CRITIC LA 20 DE ANI SAU PRECOCITĂȚILE LUI VLADIMIR STREINU

Viața lui Vladimir Streinu a stat sub semnul precocității și al alertei. Privită – de la un capăt la celălalt – de sus și unificator, schema ei este aceea a unei teribile întreceri cu timpul; a unei confruntări în care avansul luat față de acesta trebuie să sfârșească prin a-l anula. În vârstă de numai cinci ani, cel ce se născuse la 23 mai 1902 într-o familie de țărani înstăriți din satul argeșean Teiu cere să meargă la școală împreună cu fratele său Anton, acesta aflat la vârsta legală, care pe atunci era de șapte ani. Cursurile faimosului liceu „I. C. Brătianu” din Pitești le începe în 1912, așadar tot prematur, pe când împlinise doar zece ani. Întrerupte în 1916 din cauza intrării României în Primul Război Mondial, le va continua sub o formă insolită. În aprilie 1917, pornit în refugiu spre Moldova împreună cu tatăl și fratele mai mare, în octombrie același an se înrolează voluntar, cu toate că avea numai 15 ani și câteva luni. Pentru început urmează, împreună cu Anton (acesta recrutat regulamentar), școala de infanterie de la Botoșani, pe urmă cei doi frați sunt trimiși la Liceul Militar din Iași. La absolvire, încă minorul Nicolae Iordache (după numele lui din scriptele de stare civilă) primește gradul de sergent, iar după lăsarea la vatră va fi trecut în rândul „veteranilor de război”. Peste 20 de ani, o pagină din cotidianul Gazeta evocă în termeni memorabili momentul mobilizării generale din august 1916, trăit de puber în satul natal, glosând asupra consecințelor lui, urmate de ale „Marelui Război”, asupra personalității în devenire: „… îmi amintesc cu toată puterea că goarna răgușită a satului din Argeș, unde am trăit acest moment de piatră, a sunat «adunarea» soldățească, în plin miezul nopții: neverosimil, straniu, consternant. În pustiul nopții timbrul metalic era groaznic; îl auzeam, dar îl și vedeam. L-aș putea și acum desemna printr-o dâră luminoasă pe fond negru, frământată în zig-zaguri mărunte și, ca în reclamele electrice, intermitentă. Atunci am avut prilejul să văd întâi cum o mare tăcere poate fi măsurată de răsunetul goarnei noaptea, fără a-i da de margini. Timp de un ceas. Apoi, oamenii, oarecum dezmeticiți, au aprins lămpi inutile și găzoaie; au început să se adune prin uliți și să iasă «pe linie», șopăcăind, întrebând, temându-se și încurajându-se. Voi uita vreodată acea noapte? Aveam, mai înainte de a citi în cărți, imaginea fioroasă a unei bolgii dantești, în care o suferință comună convocase biete umbre din satul argeșean. […] Mai știu mersul pe jos al celor care, neavând cu ce fugi, nu voiau totuși să rămâie sub ocupație; mersul pe jos în convoaie, deavalma, săptămâni în șir și instinctiv al tinerilor patrioți, care nu erau în vârsta luptătoare, dar nici în cea idilică; […] n-am apucat să stau sub ucigătoarea grindină roșie, în iadul acelor vâlvori n-am intrat. Dar, în apropierea imediată a lui, am conceput un nemăsurat respect față de viața omenească, am rămas cu ideea că războiul este cea mai drăcească punere la cale împotriva omenirii și că pe Dumnezeau nu-l pot servi mai bine decât răspândind religia Păcii.”

