…95, 96, 97, 98, 99, 100, 101, 102, 103, 104, 105, 106, 107, 108, 109, 110, 111. 111 boabe de grâu, mici, gălbui, care se înghesuiau în farfuria albă de porțelan. De la cine o fi primit minunea asta de cadou, Nuțu nu reușea să-și dea seama. Nimeni nu i-o înmânase direct și probabil că cineva o fi lăsat-o intenționat la plecare, pentru a spori emoția surprizei. În pungulița de plastic, legată la gură cu șnurul roșu în formă de fundă, Nuțu întrezărise și un minuscul petic de hârtie împăturită, pierdut printre boabele lunguiețe. Răsturnă din nou punga de plastic deasupra biroului și prinse în palma stângă petecul de hârtie. Cu mâinile tremurând, despături de patru ori petecul, care căpătă, în cele din urmă, aspectul unui bilet. Netezi cu degetul suprafața hârtiei pe care se înlănțuiau cuvintele scrise destul de citeț, așezate pe două rânduri egale ca lungime. Nu putu să deslușească de la început textul biletului și ridică privirea în căutarea ochelarilor. Pe capacul cutiei de carton aflate doar la o întindere de braț pe birou, în care fusese împachetat ceasul cu lanț de aur, primit de la unul dintre musafiri, zări doar ochelarii de vedere la distanță, cu care se mai uita, uneori, seara, la televizor. Pe puntea de celuloid dintre cele două lentile ale ochelarilor trona o muscă uriașă, care nu se putea hotărî încotro să-și ia zborul. Se plimba agale pe marginea lentilelor și se oprea, din când în când, pentru a-și freca ochii cu cele două piciorușe din față. Nuțu își aminti că observase musca asta cu trei zile în urmă, înainte de a veni femeia care-i făcea curățenie. O muscă dolofană, verde-aurie, care, la cea mai mică mișcare în apropierea ei, se evapora instantaneu. Crezuse că scăpase de ea, dar era limpede că se înșelase. Nu mai știa unde pusese ochelarii de citit și nici nu se încumeta, acum, să-i caute în mormanul de cadouri de toate felurile, care mai de care mai nefolositoare, pungi de hârtie, cutii colorate, banderole și vaze de flori, care se înghesuiau pe masă, covor și etajere. De altfel, întreaga seară, când casa se umpluse de invitați, 22 la număr, majoritatea rude de-ale lui, care veniseră să îl felicite pentru cea de a o sută unsprezecea aniversare a zilei lui de naștere, privindu-l, așa, ca pe un obiect ciudat, ca de muzeu, îl cam obosise. Alungă sâcâitoarea muscă, își puse ochelarii de vedere la distanță și privi roată. Pe unul dintre rafturile bibliotecii, lângă volumul lui de povestiri Înapoi, pe care îl tipărise cu 88 de ani în urmă și care avusese, mai târziu, un oarecare succes, atât de public, cât și de critică, dar și la Selina, iubita lui soție, observă, cu o anume ușurare, lupa cu mâner de sidef pe care o primise cadou de la soția fostului director al Institutului de Cercetări Hidrologice, unde lucrase câțiva ani ca proiectant-desenator, înainte de a încerca să intre la facultatea de teatru. Inapoi era chiar prima nuvelă din volumul care conținea 12 proze.
