Cunoscute publicului cititor în multe variante (pentru copii, pentru adolescenţi sau pentru specialiştii în problemele Orientului etc.), cele O mie şi una de nopţi reprezintă, după cum s-a spus nu o dată, cele mai citite texte, după Biblie şi opera lui Shakespeare, cu toate că, paradoxal, în lumea arabă receptarea de care povestirile acestea au avut parte nu a fost întotdeauna favorabilă, în anumite perioade ele fiind considerate exemple ale unui limbaj licenţios sau chiar „modele” pentru o moralitate îndoielnică. În Europa, însă, faima lor a fost – şi este – imensă, important rămânând şi amănuntul că cititorul obişnuit nu reţine neapărat exemplele de curaj, credinţă sau trădare, măiestrie literară sau vervă a dialogului, ci în primul rând o serie de personaje şi de întâmplări: abilul Ali Baba învingându-i, prin isteţime, pe cei patruzeci de hoţi, Aladin şi lampa sa fermecată, temerarul Sindbad Marinarul şi, desigur, în primul rând frumoasa şi inteligenta Şeherezada, cea care spune povești pentru a-şi salva viaţa ameninţată de crudul rege Şahriar. Jorge Luis Borges considera această schemă narativă „modelul prin excelenţă pentru arta povestirii şi a povestitorului”, subliniind că oricine realizează, la sfârşitul lecturii, că doar prin integrarea în lumea textului, cititorul poate nu doar să suspende incredulitatea, ci chiar să întrerupă continuitatea realităţii exterioare şi să-şi depăşească, cel puţin pentru un timp (timpul dedicat lecturii…), soarta şi condiţia muritoare. Pentru că O mie şi una de nopţi întrupează textul privit ca univers, lucru pe care îl intuiește perfect și scriitorul polonez Bolesław Leśmian (1877-1937), după cum se vede din cartea sa intitulată Aventurile lui Sindbad Marinarul, publicată în anul 1913.
Aici, la fel ca şi în celebra culegere arabă, autorul determină o povestire să ia naştere din alta, prin intermediul unei tehnici pe care o putem numi a episoadelor înlănțuite. De aceea, coincidenţele se multiplică, paradoxurile apar la tot pasul, iar viaţa cea mai obişnuită pare a fi guvernată de legi supranaturale, uneori minunate, iar alteori înspăimântătoare, de natură a supune fiinţa umană ameninţării permanente a hazardului şi deciziilor arbitrare. Bolesław Leśmian ştie că modelul narativ și simbolic din Nopţile arabe a fost reluat, nuanţat, pastişat sau analizat din varii perspective nu numai de Voltaire, Stevenson sau Meredith, care au practicat exerciţiul rescrierii sau repovestirii, dar şi că faima celor O mie şi una de nopţi a rămas legată pentru totdeauna de numele lui Richard Burton, cel care a publicat, între 1885 şi 1888, o ediţie completată cu note şi comentarii, devenite, mai ales în spaţiul anglofon, cel puţin la fel de celebre ca textul povestirilor ca atare.
