În principiu, volumele de interviuri cu scriitorii pot reprezenta auxiliare demne de interes ale istoriei literare. Îmi vine acum în minte o atare carte care m-a bucurat în anii de liceu, Mărturia unei generații, datorată lui Felix Aderca (1929), ce oferea o primă schiță, extrem de atracțioasă, a literaturii noastre interbelice în plin curs de desfășurare, înaintea istoriilor lui E. Lovinescu și G. Călinescu, care urmau a înfățișa tabloul de referință al acesteia. În anii din urmă socotim întrutotul remarcabile interviurile realizate de Lucia Negoiță. Poetă, om de radio și televiziune cu o consistentă activitate, d-sa e la curent cu producția autorilor cu care stă de vorbă în așa măsură încât întrebările cu care operează izbutesc a obține răspunsuri apte a-i caracteriza. Ceea ce e un factor capital. Precizează d-na Lucia Negoiță: „Ancorat în prezentul confesiunii, atent să restituie alte nuanțe și culori, autorul se reinventează ca personaj al unei cărți nescrise încă. Interviurile devin cheia potrivită pentru a înțelege istoria personală proiectată în oglinda istoriei mari”. A doua culegere de interviuri înfăptuită de d-sa, pe care o prezentăm în rândurile de față, izbutește într-un chip verosimil a circumscrie epoca în care ne aflăm. Una de dramatică intersecție istorică în care trecutul totalitar, în virtutea unui criteriu elementar de est-etică, nu se cuvine, nu poate fi uitat. Trecut reprobabil ce-și are victimele și profitorii săi. Un exponent al celei de-a doua clase a fost, din păcate, prozatorul de înaltă dotare neîmplinită Petru Dumitriu. Provocat la dialog în orașul Metz, în 1994, autorul Cronicii de familie recunoaște cu tardivă remușcare: „Sunt destule pagini pe care nu le-aș mai scrie. Aveam în spate baioneta tovarășului Răutu & company, tot partidul, ce mai… Sub tirania asta au apărut Vînătoare de lupi, Drum fără pulbere (ambele în 1951), Pasărea furtunii (1954), Nopțile din iunie (1955), totalmente pecetluite de stalinismul literar. Ce tot vorbim noi de «realismul socialist»? Întâi că nu era realism. Se vorbea acolo de o societate care nu exista. «Socialist» a devenit un cuvânt de insultă, o înjurătură. Era o mitocosire oribilă, iar eu o făceam cu cât talent puteam să bag în chestia asta”. Urmează o observație acută a Luciei Negoiță: „Ați cântat «aria compromisului», cu zel…”. Petru Dumitriu tentează o scuză foarte, foarte aproximativă: „Uite, a trebuit s-o fac. Muream de foame. La ora aceea, cântăream cu vreo treizeci de kilograme mai puțin. Eram un schelet ambulant. (…) Și atunci mi-am zis: «Mă fac frate cu dracu’ până trec puntea»”. După care își admite sancțiunea destinului de care a avut parte: „am plătit cu peste 30 de ani de exil. Acum mă simt curățat, spălat. Dacă s-ar fi putut să n-o fi făcut… dar nu se poate”. Nu fără a-și notifica, sub o icoană a Fecioarei Maria, prezentă pe „peretele central” al odăii sale, tendința crepusculară de ispășire mistică: „Nu știu dacă voi trăi după moarte, într-o formă sau alta. Sunt un simplu credincios care se roagă la Dumnezeu, când nu uită. Ca un ticălos. Ca un păcătos. Vorbesc ce n-ar trebui. Despre El e mai bine să taci și să te rogi”. La polul moral opus ne îngăduim a menționa o figură de mult mai redusă notorietate, poetul și rapsodul cântecului transilvan, Ion Zubașcu. Ani îndelungați acest autor înzestrat, încă insuficient pus în lumină, s-a văzut prigonit ca un element „dușmănos”, „periculos” al regimului comunist, deoarece tatăl său a fost partizan în munții Țibleșului, „sperând să împiedice într-un fel sau altul sau măcar să reziste la instaurarea comunismului în România”. Prizonier al sovieticilor, dus într-un lagăr de îndoctrinare politică cu scopul ca, retrimis în țară, să slujească sovietizarea României, omul „a văzut ce înseamnă comunismul la sursa lui cea mai directă”. În consecință, „după ce-a fost eliberat, a întors armele, știind bine ce ne așteaptă”. Reacția pe cât de cumplită pe atât de josnic fariseică a prigonitorilor înfioară: „După ce «contrarevoluționarii» din munți s-au predat, ca să-și salveze familiile, tata Ilie a fost ucis în torturi la doar trei zile, în toamna lui 1950. Întrucât l-au omorât înainte de proces, securiștii au înscenat c-a evadat, veneau noaptea cu dubele în Dragomirești și se făceau că-l caută în podul casei, în pivniță, prin grajduri, în podul șurii”. „Lupta de clasă”, pandant criminal al „purității rasiale” propăvăduită de naziști, ilustra așadar cât se poate de convingător conceptul de „democrație populară”…
