În colosala Bibliotecă universală, cărțile nu sunt așezate după regulile savante și eficiente ale biblioteconomiei (disciplină care te învață mai mult unde să cauți o carte!), ci după criteriul relației lor cu timpul. Pardon, cu Timpul! Altfel spus, cât rezistă ele la proba persistenței în memoria eternității.
Așadar, există cărți care se „termină” foarte repede, adică își încheie rapid șederea în mentalul cititorului. Cum ar veni, materialul său mnemotehnic, conținutul, viața acelor cărți se consumă destul de timpuriu, nelăsând în urmă decât titlul sau autorul (în mod excepțional, titlul + autorul!). Ori, poate doar o scenă, un nume de personaj sau un toponim cu pronunție interesantă (cum ar fi Yoknapatawpha, de pildă!).
Și, dimpotrivă, la polul opus, e adevărat, pe un raft mult mai mic, există alte cărți – din păcate, puține la număr, în comparație cu cealaltă categorie – pentru care, orice cititor avizat sau profesionist se poate pune, fără să stea pe gânduri, chezaș că acele cărți vor fi păstrate de-a pururi în memoria spirituală a lumii. Pentru că ele nu se termină niciodată, trăiesc la nesfârșit. De aceea, poate, regimurile totalitare, dușmani înrăiți ai libertății de gândire, le-au ars cu precădere pe acestea. Crezând că ele pot fi scoase în afara timpului, că pot fi șterse din memoria lumii.
Deși e doar un tânăr vlăstar, pe lângă matusalemicele epopei ale civilizației, acestei ultime categorii îi aparține un roman uluitor, a cărui lectură mi-a provocat fiori și, de câte ori îl zăresc pe birou, am aceleași senzații cu cele resimțite atunci când între buricele degetelor ți-au rămas înfipți o sumedenie de perișori ascuțiți, după ce ai ținut în mână un fruct de cactus. E șiretlicul magic al unui efect, prin care ești obligat să-ți amintești cauza.
Romanul acesta fabulos – apărut la Humanitas Fiction (colecția Raftul Denisei) – se numește Copiii de pe Volga și e scris de una dintre revelațiile literaturii ruse actuale (ce nu duce lipsă de alte nume-surpriză!): Guzel Iahina, autoarea bestsellerului Zuleiha deschide ochii, cu care a debutat în 2015. Apărut în 2018, romanul Copiii de pe Volga a fost deja răsplătit cu premiul Bolșaia Kniga (2019) și cu Marele Premiu Ivo Andrić (2019). Deci, are șanse să devină o altă performanță de răsunet a tinerei prozatoare (și publiciste), născute la Kazan, în 1977.
Printr-o textură epică plină de forță, dar și de tandrețe (sunt unele pagini de o sfâșietoare cadență lirică, ce scot la lumină o sensibilitate exacerbată!), plasând narațiunea într-un balans iscusit între real și fantastic, Iahina realizează în acest roman amețitor, printr-o parabolă a Timpului – descusut din toate încheieturile și revelat în toate formele sale: timp mitic, timp fastuos, timp istoric, timp criminal, timp flasc, spongios, devitalizat sau timp al morții – dar și a Cuvântului (metafora strădaniei supraviețuirii prin scris este năucitoare!), o grandioasă epopee (care, să știți că nu diferă, ca dramatism, de cele antice!). Ea are în centrul său populația de origine germană locuind dincolo de Volga (Republica Sovietică a Germanilor de pe Volga a funcționat între 1924 și 1941) și destinul tragic îndurat de aceasta sub apăsarea primelor forme de administrare sovietică.
Eroul principal este Jakob Ivanovici Bach (am oarecari îndoieli că autoarea, atunci când a zămislit patronimul schulmeister-ului, în raport cu destinul său contrapunctic, nu s-a gândit un pic și la titanul omonim, Johann Sebastian!). El va fi purtătorul de perspectivă asupra întregii narațiuni, cel care ține în mână oglinda pe care o poartă prin satul său, Gnadental, de pe malul stâng al Volgăi – față-n față cu Marea Stepă – spre a ne dezvălui toate frumusețile, toate durerile și toate contradicțiile acestei așezări ctitorite pe vremea Ecaterinei cea Mare și populate cu germani invitați de împărătească să vină să se stabilească în Rusia. Toate tribulațiile lui sunt, de fapt, un ecou – ca un acord grav de orgă – al istoriei năvalnice de la începutul secolului XX, odată cu Marea Revoluție din octombrie, continuată de Marele Război Civil, Marea prigoană a menșevicilor, Marea foamete din 1921, apoi Marea „colhoznizare” și, nu în ultimul rând, Marea durere provocată de moartea lui Lenin (vedeți, la sovietici, totul era Mare…) și instalarea la putere a Marelui Conducător, Părintele popoarelor.
Creuzetul acestor palpitații etnografice și zvârcoliri ale istoriei se află undeva, la câteva sute de verste de capitala Pokrovsk (Engels), în partea de sud a cursului superior al Marelui fluviu Volga (iarăși Mare…!), cel mai lung din Europa – 3.700 de km, care străbate de la nord la sud un teritoriu uriaș al Rusiei, izvorând din podișul Valdai și vărsându-se în Marea Caspică. Volga e Mama, e Tata, e mitul inițial, este puterea, este iubirea, este măreția, este hrana, este podul de gheață, este miracolul vieții. Volga este totul. Este Principiul universal. Fiindcă acolo se naște lumea. Este meridianul care, în obârșia mentală a gnadentalienilor, împarte mapamondul în două. Iată cum descrie schulmeister-ul Bach dependența de Volga: „Fiecărui gnadentalian, ca de altfel oricărui locuitor de pe Volga, i se inoculează în trup de mic sentimentul marelui fluviu: oriunde s-ar afla – fie în pădure, fie în stepă – organismul lui poate determina fără greș direcția și poate găsi drumul spre Volga cu ochii închiși. Oamenii de știință nu au putut stabili dacă pentru aceasta este răspunzător un anume organ sau o anumită zonă a creierului. (…) Această busolă internă acționează simplu însă: nu trebuie decât să te asculți pe tine însuți și să mergi așa cum ai merge la chemarea unei voci iubite.”
Excelent tradus de Luana Schidu, romanul beneficiază de o limbă aflată într-o consonanță cred impecabilă cu cea originală, prin aromele sale când puternice și rezonante, când melodioase și calde. Iar descrierile – în special, cele ale iernii de pe Volga sau ale satului german – sunt un deliciu, încât pare că întregul roman a fost scris direct în limba română.
În acea colosală Bibliotecă universală, Copiii de pe Volga stă pus deoparte. Separat.