ROMÂNIA LITERARĂ 22 / 2020
Din 29 mai. La Peștele pe uscat, întrebat de Daniel Cristea-Enache: „Cu alegerea candidatului CDR la prezidențiale cum a fost”, Nicolae Manolescu răspunde: Reuniunea cu pricina din 1992 mi-a arătat, destul de curând după intrarea PAC în CDR, ce cutră e politica. Deși e un moment timpuriu, el a reprezentat o culme a ipocriziei care mi-a marcat viața… M-am prezentat… conștiincios la reuniune, fără să nutresc nici cea mai mică speranță. Cu abilitatea obișnuită a lui Coposu în astfel de situații, PNȚ-CD și-a scos la înaintare două personalități, din care una nu făcea parte din partid, iar cealaltă conducea o formațiune diferită. Una era Doina Cornea, reprezentând AC. Întrebarea, previzibilă, a fost: „În cazul în care deveniți președintele României, ce veți face cu monarhia?” Am spus: Vă rog să-mi iertați impolitețea de a vă răspunde la întrebare cu o întrebare: nu vă întreb ce ați face, dacă ați fi în locul meu. Cunosc răspunsul. Vă întreb cum ați face. Personal, n-am soluție: un referendum ar avea o urmare bănuită de toți, o nouă revoluție mi-ar displăcea din principiu, eu fiind reformist, nu revoluționar, iar la lovituri de stat, nu mă pricep, fiindcă n-am făcut armata”. Și mai puțină simpatie mi-a atras răspunsul la întrebarea lui Ticu Dumitrescu, reprezentând AFDPR: „Ce aveți de gând cu securiștii, torționari ai foștilor deținuți politici?” Am răspuns fără să clipesc, deși perfect conștient de efectul vorbelor mele: „Îi voi da pe mâna justiției”. Ticu Dumitrescu a exclamat, părând să se sufoce de indignare: „Pe mâinile unei justiții corupte?!” Mi-am tăiat singur creanga de sub picioare: „Nu văd altă cale decât, dacă sunteți de acord, să chem din nou minerii să facă ei dreptate”. În sumar (selectiv): Mihai Zamfir, Ion Buzași, Mircea Mihăieș, Răzvan Voncu, Horia Gârbea, Simona Preda, Horia Bădescu, Sorin Lavric, Irina Petraș, Alex Ștefănescu, Vasile Spiridon, Adrian Alui Gheorghe, Olimpiu Nușfelean, Gh. Grigurcu, C. Urucu, Angelo Mitchievici, Marina Constantinescu. Ioan Holban: „Lucian Blaga – 125 de ani de la naștere. Vârstele poetului”.
RAMURI 5 / 2020
Adrian Popescu, „Zilele care sunt”: Să alegem „necesarul”, nu inutilul, ar fi lecția redusă la esențial a acestor luni de-acum de izolare, frică și așteptare. Dar și de speranță… Noi, cei care scriem literatură, ce putem face?, nu e un lux vinovat să compui poezii sau eseuri în vreme de război? Nu, fiecare dintre noi are misiunea sa, profesionistul rămâne un profesionist numai dacă își urmează și își onorează profesia, vocația unde e cazul, dar bineînțeles că nu întoarce spatele realității imediate. Poate în această luptă cu absurdul se vor ivi prozatori de mare forță epică… Nicolae Prelipceanu, „Cultura ca floare tăiată sau De unică folosință”: Dacă ea, cultura, ține să aibă o continuitate, atunci o putem compara cu o plantă perenă care rămâne în pământ, cu rădăcinile ei, cu desfrunzirile și reînfrunzirile ei anuale. Dacă o tai și o pui într-o vază, ea arată bine și frumos o zi, două, uneori trei sau mai multe, după care se ofilește… În articol e dat exemplul unui premiat la Botoșani cu „opera prima”: întrebat care sunt maeștrii săi sau ai generației sale, debutantul a răspuns – „noi suntem maeștrii noștri”. Scrie Nicolae Prelipceanu: Păi, dragă poete de la opera prima… asta e ca și cum dumneata nu ai avea rădăcini… că nici o rădăcină nu te-ar mai lega de înaintașii dumitale care, totuși, „au scris o limbă ca un fagure de miere”, cum spune – scuzați – Mihai Eminescu, cel al cărui nume îl poartă și premiul… Și, în ultimă analiză, poezia dumitale e ca o frumoasă (dacă o fi așa!) floare tăiată și pusă într-o vază… Florile astea, oricât de frumos ar fi buchetul rezultat din ele, mai devreme sau mai târziu, tot se ofilesc și trebuie să le arunci. De aici și până la cultura de unică folosință nu-i decât un pas. Sau, poate, nici atât. În sumar (selectiv): Gabriel Coșoveanu, Gabriela Gheorghișor, Gh. Grigurcu, M. Ghițulescu, Cristian Pătrășconiu, D. Ungureanu, Daniela Micu, Ion Munteanu, Gabriel Nedelea, Mihai Petre. Interviuri cu Jana Balacciu Matei și Alina Gherasim.
