După ce jumătate de an am trecut în revistă marile figuri ale istoriei astronomiei, a venit în fine vremea să ieşim din muzeu la aer curat pentru a vedea acum şi marile figuri ale cerului. Doar câteva vedete, se-nţelege, numărul constelaţiilor fiind egal cu mulţimea clapelor unui pian ori a personajelor din Danton.
Colecţia de animăluţe a sărmanei Laura din Menajeria de sticlă ar putea fi un bun termen de comparaţie pentru închipuirile noastre zoomorfe de pe cer, constelaţiile nefiind nişte grupări reale, ci doar jocul unor proiecţii venite de la diverse depărtări. Canidele au numai ele patru prezenţe (Câinele Mare, Câinele Mic, Câinii de Vânătoare, Lupul), peştii la fel (Peştele Zburător, Peştele Austral, Peştele de Aur, Peştii), tot patru şi şopârlele (Şopârla, Cameleonul, Şarpele, Dragonul), trei specii de cabaline (Căluţul, Licornul, Pegas) şi tot atâtea de feline (Leul, Leul Mic, Linxul), nouă neamuri de păsări şi tot soiul de alte lighioane, inclusiv o Girafă, ba până şi un căcărez de Muscă, precum într-un poem al lui Dan Tipuriţă : „stăteam cu norii pe genunchi gândind / că cerul e arca lui Noe răsturnată”.
Numai că acest bestiar e amestecat cu zeităţi, eroi mitologici şi simpli muritori, iar anticelor 48 de constelaţii ale lui Ptolemeu le-a mai fost adăugat de Lacaille şi alţi uranografi un întreg bazar al progresului tehnologic : Cuptorul, Maşina Pneumatică (pompa cu aer inventată de Boyle), Orologiul, instrumente de navigaţie (Carena, Velele, Pupa, Busola, Sextantul), de optică (Microscopul, Telescopul), de inginerie (Echerul, Compasul, Triunghiul, Octantul) şi chiar din artele plastice (Pictorul, Sculptorul, Dalta – prescurtate din originalul „japonez”, vorba lui Dem Rădulescu, „Şevaletul Pictorului” şi „Atelierul Sculptorului”). Au mai rămas totuşi şi din antichitate câţiva oameni ai muncii şi uneltele lor – Vizitiul (poate Erichtoniu, inventatorul cvadrigii) şi Boarul, un văcar anonim aflat la conducerea celor şapte boi din Carul Mare, care tot trage în sens giratoriu cerul după el în jurul axei polare. Vărsătorul era probabil Ganymede, acel playboy al lui Zeus pus de el să toarne din amforă apă, ambrozie şi olimpieni cu dosare de urmărire informativă. Deşi grecii zic că Săgetătorul ar fi centaurul Chiron, alţii sunt de părere că arată mai degrabă a ceainic. Constelaţiei Săgeata nu se ştie de unde i se trage, poate de la Chiron ori Cupidon, Robin Hood, Rambo etc. Cel mai enigmatic rămâne Indianul, constelaţie australă pe care wikipedia o descrie, nici mai mult nici mai puţin, ca pe un presupus „indian american cu o suliţă în mână”, de parcă un papuaş nu putea fi, ăia ţin în mână doar revista Viaţa Românească. Nici Ofiucus (Omul cu şarpele = lat. Serpentarius), un soi de terapeut cu un şarpe înfăşurat pe trup ca pe caduceu, nu se ştie sigur cine va fi fost, Imhotep, Asclepios ori alt şmecher. Mai clar stau lucrurile cu Lira, evident una şi aceeaşi cu harfa azvârlită de Orfeu pe Calea Laptelui de furie că n-a fost admis în Uniunea Scriitorilor şi recuperată apoi de tac-su (dacă o arunca pe Calea Rahovei, n-o mai găseau după cinci minute). Tot o certitudine este şi apartenenţa Scutului lui Sobieski, constelaţie botezată de Hevelius în 1683 pentru a omagia victoria lui Ioan Sobieski al III-lea contra otomanilor la Viena, dacă nu cumva mai curând, între noi fie vorba, ca recunoştinţă pentru fondurile primite de la rege pentru reparaţiile observatorului său din Danzig după un incendiu. Altă constelaţie „regală” este Părul Berenicei, consoarta lui Ptolemeu III Evergetes al Egiptului, care se jurase Afroditei în templu că-şi va tăia pletele (probabil vreo claie ca a împărătesei Sissy) dacă zeiţa îi va aduce acasă soţul teafăr din războiul cu seleucizii purtat în Siria.