Însă, dincolo de structura livrescă, cartea scriitorului polonez reprezintă și altceva. Căci, deşi axat, la un prim nivel al semnificaţiilor, pe sublinierea importanţei tradiţiei arabe a vestitei culegeri de povestiri, romanul acesta reuşeşte să spună câteva lucruri cu adevărat esenţiale nu doar despre rolul şi importanţa poveştilor într-un univers uman marcat de violenţă, ci şi despre modul în care oamenii reuşesc – sau nu – să se adapteze unor noi realităţi, determinate, cel mai adesea, istoric. Desigur, totul este expus prin intermediul reactualizării narative a situaţiei cunoscute tuturor celor care au citit, chiar şi parţial, cele O mie şi una de nopţi ce impun modelul arab al relatării de suspans. Iar Bolesław Leśmian demonstrează, prin intermediul Aventurilor lui Sindbad, că se raportează întotdeauna, fie și indirect, atât la literatură, cât şi la istorie, convins fiind că, dacă e adevărat (şi este!) că istoria cuprinde multe lacune şi spaţii albe sau insuficient clarificate, literatura are capacitatea unică nu doar de a umple golurile, ci şi de a oferi tocmai acele explicaţii esenţiale care lipseau din discursul istoric pentru ca acesta să fie pe deplin comprehensibil oricărui cititor. Subtextual, autorul desfăşoară şi o subtilă critică la adresa societăţii europene a începutului de secol XX, având în vedere mai cu seamă modul în care oamenii din această parte a lumii îşi percepeau locul şi rolul în istorie, dar și modalitățile pe care le alegeau, în pragul Primului Război Mondial, pentru a se raporta la ceilalți. Pe de altă parte, Leśmian nu scapă din vedere nici modul în care literatura însăşi fusese practicată până atunci şi îşi expune, tot subtextual, concepţia profund ironică la adresa atât de înrădăcinatei tradiţii arabe a povestirii în ramă. Pentru a reuşi să facă toate acestea, el se foloseşte de o extrem de bine condusă tehnică a punctului de vedere, multiplică vocile şi perspectivele narative şi îşi construiește romanul din mai multe fragmente care se îmbină în final, asemenea pieselor unui puzzle perfect.
Se pare că poveștile despre și cu Sindbad Marinarul, prezente în ediția lui Burton, sunt o adăugire relativ târzie la textul original al celor O mie și una de nopți, căci nu apar în cele mai vechi manuscrise ale acestora, datând din secolul al XIV-lea, ci sunt incluse doar în variantele ulterioare, de secol XVII. Influențate în mod evident de textul epopeilor homerice (mai ales de Odiseea!) și de relatările vieții și faptelor lui Alexandru Macedon, aceste aventuri ale extraordinarului marinar au trezit de la bun început interesul cititorilor, mai cu seamă datorită temei călătoriei pe baza căreia sunt ele structurate, dar și pentru că Sindbad însuși e un personaj fascinant și imposibil de uitat. Contemporan al califului Harun al-Rashid, Sindbad e bântuit de nevoia de a călători, de a pleca departe de casă, de a descoperi ceea ce încă nu știe nimeni. Definită, conform dicţionarelor, drept acţiunea de a străbate o distanţă, drumul pe care îl face cineva spre un loc (mai) îndepărtat sau parcurgerea unei căi mai lungi, deplasare, plimbare ori voiaj, călătoria înseamnă, pentru cel care o întreprinde, o îmbogăţire a experienţei şi, deopotrivă, o experienţă iniţiatică, câtă vreme călătorul nu este, la sfârşitul drumului, identic cu cel care era la începutul acestuia. În plus, nu putem uita că există numeroase diferenţe între călătoriile reale şi cele imaginare, graniţele între ele rămânând, uneori, greu de stabilit… Căci, întotdeauna, în literatură și în realitate, drumurile parcurse au semnificat mai mult decât simpla deplasare în spaţiu, marcând atât efortul omului de a cunoaşte, cât şi (mai cu seamă!) dorinţa de descoperire de sine.
Exact din acest punct pornește polonezul Bolesław Leśmian, în încercarea de a spune cât mai convingător o istorie eternă, aceea a unui om care, vrând să vadă necuprinsul lumii, ajunge să se cunoască în primul rând pe sine. E vorba, în cartea sa, despre șapte aventuri, șapte călătorii, șapte trepte ale cunoașterii și, desigur, ale inițierii, căci aventurile-călătorii ale lui Sindbad reprezintă traseul inițiatic al acestuia, drumul său spre deplina maturizare și înțelegere a marilor adevăruri ale lumii și ale propriei vieți. Nu întâmplător, multe dintre aceste aventuri sunt precedate de experiența visului, căci visul are rolul de a mijloci accesul la o cunoaștere superioară, inaccesibilă altfel, și, deopotrivă, faptul că muzica însoțește, prin diferite elemente (lăuta de aur a Urgelei, focul magic din palatul vrăjitorului Barbel, ca să ne limităm la aceste exemple), revelațiile protagonistului.
