O evocare a lui Emil Brumaru
Dacă ar fi să-l cred pe Emil, el m-a cunoscut pe mine înainte ca să-l fi cunoscut eu pe el.
Să mă explic.
Locuiam pe Ștefan cel Mare, în casa Mitropoliei, acolo unde la parter era, pe vremea aceea, un magazin de obiecte religioase (fără firmă, ca să nu pară că se face prozelitism mistic), o cofetărie și un oficiu telefonic. Mult mai târziu, alături s-a construit o clădire identică, pe care lumea o numise „blocul Materna”.
Emil (dar asta am aflat peste mulți ani) locuia cu familia nu departe, pe strada – atunci – Dobrogeanu-Gherea, astăzi I.C. Brătianu. Între noi era o diferență de vârstă de aproape șapte ani, ceea ce, în copilărie și adolescență, contează. Ei bine, Emil pretindea că mă remarcase, copil frumușel și cuminte, pe când mergeam prin zonă sau mă jucam în grădina Teatrului Național. Trebuie spus că Emil a evocat în mai multe rânduri acea perioadă și a vorbit despre „gașca de la teatru”, când – împreună cu alți adolescenți ce locuiau prin împrejurimi – făcea felurite isprăvi, cum ar fi să privească, seara, la adăpostul întunericului, pe fereastra cabinelor la actrițele care se dezbrăcau. Copil fiind și nefăcând parte din „gașcă” nu puteam practica atunci acest sport pe care l-am descoperit, cu mari voluptăți, câțiva ani mai târziu.
Bineînțeles, pe Emil l-am „descoperit” la sfârșitul anilor ’60, când începuse să publice prin revistele literare, și în 1970, când i-au apărut primele două volume de versuri. A devenit repede, alături de Mircea Ivănescu, Mihai Ursachi, Leonid Dimov, unul dintre preferații mei. Știam că trăiește la Dolhasca și mai aflam câte ceva despre el de la un prieten comun, chirurgul Mihai Stoian, profesionist admirabil și intelectual autentic. Iată însă că în primăvara lui 1975 m-am pomenit cu o scrisoare de la Emil, datată 10 martie, din care îmi îngădui să reproduc câteva fragmente:
„Stimate domnule Alexandru Călinescu,
Acum câteva săptămâni am avut surpriza de-a primi, într-un plic bleu-pal, recomandat, un număr, se pare ultimul (adică cel mai recent, n.m., A.C.), al revistei pe care o conduceți, Dialog. Desfăcându-i (cu delicatețe) paginile tipărite fin, surpriza a luat proporțiile unui fluture: exista acolo o recenzie plăcută a cărțuliei bătrânului J.O.! Iată de ce am așteptat mereu o zi fericită în care să vă pot mulțumi prin cuvinte subțiri și matlasate”. Apăruse, într-adevăr, o recenzie – semnată de Vasile Rășcanu – la volumul Julien ospitalierul. Ceremonialul pe care îl desfășoară poetul avea însă alt scop, după cum se va vedea în cele ce urmează: „Dar garoafa e alta! Îmi iau îndrăzneala și suspinul de a vă trimite versurile unei criminal de tinere poete: Tamara Pintilie. Este elevă în clasa a XII-a C, la liceul Garabet Ibrăileanu din Iași (acolo unde, în paranteză fie spus, era profesoară soția mea, n.m., A.C.). Nu mi-am asumat niciodată riscul de-a miza pe talentul altuia. Ca și caii de dulci curse, poeții își pot frânge șira spinării la cea mai mică neatenție. Totuși, în cazul de față, am senzația franjurată că mă aflu în preajma unui poet autentic. V-aș putea spune pe ce mă sprijin în afirmația mea. E ca și cum, deși nu vezi pe nimeni într-o cameră aparent goală, știi că în ea este cineva ascuns sub pat, sau în dulap sau, de ce nu?, în lumină. Dar să nu bat roua-n piuă! Am aflat că-i veți publica una sau două poezii cu o ocazie pe care m-aș sfii s-o numesc. V-aș ruga din suflet, dacă e posibil, să-i acordați, într-un viitor nu prea îndepărtat, un spațiu, să zicem, mai parfumat. Mă gândesc la acea jumătate mirifică de pagină (la o pagină gândul se prăbușește în vis!) pe care am observat c-o dăruiți câte unui poet. Și acestea fiind șoptite, vă expediez un teanc de versuri (cam cât scriu eu în 4-5 ani!) într-un plic alb și velin. Și vă rog să mă scuzați dacă rugămintea mea e puțin cam umflată cu pompa! (…)”. Scrisoarea avea un P.S.: „Am scris cu creionul din plăcerea de-a înfunda grafitul în filă până la delir!”