Primele semne ale vocației i se ivesc în plin mediu cazon, căci potrivit mărturiei Ilenei Iordache-Streinu¹, fiica sa, elevul liceului militar din Iași înființează și conduce un cenaclu literar. George Muntean – avizatul și devotatul editor și comentator al scriitorului – , asertează că din aceeași perioadă datează și primele versuri ale poetului. Pe urmă: intrat, în 1920, la Litere și Filozofie, frecventează ședințele seminarului de la Institutul de Literatură al profesorului Mihail Dragomirescu. Ca și colegul de studii și apoi prietenul de o viață Șerban Cioculescu, nu este însă, și nu va deveni niciodată, un fan al „științei literaturii”. Participările lui la dezbaterile Seminarului sunt totuși active și izbesc prin originalitatea punctelor de vedere, susținute tenace, dar avizat, nedenotând teribilismul încă admisibil vârstei (are acum 20 de ani), ci din contra, o maturitate surprinzătoare. Încă de acum înclinația critică i se definește certă: principalul său obiect este poezia, cu deosebire cea modernă. Era de fapt înclinația cardinală a întregii lui personalități și tiparul a tot ceea ce va produce în literatură, indiferent de gen. Deja pus în temă cu privire la pilonii modernismului poetic european (Baudelaire, Rimbaud, Mallarmé și, probabil tot de pe acum, și americanul Poe, pe care îl putea citi în original²), la ei raportează în referatele sale poezia românească interbelică în curs de cristalizare. În iunie 1922, Buletinul Institutului de Literatură îi publică un comentariu la Pașii profetului. Scrise într-un ton reținut, observațiile de aici – punctuale și de ansamblu – le vom regăsi, modulate și altfel montate, într-o cronică de mult mai târziu, în care primele două cărți ale poetului, Poemele luminii și Pașii profetului, raportate la În marea trecere și mai ales la volumul imediat următor, Lauda somnului, confirmă judecățile de valoare ale începătorului. Însă adevărata măsură a modului cum novicele îl anticipează frapant de îndeaproape pe criticul matur ne-o arată cronica literară la Plumb. Aceasta apare în nr. 8-9 pe 1922 al revistei conduse de Ion Pillat și Tudor Arghezi, Cugetul românesc, unde tânărul publicist fusese admis ca secretar de redacție, la recomandarea lui V. Voiculescu. În numărul din 5 decembrie al aceluiași an, comentariul este publicat și în Buletinul dragomirescian. Am confruntat acest text al lui Vladimir Streinu de la 20 de ani cu cel scris la 27 despre aceeași carte și apărut în Vitrina literară din 11 noiembrie 1929, constatând că unele idei directoare din versiunea 1922 au fost preluate ca atare, altele au fost dezvoltate și modulate, însă în interiorul aceleiași paradigme teoretice. Așa s-a întâmplat cu însăși metoda micului studiu (căci în fond aceasta este cronica întârziată, în ambele ei versiuni): în versiunea din Cugetul românesc folosită fără a fi teoretizată, în cea din Vitrina literară metoda apare explicită și însoțită de aparat conceptual. Procedarea consta în pătrunderea prin psihologie în poezia lui George Bacovia. Drept urmare, analiza va identifica reperele sensibilității atât de insolite ale eului liric bacovian, totul îndrumând către aceeași concluzie, neglijabil diferită terminologic de la o versiune la alta: „universul său poetic rămâne, tipologic, ca un obsedant și neliniștitor document moral” (1922), „poezia dlui Bacovia rămâne ca un neliniștitor document psihologic” (1929). Foarte tânărul comentator se numără astfel printre primii critici (în ordinea cronologică a exprimării lor, ceilalți „primi” fiind Aderca, Fundoianu și Lovinescu) care identifică notele particulare ale universului bacovian, concomitent cu tehnica fragmentarismului. Prin aceasta, debutantul aducea o contribuție relevantă – deși, în epocă, rămasă neobservată – la închegarea conceptului ce mai apoi avea să fie numit „bacovianism”. Pentru ca cititorul să se edifice el singur și în chip direct asupra lucrurilor, iată câteva excerpte din versiunea articolului de la 20 de ani:

