Marin Sorescu, în anticamera Nobel. Conversații cu și despre Sorescu, de Ion Jianu, Gracious Light, New York, 2018
Ediție bilingvă, româno-engleză. Un alt gazetar sportiv convertit la tainele jurnalismului autentic, de investigație (cu mult înainte de epoca Tolontan), Ion Jianu are ambiția de a ne oferi o sumă de unicități – fotografii, desene în ceară, portrete-crochiu, mărturii, interviuri, documente. Speranța era cea a elucidării misterului legat de numele celor mai aprigi trei detractori ai operei/omului Marin Sorescu, exact în momentul când șansele de a i se decerna premiul Nobel păreau a fi mai mari, respectiv în 1983. Cum numele celor trei nu sunt dezvăluite (fiind cunoscute numai de Eugen Simion, care semnează prefața volumului și de George Sorescu, fratele poetului), Ion Jianu ne arată că drumul este destinația. Volumul este mărturia acestui parcurs, a unei queste, la capăt neaflând vreun răspuns concret. Întorcându-ne, prin interviul marelui actor Ilie Gheorghe, la Vărul Shakespeare, vom afla acolo răspunsul: „De-ţi pare mic, un autor de-aproape/ Şi te întrebi, el poate fi acela?/ Gândeşte-te, că, mintea-i ca mărgeanul,/ În scoică stă şi, spre a cunoaşte-o,/ Marea te cheamă în adâncuri,/ Forând prin straturi./ Şi apoi să ştii, chiar marea pare a fi o baltă/ Celui grăbit să vadă-n valuri, smârcuri.” Sau, cu alte cuvinte, frumusețea ori smârcurile ale privitorului sunt, nu și ale urmașilor urmașilor, fiind vorba despre optica fiecăruia. Așa stând lucrurile, Nicolae Breban, de pildă, relativizează premiul în favoarea unei cariere literare pariziene, iar Augustin Buzura punctează faptul că: „un fost preşedinte al Comitetului Nobel pentru literatură, Kjell Espmark, mi-a spus că doi români ar fi avut șansă la Premiul Nobel: Nichita Stănescu şi Marin Sorescu…” (interviul intitulat Marin Sorescu a fost linșat pur și simplu, realizat în 2014.)
Ab urbe condita, de Radu Ulmeanu, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2020
O boare de durere și melancolie se infiltrează, căci vara e târzie și aureola este „dincolo de fire”, sau așa o vede poetul Radu Ulmeanu: „Frunzele pomilor şi ale viţei-de-vie se pătează în alb şi galben/ de tot felul de boli ce infestează oraşul/ câinele mi-a murit şi el de un cancer al sângelui,/ doar noi, oamenii, mai rezistăm// Cât ni se pare că rezistăm, mai bine zis, pentru că luna/ mi se strecoară sub unghii ca o aşchie ascuţită/ […]// Ave, ave, pax vobiscum, îmi vine să strig/ dar mă opreşte un minim de decenţă/ când văd rochia tivită cu fir de aur a morţii” (Rochie). Elogiul clipei efemere și al iubirii altfel prețuite acum, în acest prezent, primenește cu puțin, cu oricât de puțin, cu o picătură, orice neîmplinire: „Din când în când mi-e dată povara iubirii –/ atunci spaţiul în jurul meu se curbează,/ se curbează razele stelelor/ în jurul făpturii de vis// picătura ce umple paharul/ făcându-l să se reverse/ spălându-mi obrazul/ şi lumea// esenţă a adevărului prim/ şi a cuvântului din urmă” (Picătura).
Între strigăt și tăcere, între Eros și Thanatos, filonul liric este omniprezent, dincolo de limite sau categorii, de certitudini sau de lipsa lor: „Primind tot ce Dumnezeu dă aleşilor,/ alteori nealeşilor săi/ îmbrăţişând chipul incertitudinii/ odată cu trupul de crini şi de sare/ a ceea ce nu are nume/ nu are decât scânteierea, decât sudoarea/ însângerată/ a răsăritului” (Sudoarea însângerată).