De fapt, ceea ce recunoaştem noi pe cer drept „constelaţii” nu sunt decât figurile dominante ale parcelelor trasate convenţional, nişte asterisme articulate din stelele mai strălucitoare. Cel mai popular exemplu este Carul Mare, înlănţuire aparentă de şapte stele cam de aceeaşi strălucire, distinctă printre cele 125 vizibile cu ochiul liber în constelaţia Ursa Major. Romanii îi ziceau Septentriones („cei şapte boi”) şi, cum oiştea Carului e un indicator al Nordului geografic, „septentrional” a devenit un sinonim pentru „nordic”. Cu latura posterioară a Carului, prelungind-o de cinci ori începând de la „roata din spate”, se poate găsi Steaua Polară (vârful oiştii Carului Mic, tot un asterism şi el în constelaţia Ursa Minor), prelungind-o de cinci ori, altfel zis se identifică axa de rotaţie a cerului, adică a Pământului. Prelungind arcul oiştii, ajungi în vârful Boarului, la strălucitoarea Arcturus (arc–Arcturus, lesne de reţinut), o gigantă portocalie de peste 25 de ori mai mare decât Soarele, pomenită şi de Hesiod. După un mit povestit de Hyginus, aflat la vânătoare, regele Arcas era cât pe ce să-şi ucidă propria mamă metamorfozată într-o ursoaică, dar Zeus a salvat-o pe Callisto făcând din ea Ursa Mare, iar din fiu păzitorul ei (Arktouros = „paznicul ursului”). Acest miracol al ridicării cuiva la cer şi transformării în constelaţie (e.g. Astraia, zeiţa inocenţei devenită constelaţia Fecioara, vânătorul Orion, Ofiucus etc.) poartă denumirea de catasterizare, sinonimă şi cu a face din cineva un „star”. Prelungind apoi şi mai mult către orizont acelaşi arc, găseşti steaua Spica, principala din Fecioara, distanţată de Arcturus cam tot atât de mult pe cât este Arcturus faţă de oiştea Carului. Spica e o stea dublă ale cărei componente albastre îşi dau ocol în numai patru zile şi a fost botezată astfel de romani fiindcă dispariţia ei de pe cer anunţa vremea secerişului (azi însă, urmare precesiei echinocţiilor de-a lungul celor două milenii trecute de atunci, e vizibilă seara la orizont şi la începutul lunii septembrie). Tot vremea recoltei i-a găsit nume şi stelei aurii Vindemiatrix („Podgoreanca”) din aceeaşi constelaţie. În fine, dacă pornind de la Spica lungeşti la dreapta o perpendiculară pe linia ce o uneşte cu Arcturus, găseşti şi steaua cvadruplă albă Regulus, principala din Leul, laolaltă cu care precedentele compun un triunghi dreptunghic, „Triunghiul de Primăvară”.
Un alt asterism-ghid util drumeţilor dezorientaţi, nu mai puţin faimos decât Carul Mare, oferă vedeta nopţilor de iarnă boreală şi constelaţia mea preferată, Orion. Mijlocul vânătorului este strâns de un brâu din trei supergigante albastre coliniare (de la SE la NV, respectiv de la stânga la dreapta, Alnitak – Alnilam – Mintaka) vizibil din toate regiunile Pământului, situat fiind aproximativ pe ecuatorul ceresc : Centura lui Orion. Pomenită de Daudet în Lettres de mon moulin drept „Grebla” sau „Cei Trei Crai”, această aliniere de stele (coincidentă cu cele trei piramide de la Gizeh, cred unii) ţinteşte spre orizontul sud-estic steaua Sirius, cea mai strălucitoare de pe întregul cer şi printre cele mai apropiate de Soare (8,7 ani-lumină), iar prelungită în direcţia opusă indică pe „Urmăritorul” Pleiadelor şi „Ochiul Taurului”, Aldebaran, o portocală de 44 de ori mai mare decât Soarele (însoţită de o pitică roşie aproape insesizabilă). De altfel, nu doar Centura, ci şi anatomia Vânătorului este foarte distinctă, mai puţin căpăţâna (steluţa Heka), rudimentară ca la orice huidumă. Ce altceva decât un colos microcefal ar fi putut ieşi din trei zei pişaţi laolaltă peste o piele de bou ? (De unde şi numele lui iniţial Urion, care mai apoi – explică