„Punând blestemul unei sensibilități ulcerate de civilizat, de o neobișnuită acuitate (urmează un citat, n. N.M.), nervii biciuiți de ploaie și zgâriați de scârțâitul crengilor, toamna, într-o tensiune maximă, i-au plesnit și astfel fragmente de gândire, ce sar în jocuri psihice necontrolate, la lumina unui licăr de conștiință trecătoare, îi dau viziunea ciudată a unui om dement. […] Pentru ca această sensibilitate zdruncinată să se mai impresioneze de ceva, vor trebui de-acum elemente tari, aproape senzaționale: să o izbească, să o zguduie pentru a se face simțite. Datorită acestei cauze lăuntrice, ochiului său i se deschid perspective de sânge, urechea sa nu mai poate prinde decât răcnetele fetelor nebune «la ploaie» și «urletele lupilor sub stele-nghețate». […] Uzura a așternut deci peste simțurile sale un strat impermeabil de bătătorită și solidă insensibilitate. Așa, de pildă, pentru impresionarea retinei îngroșate a vizualității sale vor trebui stridențe de culori caleidoscopice. De aceea, ochiul dlui Bacovia nu mai poate fi afectat de multe ori decât de cele două culori fundamentale ale cromaticei: alb și negru. […] Simplificării percepției vizuale îi corespunde, din acest suflet cu o imensă capacitate de a simți în adâncime, o simplificare a percepției afective. Se stabilește cu alte cuvinte o corespondență între priviri – tentacule imateriale ale ochilor – și străfundurile obscure ale sufletului. […] Neputând realiza continuitatea clasică, impresiunile se succed contiguu. Unitatea, mai mult exterioară, a poeziei parnasiene devine astfel interioară. Înainte luam cunoștință de ea mai întâi intelectual pentru a coborî apoi în afect, acum luăm cunoștință de ea mai întâi afectiv și numai apoi o ridicăm prin intelect până la luciditatea unității clasice. Este poezia de sugestie, poezia de atmosferă, care nu ne cade în suflet prin ochi, ci ne pătrunde prin toți porii, în urma unui ocultism de osmoză sufletească.” (Cu prilejul unui volum epuizat).

Însumate, citatele date mai sus conțin mai mult decât „in nuce” articolul din 1929. În plus, ținând seama de faptul că în 1922 ne aflăm abia la începutul valorizării adecvate, pertinente a liricii bacoviene, după două decenii de ignorare și deformare a mesajului ei, tânărul comentator ține să marcheze – cu o acuratețe a ideii, a frazei și a vocabularului ce numai de începător care bâjbâie nu este – atât momentul de receptare anterior apariției volumului Plumb, cât și pe cel de după, de majoră cotitură, așa încât comentatorul din Cugetul românesc îl așază implicit printre promotorii noii imagini a poetului. Criticul fixează cu mână sigură nu numai date esențiale ale frapantelor mutații aduse de poet (v. de pildă raportarea la parnasianism), dar și reprezentativitatea lui pentru o întreagă epocă de insolită sensibilitate lirică. Lucrul trebuie subliniat, fiindcă, în vreme ce criticii „adulți” ai epocii fac din Bacovia un caz, subliniindu-i singularitatea, Vladimir Streinu îi atribuie și o dimensiune categorială. Pe când – zice poetul – Coșbuc „ne lumina cu voioșia lui rurală”, iar Cerna, „penumbrit de proiecția eminesciană, înălța vieții, cu o păgânitate morganatică, imnuri insolite și anticriste”, „dl Bacovia – pseudonim straniu prin rezonanța aiuritoare a vocalelor – începu să-și îngroape versurile, cu o dumnezeiesc de inconștientă nepăsare, prin câteva reviste suburbane. Unii s-au distrat, alții s-au indignat. I se asimila chiar, în derizie, prima consoană a numelui cu cea de a doua (adică, într-o lectură neeufemistică: „Cacovia”, n. N.M.). /³ Tocmai târziu, când alături de d-sa mai sosiră și alte elemente de avangardă ale poeziei noi, o mână – spun unii astăzi – pioasă, e vorba de Ion Pillat, i-a înmănuncheat strofele într-un volumaș. Adunarea lor era semnul demonstrativ dar netrâmbițat al cultului ce avea să vină.// Și a venit. Contemporana dezagregare sufletească, crivățul de demență, parcă, s-a abătut, răvășind parnasiana disciplină interioară, a scos pe dl Bacovia, ca pe ceva inert care căzuse la fund, deasupra.// Considerat în timp, dl Bacovia rezumă adjectival și anticipativ o epocă.” Urmează demonstrația, pe care am încercat s-o rezum prin grupajul de excerpte de mai sus.