Uneori, seara, în urmă cu 19 ani, când aveau timp și Selina nu se mai putea ridica din pat, ea îl punea să citească cu voce tare câte un fragment dintr-o povestire sau alta. Apoi, chiar dacă nu mai reușea să ducă fraza până la capăt, din mormăielile ei, din jocul neastâmpărat al mâinilor, clătinatul din cap și cuvintele răzlețe, dar potrivit folosite, Nuțu înțelegea foarte bine ce voia să spună. De fapt, ea relua vechile obiecții ba cu privire la lungime, ba la excesul de adjective, era alergică la adjective, ori la ritmul uneori prea lent al narațiunii. Cartea era demult tipărită, dar ea făcea aceste corecturi, ca și cum ar mai fi fost ceva de lucrat la manuscrisul pe care nu apucase niciodată să-l parcurgă cu privirea, fiindcă Nuțu meșterise la cele 12 povestiri cu mult timp înainte ca ei să se cunoască. Selina suferise în ultima perioadă și de o miopie accentuată, iar lupa s-a dovedit a-i fi de mare ajutor. Nuțu își aminti gestul ei cu care lua lupa de pe noptieră, pe vremea când corpul ei nu abandonase, încă, lupta, după ce aprindea mai întâi veioza, gest care avea ceva hotărât, deși mișcarea era fluidă și delicată. Lipsită de putere, ridica încet lupa până în dreptul ochilor și începea să citească din paginile volumului Inapoi, pe care Nuțu i-l ținea în fața ochilor, întorcând, din când în când, câte o pagină sau alta. De cele mai multe ori, nu părea să simtă durerile acelea ascuțite la gât și la subțioară, de care se plânsese în ultimele patru luni de viață. Când Selina n-a mai fost, lupa a devenit unul dintre principalele accesorii din casă, la care Nuțu apela din ce în ce mai des, nu fiindcă vederea îi slăbise și lui, ci mai mult din considerente sentimentale, fiindcă pe mânerul ei rămăsese întipărită amprenta degetelor Selinei. Chiar dacă părea exagerat, lui Nuțu îi plăcea să creadă asta, gândindu-se că lupa dreptunghiulară era obiectul care o i-o aducea în minte pe Selina mai mult decât oricare altul. Lupa cu mâner de sidef era Selina. Din acest motiv punea lupa întotdeauna în același loc, pe raftul din bibliotecă, lângă volumul de povestiri Inapoi.
La capătul din dreapta al raftului bibliotecii, cea de a doua carte a lui, volumul de poezie Apa, stătea țanțoș lângă ediția din 1929 a antologiei La poésie Française. Unul dintre poeții acelei culegeri, Joachim du Bellay, a rămas pentru el un reper biografic cu totul aparte. Selina a fost aceea care i-a reamintit de el, într-un moment neașteptat și într-un mod surprinzător.
Se întâmplase atunci când ea l-a vizitat chiar în seara în care se cunoscuseră, o seară răcoroasă de iunie, acum 83 de ani. Intrată pentru prima oară în mansarda lui spațioasă și plină de obiecte aruncate alandala, după ce a făcut câțiva pași încoace și încolo, uitându-se împrejur cu o expresie nedumerită, dar curioasă, oprindu-se câteva clipe în fața singurului tablou agățat pe perete, o gravură banală, pe care el o primise de la un prieten de la facultatea de arte plastice, furând câte un fum din țigara ținută între degetele mâinii stângi și clătinându-și capul pe o parte și pe alta, s-a răsucit pe călcâie, a pornit agale de-a lungul etajerelor cu cărți, a întins mâna, a apucat volumul La poésie française, l-a extras delicat, l-a deschis la întâmplare și a început, deodată, să citească: „France, mère des arts, des armes et des lois,/ Tu m’as nourri longtemps du lait de ta mamelle:/ Ores, comme un agneau qui sa nourrice appelle,/ Je remplis de ton nom les antres et les bois”. Vocea îi era fermă, tonul scăzut, iar cuvintele curgeau dintre buzele ei într-o franțuzească fără greș, graseind și profitând discret de muzicalitatea versurilor, cu un scurt accent pe acel „nourri”, pe care Nuțu nu avea să-l mai uite niciodată.
Selina a ridicat privirea și l-a întrebat cu un aer inocent:
– Cine-i ăsta?
– Joachim du Bellay, a răspuns Nuțu, din ce în ce mai contrariat.
– Mai trăiește?
– A murit de ceva vreme. Pe la 1500 și ceva.
Sprâncenele ei au tresărit o clipă.
– Îmi place! a spus ea și a vârât volumul înapoi în bibliotecă. Altceva mai știi despre el?
– A rămas orfan la vârsta de 10 ani.
– Ca și mine! a trântit ea.
Pentru câteva clipe, lui Nuțu i-a bătut inima mai tare, când Selina a apucat cotorul volumului de poezii Apa, l-a scos pe jumătate din raft, dar apoi s-a răzgândit și l-a împins înapoi lângă celelalte cărți. Cu totul descumpănit, Nuțu n-a știut ce să mai adauge. Îi venea să o descoasă mai în amănunt, dar se temea să nu trezească la ea vreo reacție neașteptată.