E singura scrisoare primită de la Emil Brumaru și mă mir eu însumi că, dezordonat cum mă știu, am regăsit-o. E singura pentru că Emil a plecat curând după aceea – cu scandal – din Dolhasca și a venit la Iași, Tamara și-a dat bacalaureatul și, într-un final (după ce Emil a obținut – greu – divorțul de prima soție), cei doi s-au căsătorit. Programasem, într-adevăr, să-i public Tamarei niște versuri în primul număr din 1975 (au și apărut), am mai publicat-o și după aceea, nu mai știu dacă i-am dat o pagină întreagă dar o jumătate de pagină cu siguranță. Emil însuși a devenit colaborator al Dialogului, a avut un superb schimb de replici poetice cu Șerban Foarță, ba chiar a deținut o rubrică intitulată Roua lecturii. Plus că mi-a dedicat, în numărul din decembrie 1983, o poezie: Cum e și firescu, lui Al. Călinescu; dar asta se întâmpla în alt context, pe care nu am cum să-l reconstitui aici…
Așadar, după ce a venit la Iași și ne-am cunoscut „în carne și oase”, între noi s-a stabilit o foarte strânsă legătură. În acei ani, după ce scăpase de infernul din Dolhasca și după ce se născuse fetița lui, Andreea, Emil era de regulă într-o foarte bună dispoziție. Ne vedeam des, la mine acasă, iar Andreea rămânea cu bunicii. Aveam grijă de băutură și de gustări (normal că era în sarcina mea: Tamara era studentă, Emil n-avea serviciu) și încingeam lungi partide de… biliard. Era un joc cu tot ce trebuie – o cutie, tacuri, bile, o ciupercuță pe care nu trebuia să o atingi -, un joc pe care îl cumpărasem copiilor mei și pe care îl „confiscam” de câte ori veneau Brumarii la noi. Am petrecut clipe extraordinare: când bea (cu măsură dar și când depășea măsura) Emil era fermecător, de o vervă nebună, ne întreceam în poante și calambururi, uitam de mizeriile cotidiene și de presiunea ideologică (nu atât de puternică, totuși, ca în anii ‘80). De altfel, mult mai târziu, după ce a decis să nu mai pună o picătură de alcool în gură (și s-a ținut de cuvânt), Emil a devenit ursuz, nevricos, adesea chiar agresiv. Atunci însă, în a doua jumătate a anilor ‘70, fericit că este împreună cu Tamara, fericit că a devenit tată, Emil era nu o dată de-a dreptul euforic, era cuceritor și inepuizabil.
Dintre multele episoade care îmi vin acum în minte mi-e foarte greu să rețin unul anume. Ar fi, înainte de orice, o memorabilă, fabuloasă escapadă la Bacău (eram încă pe timpul „societății multilateral dezvoltate”), ne invitase cineva la o întâlnire cu studenții; din păcate povestea e lungă și complicată, am evocat-o cu Emil în mai multe rânduri, poate o voi povesti cândva în detaliu. Peste ani, în 2004, am făcut (fără Tamara, plecată peste mări și țări) o lansare comună la o librărie din Iași, lui îi apăruse Cerșetorul de cafea, mie – tot la Polirom – Adriana și Europa; a fost foarte plăcut, Emil – în vervă – s-a dezlănțuit când am arătat publicului un poster cu fotomodelul Adriana Karambeu, cea la care fac aluzie în titlul cărții. Mă opresc însă la alt episod, care mi se pare caracteristic atât pentru exuberanța euforică pe care o dovedea în clipele sale faste, cât și pentru ușurința cu care trecea de la glumă la o seriozitate derutantă. Era într-o toamnă (1977? 1978? nu mai știu), Emil și Tamara veniseră la noi, iar soția mea i-a arătat Tamarei o pereche de cizmulițe, niște botine de fapt, nu-mi cereți să le descriu căci n-aș fi în stare, îmi amintesc doar că erau de calitate și mai ales erau aspectuoase, „fățoase” cum se spune. Tamara a apreciat dar și mai tare le-a apreciat Emil, aflat în bună dispoziție bahică. A improvizat pe loc o poezie (avea o facilitate extraordinară, cei care – ca și mine – au primit de la el dedicații în versuri pot să confirme) și, din una în alta, a decretat că ia cizma cu el, fiindcă îl inspiră și o va pune la loc de cinste, în bibliotecă. Ne-am amuzat cu toții și, când au plecat, Emil a luat – cu acordul nostru, firește – botina. Nu mult după aceea a sosit iarna și soția mea avea nevoie și de cealaltă cizmuliță. L-am sunat pe Emil care a fost de-a dreptul șocat (și cred că era sincer șocat): „Cum, voi îmi faceți cadou o cizmuliță și acum o cereți înapoi?” Povestea s-a întins puțin, Emil o ținea una și bună, că e cizmulița lui; în cele din urmă a returnat-o, nu fără a ne adresa, din nou, amare reproșuri.
Sigur, logica era de partea noastră. Dar poezia și fantezia erau de partea lui Emil.