La fel de sigură și de lipsită de timiditățile novicelui, ca și de clamorile teribiliste și/ori numai bășcălioase ale aceluiași, ne apare și în negație mâna criticului de 20 de ani. Severitățile lui sunt departe de factura reducționistă și lipsită de nuanțe a judecăților de valoare pronunțate de către majoritatea celor ce bat la ușa consacrării, nerăbdători s-o deschidă deîndată și cu orice preț. Dimpotrivă, aprecierile foarte tânărului comentator sunt așezate, rezonabile, și prin urmare creditabile. Iată-l comentând (în același număr, 8-9 / 1922, din Cugetul românesc în care îi apare cronica la Plumb) cartea de versuri a astăzi inexistentului Vasile Al. George intitulată Pământul. E o cronică succintă, depășind cu câteva rânduri dimensiunile unei pagini de carte obișnuite, căci criticul refuză și maniera, ieftină, de a face haz la infinit pe seama obiectului odată condamnat, cum și pe cea gravă, de a folosi în războiul cu muștele o artilerie grea. Corpul comentariului nu face decât să ilustreze propozițiile-sentență din prima frază, unde diagnosticul e pus fără niciun tremor de ezitare al vocii. Fraza-verdict are ceva din turnura și tonul rapoartelor academice ale lui T. Maiorescu (a se vedea, de exemplu, cel în care fostul mentor junimist îl execută pe Ion Dragoslav). Et pour cause: Maiorescu figurează încă de pe acum drept primul model al criticului. „Autorul – ne spune dintru bun și răspicat început lapidara cronică – își poruncește sieși o anumită atitudine filosofică; dar cum această atitudine e ceva dictat și nu-și încheagă contururile dintr-un temperament autentic, definindu-se cu precizie, d. Vasile Al. George pune în versuri ceea ce i-au oferit întâmplător lecturile: ideea de metempsihoză, ideea kantiană a inexistenței timpului conceput în afară de noi și altele. Diversitatea lor dezorientează.” Noul poet – dezvăluie tânărul lui comentator – este de fapt un imitator (modelele: Eminescu, Iosif, Blaga), iar acolo unde nu-i reia pe alții, volumul arată „îmbâcsit de un vocabular prozaic (reflector, spolierea sorții etc….) și formează un planturos bazar de locuri comune”. Cronica din același număr de revistă la Cântări pentru pasărea albastră de Claudia Millian nu e mai puțin fermă în negații, însă de data asta contestarea e însoțită de revelarea unor merite, la fel de onest și de irefutabil decupate. Începutul cronicii anunță o execuție de ansamblu: „Confundând muzicalitatea interioară a fondului cu o sonoră grandoare de vocabular, dna Claudia Millian se risipește gratuit într-o verbozitate sforăitoare. […] // Fiecare vers umple și umflă obrajii lectorului și-i cere parcă să fie declamat.” Totuși, ocazional, și anume acolo unde constată că poeta scapă de „supărătoarea obsesie verbală” (care nu era alta decât deja incriminata „verbozitate sforăitoare”), criticul găsește și câteva oaze de originalitate și autenticitate.