– Cum te cheamă? a întrebat-o Nuțu, din nou, blând, stăruind cu privirea asupra feței ei, care devenise înnegurată.
– Dar pe tine cum te cheamă, salvatorule? l-a înfruntat ea pe un ton zeflemisitor, apropiindu-se mai tare de el, cu o mână în șold, și cercetându-l, ca și cum era prima oară când îl vedea.
Cum se potriveau, oare, înfățișarea ei dezordonată, privirea ușor aburită și mirosul de alcool care îi însoțea respirația, firișorul de sânge de la colțul gurii, pantalonii strâmți pe coapse și tociți, aproape găuriți la genunchi, bluza mototolită de pânză, cu un nasture lipsă la piept, vesta uzată și decolorată, cu patru buzunare, din doc cenușiu, cu tivul desfăcut în partea stângă, părul ei ciufulit, nici lung, nici scurt, cercelul mic de argint, în formă de ghindă, din urechea dreaptă, care se legăna ori de câte ori ea întorcea capul, dar, mai ales, scena trăită cu doar două ore în urmă, când Nuțu, așezat la barul cafenelei din mijlocul bulevardului, își savura coniacul, fiind aproape la fiecare trei minute învăluit în vălătucii de fumul de la țigara fumată de această femeie, care privea țintă în ceașca goală de cafea din fața ei și care s-a întors brusc către bărbatul cu ceafă groasă și pungă de grăsime sub bărbie, așezat în dreapta ei, i-a adresat acestuia pe un ton ferm, mai mult arțăgos decât ofertant, destul de tare ca să audă și barmanul din spatale tejghelei: „Auzi, n-ai vrea să te culci cu mine?”. Cum se potriveau, așadar, toate astea cu naturalețea și aerul oarecum alintat, dar dubios de versat, al recitării versurilor lui Joachim du Bellay de acum câteva clipe?
Bărbatul, cu trup îndesat și umeri lați, a întors capul către ea, a măsurat-o de sus și până jos și i-a răspuns: „Da, dacă te speli mai întâi!” Brusc, fără niciun efort, ea l-a scuipat în obraz, iar el a lovit-o scurt peste față cu mâna dreaptă, de a aruncat-o pe jos de pe scaunul înalt al barului. Înainte de a cădea, mâna ei stângă a încercat instinctiv să găsească un punct de sprijin și a măturat coapsa dreaptă a lui Nuțu, agățându-se chiar cu degetele de stofa pantalonului. Speriat de brutalitatea individului, Nuțu a sărit și s-a aplecat deasupra ei, întinzându-i mâna. Ea a ridicat privirea către el, nu înainte de a se șterge cu dosul mâinii de firișorul de sânge care-i apăruse în colțul gurii. S-a sculat, și-a trecut cu mâna prin păr, făcând ca micul cercel de argint, în formă de ghindă, atârnat de un scurt lănțișor, să penduleze o secundă, și a țâșnit afară pe ușa cafenelei. S-a rezemat de vitrina cafenelei, a scuipat pe trotuar și a băgat din nou capul înăuntru, aruncându-i malacului o privire ucigătoare. Nuțu a ieșit după ea și s-a apropiat, vrând s-o abordeze, dar neștiind exact cum să facă.
– Ai nevoie de ajutor? a întrebat-o.
Ea i-a aruncat o privire scurtă, l-a cercetat o clipă și apoi l-a întrebat la rândul ei:
– Ai o țigară?
– Nu fumez, a răspuns el.
– Atunci nu ești bun de nimic! a continuat ea și a adăugat obraznică:
– Sau vrei tu să-i iei locul porcului ăluia de la bar? După care și-a șters din nou firișorul de sânge din colțul gurii și a luat-o la picior. Intrigat și răvășit, Nuțu a pornit în urma ei.
– Cum te cheamă? a încercat el.
Ea s-a oprit brusc și s-a întors către el.
– Mă cheamă cum mă cheamă și mi-e foame. Clar? Ai ceva de mâncare? Că te văd grijuliu. Stai pe-aproape? Luăm autobuzul, că mă dor picioarele?
