend/ sunt atâția câți să umple o săptămână/ șapte corbi cu paisprezece aripi tăiate/ exersează zboruri contra vântului doar doar se vor/ întoarce în rănile aripilor rămase să întunece oglinda/ dinaintea căreia edgar allan poe obișnuiești și acum/ să închizi ochii și să-ți privești îndelung/ propriile halucinații sperând că în vreuna din literele/ cuvântului nevermore stă ascunsă o fată cu nume lenore/ în păr cu instincte și unduiri dintr-o moarte vie/ nu ai de unde să știi că-n fiecare noapte mă primește/ cu gesturi tandre în așternut să tăiem aripi de corbi/ nu cumva să-i apuce nebunia și să vină-n cârd să-ți bată-n ușă/ edgar allan poe și să-ți tulbure somnul și încărunțirea/ șapte corbi cu paisprezece aripi tăiate/ exersează zboruri împotriva săgeților/ parcă ar zbura împotriva celor șapte fantome ale lor/ către un paradis în care nu se mai naște nimeni/ deschide ochii domnule poe cu ochii închiși oricât ai privi/ nu poți s-o vezi pe lenore cea pură cu palmele pline de sânge/ dacă nu crezi ascultă cum mă strigă să merg în baie/ să ni le spălăm între îmbrățișări deocheate“ (Halucinațiile lui edgar allan poe)
Ion Cocora își este sieși scenă, reflectoare și ovații, poemele sale regăsindu-se fremătătoare și vii, chiar dacă totul se întâmplă cu ochii pe cortina care stă să cadă: „Gura fiarei își arată dinții/ mușcă pe apucate din sprânceana/ vopsită a bătrânei sintaxe/ fără să se sinchisească/ de ce lasă în urmă/ pândește pântecul gravid/ al imaginației din care/ ar trebui să mă nasc/ cu durerea și frica omului/ să deschid ochii să respir/ aerul și doliul din aripa păsării/ până când poemul mă va înghiți/ cu leagăn cu tot“ (Gura fiarei)
Ei bine, nu cred că i-am spus ceva nou lui Ion Cocora. Atâta doar că, aflând cine este și asumându-și fără rezerve fața dublă, poetul și cronicarul dramatic stau acum alături în fotoliul de orchestră, bucurându-se deopotrivă de luminile pâlpâitoare manevrate de Marele Regizor.
Ion Cocora, Măștile frigului, Editura Palimpsest, București, 2019,
ilustrații de Gabriela Cristu