APOSTROF 5 / 2020
Cristian Vasile, „Pentru o istorie a Academiei”: Acest an 2020 a fost cu totul aparte din cauza pandemiei generate de noul Coronavirus, criză sanitară care a determinat inclusiv suspendarea sărbătoririi, la 4 aprilie, a zilei Academiei Române. Există un precedent în acest sens care a fost tratat mai în amănunt de către acad. Dan Berindei – vezi Istoria Academiei Române, 1866-2016, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2016. Aflăm din acest volum că, deşi înfiinţată în 1866, noua organizaţie culturală s-a putut întruni în plen abia peste un an, amânarea fiind provocată în principal de „izbucnirea unei crunte epidemii de holeră“… În altă pagină, Vladimir Tismăneanu cu „Inamici publici. Soarta disidenților după `89”: A fost sistemul de convingeri al disidenţilor impulsul de a crea o cultură civică, cel care a dus la prăbuşirea comunismului. Sub vechiul regim, intelectualii independenţi au condus rezistenţa politică şi culturală împotriva regimului conducător şi au formulat gramatica emergentei societăţi civile. Aceşti intelectuali au fost admiraţi în tăcere, probabil chiar de către marele public, dar puţini cetăţeni au îndrăznit să li se alăture întru tulburarea păcii totalitare… După ce s-au prăbuşit instituţiile comuniste, aceşti foşti disidenţi, aceşti „scandalagii“, au fost din nou atacaţi şi marginalizaţi. Criticii lor s-au recrutat adesea dintre cei care au făcut într-adevăr foarte puţin spre a se distanţa de vechiul regim, atunci când asemenea gesturi ar fi însemnat ruinarea propriilor cariere şi chiar periclitarea libertăţii personale… În România, de asemenea, foştii disidenţi au fost atacaţi cu bestialitate de către media pro-guvernamentale, în vreme ce sicofanţii lui Nicolae Ceauşescu au prosperat sub protecţia unei mereu în creştere poliţii secrete. În sumar (selectiv): Ion Vartic, D. Chioaru, Iulian Boldea, Nicoleta Cliveț, Rodica Marian, Ion Bogdan Lefter, Mircea Moț, C. Cubleșan, Radu Mârza, Alice Valeria Micu, Dan Gulea, Oliviu Crâznic, Adriana Teodorescu, Ștefan Bolea. La Dosar (alcătuit de Marta Petreu): „Memoriul lui Blaga către CC al PRM (1959) și culisele publicări lui în Echinox (1978).