Nuțu i-a privit făptura plăpândă, cu membre subțiri și statura scundă. Cu toate că practica uneori sexul ocazional, nici prin minte nu i-a trecut atunci să încerce să profite de situația înjositoare în care se găsea biata fată lipsită de apărare. Inainte de a lua vreo hotărâre, l-a fulgerat gândul că femeia, sau fata din fața lui abia dacă depășise vârsta de 16 ani. Nu a răspuns imediat și a continuat s-o privească îngrijorat. Ce s-o fi întâmplat cu ea, cine era, de ce umbla singură prin cafenele? Avea familie? Fugise de acasă? Dacă era orfană, cine avea grijă de ea? Locuia undeva?
– Ce faci, ai adormit? l-a abordat ea. Sau te gândești, totuși, că ar fi o bună ocazie să mă fuți?
Nuțu s-a scuturat speriat și a apucat-o de mână, trăgând-o după el. Pe coapsa dreaptă îl mai ardeau încă degetele ei. Gestul lui nu fusese unul brutal și posesiv, ci mai degrabă hotărât, ca și cum ceea ce urma să facă nu mai putea fi revocat. S-a mirat să vadă că ea nu se împotrivește, ci îl urmează ascultătoare strângându-i chiar mâna, cu degetele ei subțiri.
Așa a intrat în viața lui Selina, adică Ana, adică Alina, adică Liliana, primind de la el, de-a lungul anilor, răspunsul repetat de nenumărate ori la întrebarea adresată malacului cu gușă, din cafeneaua de la mijlocul bulevardului, și reluată pentru el mai târziu, după ce Liliana, adică Alina, adică Ana a devenit și a rămas, până la moartea ei, Selina. „Vrei să te culci cu mine?” devenise aproape un leitmotiv, intonat în funcție de momentul zilei sau starea ei sufletească. Până de curând, Nuțu obișnuia să recitească versurile poemului lui Joachim du Bellay cu voce șoptită, dar pregnantă, așa cum se obișnuise după experiența de vreo 30 de ani ca sufleur al teatrului municipal, ridicând degetul de la mâna stângă și rotindu-l ușor, de parcă ar fi înfășurat în jurul lui un fir subțire, aproape invizibil, ca de mătase, așa cum făcea ea când savura un text care-i plăcea. Și Joachim du Bellay era Selina.
L-a întrebat multă lume, atunci, dacă în afara celor două cărți, publicate la interval de 17 ani, mai avea de gând să mai producă și altceva, fiindcă, spuneau unii, nu neapărat calitatea literară, care este întotdeauna discutabilă și este în același timp interpretabilă, dat fiind gustul cititorului capricios, este cea care ține în viață memoria autorului, ci frecvența aparițiilor sale editoriale. De aceeași părere fusese și Dodo, chimistul, Dodo tăcutul, cel mai bun prieten al său, din copilărie, adolescență, tinerețe și senectute. Dodo Kaminski, umbra sa cu strămoși polonezi, împreună cu care bătuse străzile cartierului, se agățase de vagoanele de tramvai, doar ca să vadă cum călătorii speriați le făceau semne din spatele geamului, îndemnându-i să se dea jos, de frică să nu cadă de pe tamponul care se clătina dintr-o parte în alta cu un scrâșnet strident. Dodo Kaminski, cu care se făcuse frate de cruce, sorbindu-și reciproc picătura de sânge de la muchea palmei drepte, cu care împărțise prima rivalitate masculină, la vârsta de 11 ani, când se îndrăgostiseră de aceeași fată, nici prea frumoasă, nici prea urâtă, la fel de novice ca și ei, în tainele seducției, și care, multă vreme, nu putuse să se hotărască pe care dintre ei doi să-l aleagă, pe el, Nuțu, cel cu picioarele ca ale lui Hercule, sau pe Dodo, cel cu pieptul lat și brațele lungi și păroase, ca ale omului vitruvian, din cercul și pătratul proporțiilor perfecte ale lui Da Vinci, așa cum îl descrisese mai târziu Selina, campioana absolută a născocirilor. Tot Dodo Kaminski era cel care avusese ideea de a înființa împreună „Asociația Prietenilor Adevărați”, adică „APA”, cu statut în 10 puncte, emblemă, stindard și sediu secret, dar stabil, aflat sub planșeul de beton al parterului unei case, care fusese începută, dar niciodată terminată, rămânând în stadiul de ruină mulți ani la rând. La același Dodo se gândea ca la o făptură fictivă, ca la un duh, ca la un spectru, cu care făcuse împreună armata la Buzău, Nuțu la unitatea de transmisiuni, Dodo la unitatea de parașutiști, unde fuseseră încorporați cei mai îndemânatici, mai descurcăreți și mai inteligenți tineri. Cele două unități militare erau despărțite una de alta de un gard metalic, care șerpuia pe o lungime de o jumătate de kilometru. Aveau pe vremea aia, când abia învățaseră să tragă cu arma, amândoi, 21 de ani.