Datorăm versiunea românească a acestei splendide cărți (apărută la Editura Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca) lui Constantin Geambașu, profesor la Departamentul de Filologie Rusă și Slavă al Universității din București, cunoscut publicului de la noi pentru numeroasele sale traduceri (dacă ar fi să amintim aici doar faptul că datorită lui, românii pot citi astăzi în propria lor limbă, printre altele, cărțile a trei laureați polonezi ai Premiului Nobel pentru Literatură: Czesław Miłosz, cu Gândirea captivă, Europa natală, Ținutul Ulro, Privind dinspre Golful San Francisco, Wisława Szymborska, cu Sub o singură stea, În râul lui Heraclit și Władysław Reymont, cu Pământul făgăduinței, precum și cărți ale lui Stanisław Lem, Golem XIV, Eden și Solaris), Pan Cogito de Zbigniew Herbert, Posedații de Witold Gombrowicz sau Frumoasa doamnă Seidenman de Andrzej Szczypiorski), laureatul din anul 2016 al prestigiosului Premiu Translatlantic, acordat începând din anul 2005 de Institutul Cărții din Polonia celui mai de seamă promotor al limbii și culturii polone în lume, în acest fel fiind recunoscută și recompensată activitatea de jumătate de veac a cărturarului român.
Vorbind despre Bolesław Leśmian, poetul Czesław Miłosz, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1980, spunea că autorul Aventurilor lui Sindbad Marinarul „reprezintă un fenomen unic în literatura universală, meritând pe deplin să stea alături de marile figuri ale literaturii lumii.” Căci, după cum au demonstrat numeroșii interpreți ai operei sale, Leśmian își depășește cu mult epoca, nefiind complet încadrabil în programul estetic al simbolismului, cu care a fost contemporan, dar nici în acela al modernismului la a cărui impunere în Polonia a avut un rol esențial. Structura creației sale e pluristratificată, mult mai complexă decât ar putea să pară la prima vedere, dar și legată cu numeroase și puternice fire de elementele tradiției poloneze și deopotrivă de cele ale marii culturi universale. Iar acestea, toate, se văd încă din volumul său de debut în poezie, apărut în 1912, urmat, la doar un an, de Aventurile lui Sindbad, carte scrisă în proză, însă fiind, în esență și în ceea ce are mai bun, mare poezie. Din păcate, abia după cel de-al Doilea Război Mondial opera lui Bolesław Leśmian va avea parte de studiile critice care o plasează, pe drept cuvânt, alături de marile cărți ale literaturii universale, iar scriitorul va deveni centrul canonului literar polonez. Căci, imediat după apariția volumelor sale de poezie ori de proză, el a fost mai degrabă ignorat, poate și pentru că, spre deosebire de majoritatea contemporanilor săi, care încercau să impună filonul național și rămâneau, din păcate, cantonați în vechile tradiții culturale poloneze, Bolesław Leśmian era pasionat de filosofie, raportându-se deja la ideile lui Henri Bergson și mai ales la acel „élan vital” teoretizat de filosoful francez. Ca urmare, structura ritmică a creației sale va fi menită a exprima chiar această „forță vitală”, de natură a exprima esența universului și a ființei umane și de a oferi cititorului viziunea unei realități superioare, scriitorul depășind astfel și limitele și toate posibilele limitări ale vechiului contract mimetic. Pe de altă parte, Leśmian se va apropia și de legendele și poveștile poloneze, combinând elementele simbolice ale acestora cu altele, livrești, venite pe filiera culturii universale, așa cum se întâmplă în Aventurile lui Sindbad Marinarul.
Mereu deschis spre inovațiile stilistice ori simbolice, Bolesław Leśmian a fost apropiat, de exegeții recenți, inclusiv de orientările avangardiste, vorbindu-se despre existențialismul ori creaționismul operei sale. Însă, mai presus de toate acestea, cărțile sale demonstrează capacitatea scriitorului de a intui marile adevăruri ale lumii și ale existenței umane, dar și rara artă de a le transmite cititorului în cadrul unor structuri lirice ori narative de o limpezime uimitoare, dar care, dincolo de aparenta simplitate, reprezintă punctele de reper ale unei complexități artistice de excepție.
Bolesław Leśmian, Aventurile lui Sindbad Marinarul. Traducere de Constantin Geambașu, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2018