Unii oameni ai scrisului izbuteau a evada din constrângerea ideologică, stabilindu-se în Occident. Cu prețul unor dificultăți generate de confruntarea cu un mediu nou, atât sub raportul cultural cât și sub cel al existenței cotidiene. Naturala inadaptare era însă din fericire contrabalansată de văzduhul libertății. Iată confesiunea lui Sebastian Reichmann, care se socotește a fi fost „un exilat lingvistic voluntar”: „Mai grav a fost că și suprarealismul la care visasem atât de mult părea de negăsit, cel puțin în primii ani de ședere acolo. Parisul, care se concentra pentru mine atunci în triunghiul Saint-Michel, Saint-Germain des Près, Montparnasse, îmi apărea mai îngust, mai gri, dar și mai familiar totodată decât orașul pe care îl așteptasem. Însă ceea ce era cel mai important exista, supraviețuise, aș spune! Un sentiment de libertate totală, pe care îl respiram în fiecare clipă, cu tot corpul, cu inima, cu mintea…”. Dar prea bine știm că marea majoritate a literaților rămași în țară aveau de îndurat rigorile concentraționare, vădite pretutindeni în diverse grade. Dacă până și aerul Parisului era tonic, cel al spațiului natal dădea o senzație de permanentă insecuritate. Venit pe lume la Turnu Severin, Șerban Foarță nuanțează remarca Luciei Negoiță potrivit căreia s-a „născut la Dunăre”: „Căci, din vara lui 1948 (când cu defecțiunea generalissimului Tito) până prin ‘56, Dunărea a fost, la propriu, îngrădită, «înțărcuită» ca un lagăr, păzită strașnic și supravegheată din zeci de miradoare. Dunărea era un fluviu absolut damnat.” De unde înfățișarea feerică a exploziei protestatare din Timișoara, când în Piața Operei se adunaseră o sută de mii de persoane, între care criticul Tudorel Urian ce-și amintește cu o nedrămuită emoție: „Aveam sentimentul că toți oamenii îmi sunt frați. Eram cu fratele meu și la un moment dat spre seară (era, totuși, 20 decembrie), i-am spus destul de discret că îmi e frig. Dintr-odată, din fața mea și din spate 5-6 oameni și-au dat paltoanele jos și mă rugau să le pun pe umăr. Dacă cineva își deschidea un pachet de țigări, își lua una pe care o aprindea și dădea restul pachetului unui apropiat, precum lumina în noaptea de Înviere. (…) Au fost momente magice (și acum îmi dau lacrimile când îmi amintesc), în care România se afla într-un moment astral al existenței sale și ar fi putut să o ia în orice direcție. (…) Din păcate, singurii capabili să dirijeze atunci imensul elan pozitiv al acestor oameni minunați au fost foștii comuniști, care au știut să se erijeze în «emanații ale revoluției».”
Oricum mutația epocală din salutarul decembrie nu și-a epuizat încă materia. Tensiuni felurite se resimt în continuare în conștiința noastră a celor care am trecut barierele cenzurii și ale ideologizării obligatorii, rămânând debitori față de raportul dintre ceea ce s-a petrecut atunci și ceea ce a urmat. Oare s-a spus tot ce se cădea spus asupra anilor de totalitarism? Oare mai putem credita textele ce ne dădeau odinioară o impresie de cutezanță prin timidele aluzii la abuzurile oficialității? Oare mai interesează azi realmente o atare temă devenită treptat trecut? Venerabilul prozator Constantin Mateescu menționează nu fără o afectivă implicare: „o epocă întristătoare, cu toată încărcătura ei de suferință, frustrări, angoase și stratageme de supraviețuire, epocă despre care am refuzat să scriu atunci uzând, cum se obișnuia, de trucul romanelor ornate cu șopârle, care făceau deliciul unui public avid să descifreze în subtext o picătură derizorie de adevăr.” Indicând o datorie față de istoria recentă cu bifurcațiile complementare ale fărădelegii: „Deși literatura referitoare la perioada concentraționară nu se regăsește între prioritățile publicului cititor de azi, socot că-i de datoria autorilor care au fost martorii acelor vremuri (atâția câți mai sunt în viață) să împlinească acel deziderat, după exemplul demn de urmat al atât de abundentei literaturi antifasciste”. După cum, dedicat unei reverii a vârstelor, la rându-i venerabilul Barbu Cioculescu relevă subtextual necesitatea unor depoziții ultime ale celor ce ne-am aflat cu condeiul în mână „călare pe două veacuri”. Socotind înaintarea în vârstă nu o piedică, ci un organic stimulent: „Septuagenar, doream să prind anul 2000 – să apuc vârsta de 73 de ani; printr-un cimitir trecând și citind numele de pe cruci, te întristează anii puțini la care s-au stins din viață femei și bărbați. (…) Cum, însă, după o vorbă a tatei, «zilele trec încet, anii – repede», înclin să dau ultimul cuvânt înțelepciunii orientale din zicala: «Nimeni nu e atât de bătrân încât să nu mai poată trăi încă un an, și nici atât de tânăr încât să nu poată muri mâine».” Cât privește admirabila serie de interviuri oferite de Lucia Negoiță, acestea continuă într-un ritm fluvial, punându-ne în așteptarea unei alte cărți, a unor alte cărți similare care să le întrunească.
Lucia Negoiță, Povești de trecut vămile. Interviuri cu scriitori,
Editura Muzeul Literaturii Române, 2019