Se bucurase mult în ziua când, să fi fost acum vreo 64 sau 65 de ani, după o viroză care îl ținuse la pat câteva zile, Dodo Kaminski a dat buzna în casă și i-a spus că găsise la anticariat volumul lui de povestiri Inapoi și, nici una, nici două, s-a apucat să-i spună fragmentul de început al povestirii cu același titlu, așezându-se direct pe cuvertură, fără să țină seamă că era ud leoarcă de la ploaia aceea, rece, agasantă, de sfârșit de octombrie. Inimoasă și înțelegătoare, Selina, care-i devenise soție de patru ani, l-a ajutat pe Dodo să se dezbrace, i-a scoas haina și cămașa și i-a dat o pijama de-a lui Nuțu, care-i rămăsese scurtă la mâneci. Așa bondoc și crăcănat cum era, pijamaua i s-a potrivit de minune și, mai târziu, la plecare, după ce el și Selina s-au retras în bucătărie, unde au băut o cană de ceai, șușotind, fiindcă Nuțu plutea într-un fel de letargie febrilă și nu era în stare să lege nici două cuvinte, Dodo a uitat să se îmbrace cu hainele zvântate numai pe jumătate, și a ieșit așa, cu pijamaua pe el, coborând câteva etaje al blocului. Noroc cu Selina, gardianul de pază reciclat al echilibrului și al buneicuviințe, care l-a adus înapoi și l-a supravegheat atentă, în timp ce-și punea cămașa, privindu-i torsul mușchiulos. „Dodo, olimpianul” a spus Selina, „parcă ai fi omul vitruvian. Ia desfă brațele, să vedem!” Dodo s-a fâstâcit puțin, aruncându-i o privire vinovată lui Nuțu, care, cu nasul umflat de guturai și respirația gâfâită, numai de lecții de anatomie și proporții armonice n-avea chef. Dar când Dodo și-a desfăcut încet brațele, rămânând cu ele întinse într-o linie perfect orizontală, Nuțu și l-a închipuit pe săracul Dodo captiv în cercul și pătratul celebrului desen da vincian și parcă-parcă îi venea să-i dea dreptate Selinei pentru observația făcută. Un bob de invidie i se strecurase, însă, în suflet lui Nuțu, care avusese, de când se știa, umeri înguști, un piept prea bombat și un gât scurt. „Vitruvian, vitruvian, dar numai până la brâu, fiindcă picioarele i-au rămas de căruță” a bâiguit Nuțu cu un anume accent de răutate. Dar, la sfârșitul celor două ore de sporovăieli și amintiri din armată, Dodo, care mai mult a monologat, împungându-l doar, din când în când, pe Nuțu cu degetul prin cuvertură, a putut să plece, împăcat și liniștit că Nuțu nu era chiar atât de bolnav, cum îl avertizase Selina la telefon. Îi răsună și acum în urechi cuvintele de la începutul povestirii Inapoi, rostite agale de Dodo, cu vocea aia a lui pițigăiată: „Dacă am crede că amintirile ar fi mereu aceleași, atunci am înțelege de ce, când de fiecare dată ele ne ademenesc, ni se pare că stăm în fața unei peșteri, în care refuzăm să intrăm, de teama că nu ne vom mai întoarce niciodată”. Dodo vitruvianul, Dodo polonezul. Dodo prietenul adevărat. Și Dodo era Selina.
(Fragment din romanul Bombyx Mandarina)