Ovidiu în Fastele – „perdidit antiquum littera sonum”.) Umărul apusean (i.e. din dreapta) al vânătorului, cel articulat cu braţul care ţine Scutul lui Orion (el însuşi un asterism arcuit din şase steluţe) e albăstruia Bellatrix („Amazoana”), iar la 5º în stânga lui umărul răsăritean e marcat de Betelgeuse, o supergigantă roşie muribundă de vreo mie de ori mai mare ca Soarele şi de 60.000 ori mai luminoasă, care, dacă ar fi centrul sistemului nostru solar, ar ajunge până la centura asteroizilor (între orbitele lui Marte şi Jupiter). Numele, deşi e arab („umărul, subţioara uriaşului”) şi ar trebui pronunţat ibt-al-jawza, e pocit îndeobşte franţuzeşte, iar de anglofoni cu al lor „beetlejuice” (suc de gândaci) ce să mai vorbim. În strălucire doar Rigel o întrece (orig. Rijil Jawzah al-Yusra, „piciorul stâng al uriaşului”), o supergigantă albastră cât 79 de sori, în vârstă de numai opt milioane de ani (cf. Soarele 4,6 miliarde), diametral opusă lui Betelgeuse în desenul constelaţiei. Dacă prelungeşti spre NE linia Rigel–Betelgeuse dai peste Gemeni, perechea Castor şi Pollux, iar dacă prelungeşti la est linia „umerilor” Bellatrix–Betelgeuse găseşti steaua Procyon, stăpâna Câinelui Mic. Un asterism distinct e şi echilateralul Triunghi de Iarnă format de Betelgeuse, Procyon şi Sirius.
În sfârşit, printre asterismele cele mai evidente din nopţile de vară şi toamnă se numără şi Crucea Nordului din Lebăda, având în vârf steaua albă Deneb („Coada”), a nouăsprezecea în strălucire de pe firmament în ciuda celor 1640 de ani-lumină care o despart de noi. La capătul opus se află Albireo („Ciocul”), o splendidă tripletă compusă dintr-o stea principală aurie orbitată în 75.000 de ani de un companion de nuanţă peruzea. Componenta principală mai are însă şi un satelit extrem de apropiat, greu de separat chiar şi cu un telescop de 20 de ţoli (i.e. oglindă concavă de jumătate de metru), dacă nu chiar doi, iar secundara ar putea fi şi ea duplicitară. Împreună cu alte stele alfa din vecinătate, Vega din Lira şi Altair din Vulturul, Deneb formează Triunghiul de Vară.
Pe lângă asterisme, constelaţiile mai pot fi uneori recunoscute şi prin asocierile lor mitologice pe harta cerului. Orfeu bunăoară a fost transformat după moarte într-o lebădă şi aşezat pe cer lângă Lira lui (dar la fel şi regele Cygnus, şi neconsolatul giugiuc al lui Phaeton, şi Zeus deghizat în lebădă s-o seducă pe Leda, e bătaie pe rolul ăsta mai ceva ca între balerine pentru Odette a lui Ceaikovski). Orion îşi are în vecinătate cei doi câini de vânătoare, Câinele Mare şi Câinele Mic (coincidenţa făcând ca ambii să aibă ca patron câte o stea cu satelit alb pitic şi foarte apropiată de Soare). Ţinându-şi scutul către apus, Orion se luptă cu Taurul şi are la picioare Iepurele (pe care, altfel, nu l-ai recunoaşte nici bătut cu iepuri). Diametral opus pe cer a fost amplasat Scorpionul trimis să-l pedepsească pe vânător pentru tentativa de a o „săgeta” pe Artemis, dominat de supergiganta roşie Antares („Rivalul lui Marte” prin culoare dar şi prin dimensiuni, băbăneaţa asta măsurând cât 883 de sori). Un alt exemplu este proximitatea constelaţiilor „înrudite” Andromeda, Perseu (soţul), Cassiopeia (mă-sa) şi Cefeu (tac-su), acel „W” caracteristic din Cassiopeia articulat din cinci stele fiind şi el echivalentul unui asterism.
Spre deosebire de cele 88 de constelaţii între care a fost împărţită sfera cerească, doar vreo 4 % din cele şase mii de stele vizibile cu ochiul liber au nume proprii precum cele pomenite mai la deal. Următorul episod va trebui aşadar dedicat notaţiei membrilor unei constelaţii şi comerţului actual cu nume de stele noi. Dar până atunci – publicitate !