Opresc aici, la vârsta de 20 de ani, ceea ce am numit precocitățile lui Vladimir Streinu. O extindere a lor cronologică n-ar fi totuși excesivă în cazul unui critic, ale cărui „începuturi” se autoclarifică de regulă mai greu și sunt mai trenante, prin însuși specificul domeniului: în care creativitatea e, numai aparent paradoxal, funcție de volumul de informații general-culturale și specific-literare metabolizate, așadar asimilate. Dacă am lărgi intervalul cronologic al precocității, am putea vedea cum la 24 de ani Vladimir Streinu optează pentru un tip de logică a actului critic care-i va rămâne același tot restul activității. În 1926, după ce le teoretizase într-un articol special consacrat problemei, el face din „Disociații” o rubrică a revistei Viața literară. Peste 40 de ani, reia, printr-un transfer înnobilator din limba vernaculară în cea de veche folosință paneuropeană, termenul și astfel „Distinguo” devine titlul rubricii sale din săptămânalul Luceafărul. Mecanismul respectivului mod de gândire rămăsese însă tot cel din 1926, când îl definise în aceste cuvinte: „Procesul de gândire disociativ este o funcție logică necesară. Unilaterală în înfățișare, maniera aceasta reprezintă de fapt o pasionată adâncire a chestiunilor în dezbatere, un efort către comprehensiunea detaliului” (Disociații, în Viața literară, an I, nr. 14, 22 mai 1926, p. 1). În paranteză fie scris, e foarte probabil ca Streinu să-și fi descoperit un atare „proces de gândire” prin Montaigne, citat într-un articol târziu cu următoarea confesiune esențială: „Distinguo c’est le membre universel de ma logique”. Articolul, intitulat Spectacolul de personalitate, era despre G. Călinescu, definit printr-un concept opus aceluia de la Montaigne: „Călinescu ar fi putut spune celor ce se construiesc pe ideea de unitate absolută în gândire: «Contradictio este termenul unic al logicei mele»”. Superfluu să mai spun că Vladimir Streinu se încadra pe sine în cealaltă categorie, opusă. Închei parantezul, vorba lui G. Panu din ale sale amintiri junimiste.

Cum la puțini alți critici români, se poate observa la Vladimir Streinu fenomenul pe care Alain Guillermou l-a pus la temelia masivei lui cărți despre Eminescu. Multe dintre ideile de bază, și în același timp distinctive, formulate de criticul român în tinerețe, sunt prelevate ca „butași”, apoi sunt montate în contexte noi, modulate, intra- și extrapolate, în fine dezvoltate și rafinate ideatic și stilistic, așa încât ele devin altceva și totodată păstrează legătura de sânge cu trunchiul originar. Așa se întâmplă, bunăoară, cu aspirația de a găsi și defini – deocamdată pe calea psihologiei – tipul de poet, pe care o întâlnim în cele două articole timpurii despre Bacovia. Mutată pe personaje de roman, aspirația va triumfa într-un serial compact, publicat în Universul literar din ultimul trimestru al anului 1938 sub titlul Tipologie literară. În evoluția criticului nostru a existat dintotdeauna un incitant joc între identitate și alteritate, iar procedeul „butășirii” îl ilustrează elocvent. La alți critici, trecerea de la o etapă la alta se vede repede, e clară, epocile de creație se decupează cu conturi viguroase (cazul lui Lovinescu ne cade cel mai la-ndemână, poate și fiindcă este și cel mai ilustru). La cei de natura lui Vladimir Streinu, trecerea pare ca și inexistentă, evoluția se produce între granițele uneia și aceleiași vârste: care e, de la bun început, cea a maturității și deci a unei definiri… definitive de identitate, pe plan atât ideatic cât și stilistic. Avem de-a face cu o evoluție pe loc, în care mecanismele și mijloacele de adâncire ulterioară a identității primare le pun cu totul în umbră pe cele ale alterității. Figura posibilă a acestui tip de creator îmi pare a fi însăși precocitatea, care instituie avant la date punctele-reper ale personalității în cauză.