Recviem pentru o roată bolnavă mintal, de Petre Ioan Crețu, Editura Neuma, Apahida, 2020
Ce ne-am face fără r? Aceasta ar fi una dintre posibilele întrebări ale unui autor care adoră, se pare, să-și autodinamiteze creațiile, așa cum Fernando Pessoa își autodinamita eponimele. Așa se face că acest volum are un motto din Alvaro de Campos: „O, roți, angrenaje, r-r-r-r-r-r-ul etern”. Roata nu e r, dar poate fi ce vrea ea să fie: eternitate sau zare („sau poate tu îmi vei lipsi cel mai mult/ iubita mea târzie venită la apus/ cu zarea zvârlită ștrengar/ peste umăr,/ peste sânii rotunzi/ cum te vei descurca fără tăcerile mele?”). Petre Ioan Crețu își dinamitează cu nonșalanță și titlurile, că știe sigur că mai are roți de rezervă (lor și nepotului autorului le este dedicată această carte!): „cineva m-a întrebat/ frate, cum e să respiri de unul singur/ să urli cu lupii ca lupii la lună/ să te înalţi om şi roată/ cu îngerii de mână?// cineva ţi-a aruncat umbra/ fix sub roata maşinii/ şi nu era Dumnezeu/ era doar o fărâmă de soartă/ în care două gospodine borţoase/ dansau cu foc rock and roll pe masă// oraşul meu avea nervii întinşi la maxim/ străzile alunecoase/ mărşăluiau de zor şi nervoase/ de-a lungul trupului tău bolnav/ uite cum umpleai aerul încăperii cu cer/ şi cum te mângâiam încet pe tâmplă/ carnea îţi sfârâia neîmblânzită sângele îţi ţâşnea pe nări/ şi cum sufletele acoperişurilor/ stăteau noaptea la pândă/ împreună cu o hoardă de îngeri/ şi noi visăm mereu în visul nostru/ că visăm// cineva ţi-a smuls umbra/ de sub roata maşinii poate mult prea devreme/ şi nu era Dumnezeu/ era doar o frântură de soartă/ în care eu te aşteptam de o veşnicie în poartă// iar gândul îmi fugea mereu/ spre o altă fereastră/ spre o altă gură flămândă/ vizavi o salvare bolnavă rău/ cu o roată fosforescentă şi spartă// doar taumaturgul mai privea umil dintr-o glastră” (Recviem pentru o roată, poem citat integral).
verde traversând amiaza, de Mihai Păcuraru, Editura ePublishers, București, 2019
Mihai Păcuraru, poet dobrogean, redactor-șef, o vreme, al revistei Ex Ponto și director de școală vreme de 40 de ani (1973-2013), știe să dea Cezarului ce-i al Cezarului: să-și ia tainul și verdele, dar nici demonii amiezii să nu rămână flămânzi, „într-o pădure sculptată de o mână din rai, de o mână/ din iad” (din poemul Nuntă mereu).
A vedea contrariile îngemănate („ca pe un călău el însuși pedepsit”), reversul, devenirea întru altă devenire nu este la îndemâna oricui, indiferent de vârstă și de alte determinări. Poetul vede „semințele ce pocnesc a naștere în pământ/ deasupra unei guri flămânde” (din poemul Nimeni n-o să te renască). Pierderile și diluările vin în valuri verzui, în care cerul se reflectă cu aviditate – de altfel, volumul se încheie cu sintagma NIHIL SINE DEO, dar prezența (sau părerea prezenței) este subtilă în fiecare poem: „Nu vreau să plecaţi, prieteni, oamenii mei,/ că această petrecere de iad şi de rai/ e oricum pierdută pentru toţi, dar ne minţim,/ ieşind cu lumânările aprinse din cârciumi, de unde-am privegheat.// Au rămas în ecoul cuvintelor siaj/ mateloţii, nebunii şi diluatorii de băuturi,/ blestemaţi de Villon, ce-şi au teritoriul/ ştiut dinainte, iertaţi cu o lumânare aprinsă în sticlă.// Priviţi cât puteţi de puternic în ei şi în voi./ Uite o minge, sau părerea de minge, uite/ un val, animal de animal născut,/ un vapor, un plug ce ară cerul din oglindă.” (din poemul Un pescăruş ţipă numele tău). Într-o anumită măsură, recrudescența reversului, curgerea inversă, spre izvor, sunt dezirabile. Ori măcar se așază bine în poezie: „Dincolo de cuvintele noastre/ sau fără cuvintele noastre,/ e un gol nenumit până astăzi –/ tăcere ce loveşte templul.// Şi am văzut ameţeala în indigo,/ e ameţeala sângelui care te/ roagă să revină în trup/ şi să curgă invers,/ de la tălpile pământului/ spre inima păsării desenată vie de mine. „ (din poemul De la tălpile pământului).
O lume fără aștri, de Florentin Palaghia, Editura Timpul, Iași, 2019
Pe orizontală, fără aștri călăuzitori, fără privire ridicată spre nesfârșire, spre verticală, restricțiile fac legea și Procust își găsește pereche: „Lumea se scurge anevoioasă,/ dincolo de vârstă minusculii cerberi/ se întind languroşi pe podele.// Lista e lungă, cerul anunţă datornicii,/ o falie de vicisitudini destramă/ o orânduire mai dreaptă,/ desantul incertitudinii/ alunecă în letopiseţe.// Mimi mă mângâie şi goală/ mă scoală din patul lui Procust./ Cântă cucuveaua în raniţă./ Se unesc robii lui Dumnezeu,/ Procust şi Mimi, pe viaţă. „ (Se unesc robii lui Dumnezeu, poem citat integral).
Cassian Maria Spiridon remarcă la Florentin Palaghia „o rafinată eleganță” și consideră, în prefața volumului, că „precum soldatul, poetul se arată pregătit pentru întâlnirea lui epocală/ cu moartea. Cu îndreptățire se revendică meșteșugar de cuvinte întru salvare în fața istoriei pătată de sânge”. În viziunea lui Paul Aretzu, care semnează câteva rânduri pe coperta a patra, „poezia lui Florentin Palaghia esențializează reflecții existențiale, ducând expresia la forme cât mai imateriale, cât mai spiritualizate, evitând patetismul, emfaza.”