ACOLADA 5 / 2020
Gheorghe Grigurcu, „Jurnal”: Senectute. Un elogiu, un premiu, mă rog, onorante, dar nu te-ar fi bucurat înzecit în deceniile trecute? Acum te mulțumești cu momentele nu foarte numeroase în care te simți tu însuți, seara, satisfăcut de ceea ce ai scris peste zi. În altă pagină, Radu Cange: Cum stă, uneori, treaba cu premiile. Zău, dacă nu se mai întâmplă ca un premiu mai mult să te descalifice. Ți se urcă la cap și vrei și mai multe, deși, poate, nu l-ai meritat nici pe primul. Nu observi că lumea își dă coate… Îl întreabă realizatoarea interviului, Lucia Negoiță: „Ce oferă poezia autorului care scrie. Bani, o știm, nu… De ce se mai scrie poezie azi, Radu?”. Răspunde Radu Cange: Totul ține, cred, de nebunia frumoasă a omului, a poetului care speră, ce?!… Nu speră nimic sau aproape. Când eram mai tânăr… am catalogat această stare ca un cancer de care nu scapi, un cancer spiritual ce te mână, nemilos, spre și în propria spiritualitate. Ea te ține treaz… Poezie/poezie cred că am început să scriu de pe la 26-27 de ani, când alți poeți erau deja afirmați. De fapt, eu încă mai citeam – și nu mint – cam o carte pe zi, și nu m-am gândit niciodată că voi ajunge scriitor… Adevărul este că, acum, ești singurul responsabil de calitatea poeziei tale. Nu mai merge nici cu lozinci, nici cu premiul vreunei scântei, nici cu… Nu mai există cenzură, decât propria-ți cenzură valorică, dacă ai conștiință în acest sens. Nu mai poți da vina pe nimeni… Secretul longevității unui poet, a poeziei sale, s-ar putea să-l aflăm în singurătatea lui. În fuga lui, departe de compromisuri, ploconeli, bârfe, turnătorii abjecte, sau piedici… colegiale. În sumar (selectiv): Radu Ulmeanu, D.A. Doman, Alex Ștefănescu, Tudorel Urian, C. Trandafir, C.D. Zeletin, C. Călin, Magda Ursache, Dan Culcer, Șt. I. Ghilimescu, Mircea Popa, Pavel Șușară, Șt. A. Drăgan, Adrian Lupescu, Florica Bud.
TOMISUL CULTURAL 21
Datată iunie-iulie 2020. Ovidiu Dunăreanu (răspunde la întrebările puse de directorul revistei, Iulian Talianu): Nu mi-au plăcut ieșirile la balcon și bătutul din gură și cu cărămida în piept, să le arăt eu celorlalți cât de mare și tare sunt… Dacă aș fi „cochetat” cu vreo grupare elitistă din capitală, care promovează cu înverșunare numai și numai imaginea și interesele membrilor ei, dacă mi-aș fi arătat obediența față de mai marii acesteia, altfel ar fi fost rezultatele în ceea ce mă privește. Însă, nu m-a împins păcatul la o asemenea fală și fățărnicie… La începutul acestui an, în februarie, am împlinit o vârstă rotundă, ce m-a făcut să privesc înapoi cu oarecare strângere de inimă și stupoare. Și m-am întrebat cu nevinovăție, cum și unde s-au scurs atât de repede cele șapte decenii din urma mea, și cât de risipitor și imprudent am fost cu ele?! Iar, tocmai când să mă împac cu această situație și să încerc s-o depășesc încrezător, ne-a asaltat nimicitoare, parșivă fantasma coronavirusului. Și ca într-un film SF, sechestrat în casă am trăit, două luni și ceva, cele mai nefericite zile de teamă și de înstrăinare din viața mea. În acest răstimp mi-am reevaluat riguros întreaga trecere prin lume. Sunt convins, că dacă scap teafăr din capcana aceasta necruțătoare, voi încerca să fiu alt om, să am o altă atitudine față de cei din jurul meu și față de ceea ce îmi oferă existența pe toate planurile. Din sumar (selectiv): Andrei Marga, N. Prelipceanu, Vasile Dan, Eugen Uricaru, C.M. Spiridon, Mircea Coloșenco, Ioan Es Pop, Doina Păuleanu, Diana Vrabie, Daniela Șontică, Ștefan Mitroi, Florea Burtan, Liviu Antonesei, Corin Braga, C. Barbu, Lucian Alexiu.