În lumina documentației de mai sus se poate afirma că, în sânul veritabilei pleiade de critici care alcătuiesc – în clasificarea propusă de E. Lovinescu – cea de-a treia generație de maiorescieni, Vladimir Streinu mi-a apărut drept cel mai precoce. Cu alte cuvinte, el este criticul cel mai devreme recognoscibil ca profil distinct. Ceilalți devin ei înșiși considerabil mai târziu, în frunte cu cel mai înzestrat dintre ei. Până pe la 27-28 de ani, G. Călinescu nu este decât Gh. Călinescu, în esență rezumat de harnicul, pasionatul și disciplinatul scotocitor și editor de materiale de arhivă aflat în admirația unui mare istoric arheolog, Vasile Pârvan. Afirmația mea nu urmărește nicidecum să inducă ideea – oricum puerilă – nu știu cărei superiorități a lui Vladimir Streinu la nivelul operei finite, și nici măcar la nivel de etapă. Ea reprezintă pur și simplu o judecată de existență, ontologică.

Implicațiile mai importante ale precocității sunt de căutat la nivelul per se al biografiei și personalității lui Vladimir Streinu. Faptul că se știa de timpuriu critic a jucat un rol important în potențarea a ceea ce aș numi curajul său exegetic și a contribuit substanțial la caracterul sigur, ferm, nervos fără ostentație al judecăților sale, fie ele pozitive fie negative. Stilul său critic, de la strategia punerii în pagină a ideilor și a demonstrației până la suprastructura frazării și a lexicului se naște, grosso modo, gata format. Asociată cu conștiința de sine a poetului ca poet, precocitatea criticului a influențat potențator felul omului – civil și intelectual – de a se mișca în cercul mai restrâns sau mai larg al lumii. Proverbiala, ofensator-insolita sa privire „de sus” era în realitate rezultatul unui mod de a călca pe sus al unui om a cărui existență – integrală, incluzând-o deci și pe cea diurnă – se împlinea în cerul poeziei și al himerei, cum a observat cu finețe și de mult maestrul său E. Lovinescu. Pe urmă, conștiența precocității îl făcea să privească în jur cu ochii unuia mai „vechi” și, ipso facto, mai știutor decât îl comunica peticul de hârtie oficială numită certificat de naștere.

Coabitarea cu poetul l-a dezavantajat totuși, pe termen scurt și mediu, pe critic; i-a barat sau îngustat accesul la operă, trecând-o, în percepția cvasicomună, într-un plan secund, dacă nu chiar ocultând-o. În mare și dreaptă măsură, la originea fenomenului a stat însuși tânărul scriitor. În timp ce el își publică articolele de critică în reviste de un nivel mediu, ca Viața literară, dacă nu și mai jos, în cenaclul Sburătorul și la revista omonimă el merge aproape numai cu poezie. Multă vreme, E. Lovinescu – care îi urmărește îndeaproape și cumva în chip special evoluția -, îl reține doar sau în primul rând ca poet (Agendele din anii ’20 stau mărturie). Asta face să ne mire mai puțin citirea și evaluarea lui Vladimir Streinu de către G. Călinescu aproape numai ca poet și să-l absolvim pe autor de o parte din perfidia colegială care-i regizează capitolul din Istorie (1941). Oricare ar fi însă cauzele fenomenului, sigur este că peste opera critică de tinerețe a lui Streinu s-a trecut mult prea ușor, și tot așa peste formula de personalitate și de evoluție care-i stă la bază. Prezentul articol n-a căutat decât să atragă atenția asupra acestor uitări, ocultări și rezistențe, fără a pretinde că a și elucidat etiologia și natura problemei în sine.

*********