DESPRE EROII DIN CÂMPURILE DE BĂTAIE
Când aud claunul suflând în trompetă
îmi dau lacrimile
spuse domnul Ioachim
amintindu-și de filmele italiene
și de vremea când era un tânăr timid
și copleșit de tentațiile de a se confesa
de a-și împărtăși crizele sale de afecțiune
mereu și mereu luând-o de la capăt
aceleași obsedante întrebări și stupori
pândindu-l din umbră pe prietenul său Andreas
tocmai sosit din Guatemala, Filipine sau Coasta de Fildeș
ca un fel de pacificator
prins bine în chingile căruciorului electric
cu care îi plăcea să se învârtă continuu în jurul
lumii
și-al domnișoarei Elvira
piruete
și zâmbet insistent
și mâna sa incredibil de moale și delicat legată de joystick
și sufletul său moale și delicat
căruia domnul Ioachim avea tentația de a-i împărtăși
agoniile și dramele capitale ale vieții sale
obsedante întrebări și stupori
în timp ce toate se învârt continuu în jurul său
în uruitul dens
șters și emoționant al motorului electric
același motor cu care Andreas pornește de fiecare dată dinspre un alt colț al lumii
poate dinspre câmpiile cu păpădie
ori dinspre întinderile înroșite de maci
de la marginea pepinierei de îngeri
pe care a cunoscut-o și o străbate din timp în timp
ca să învețe să o respire adânc în pieptul său bombat
ca o carapace strâmb crescută
ispitit să se oprească meditativ în apropierea campusurilor de la Arcosanti
Christiania sau Auroville
locuri unde poezia este citită în fiecare seară ca rugăciune și șoaptă
cu ochii închiși și mâinile ținându-se una pe alta într-un fel de pumn incandescent
care să absoarbă și să ardă toate vinovățiile
locurile unde ar fi cel mai bine pentru domnul Ioachim să-și dea
frâu liber crizelor sale de afecțiune
și să vorbească deschis despre dramele capitale ale vieții sale
și despre femeile care parcă l-au iubit
și despre femeile care parcă nu l-au iubit
și despre cum ar fi visat el să fie dacă ar fi fost altfel
și despre scenariile unde
până aproape de capăt e vorba despre personaje
aparent fără legătură între ele
și cărora tocmai lor să le vorbească
despre cum l-a cunoscut pe Andreas
după cele patruzeci de zile
petrecute în pustiul camerei sale
în cel mai potrivit loc unde să-și dea frâu liber crizelor sale de afecțiune
și să vorbească deschis despre dramele capitale ale vieții sale
și despre multe alte lucruri
pe care unii le pot înțelege mai bine decât oricine altcineva
poate chiar decât cei care se învârt continuu împrejurul său
în uruitul dens
șters și emoționant al motoarelor electrice
de care trupul lor moale și delicat este temeinic ferecat în chingi
iar mâna lor moale și delicată
s-a contopit pentru o veșnicie în joystick
iar mintea lor moale și delicată
s-a contopit definitiv în compasiunea pentru ceea ce se poate suferi
în micul paradis personal
și-al
generațiilor de prizonieri din micul paradis personal
încremeniți ca spectatori
de fapt un panoptic cu fețe zâmbitoare și
mormane de cărți deschise de-a valma și frânturi de jurnal
de teamă niciodată recitite
decoruri saturate cu detalii – obiecte de bronz și vechituri prăfuite pe rafturi
plante cățărătoare străbătând pereții
ecrane pe care alunecă filme plăsmuite din mintea sa
niciunul cu vreun sfârșit previzibil
și toate deodată din toate părțile adunându-și personajele
ca și cum în afara lor nu ar mai exista nimic
doar promisiunile unui viitor ideal
pentru care în anii tinereții sale Hendrix, Janis și Morrison au ridicat în picioare
milioane
de frați întru același sunet prelung și țiuitor
cu care se încheie orice concert
ori orișice bătălie
și care i-a însoțit în procesiunile lor de purtători de lumi pe umeri
până la ultima sclipire a damnării
până la mereu aceeași promisiune care-și schimbă polul magnetic
și-l caută pe Dumnezeu
în paradisurile personale
din preajma celor în jurul cărora
se învârt continuu proiecții ale cărucioarelor electrice
în care licăresc fosforescent trupurile moi și delicate
temeinic legate în chingile absolutului
celor care țin în mâinile lor moi și delicate
joystick-ul Sufletului
și al Compasiunii
proiecții ale oaselor lui Andreas care pe zi ce-a trecut s-au micșorat
și astringent i-au chircit trupul
în cuibul de piele al căruciorului cu rotile
cu care a străbătut o parte de lume
în lupte crâncene pe treptele vagoanelor de cale ferată
de fapt pe toate treptele și chiar pe interminabilele coridoare ale aeroporturilor
cărând povara căruciorului electric
și a întrebării – oare o altă lume, cât de posibilă?
căutând pentru a se opri bunăoară pe o faleză de pe malul Mării Negre
unde a bântuit bezmetic și domnul Ioachim beat și năruit în căutarea
urmelor din adolescența domnișoarei Elvira
între o stațiune și alta
cu gândul la adolescența domnișoarei Elvira
cea care în serile din anii 70 pe când scăpa pe furiș
din propria ei umbră
ce deschidea sfioasă ușa discotecii
lucindu-și fosforescent proteza nichelată care-i mușca din gleznă
în lumina reflectată în degetele strâmbe cu care bătea apoi tactul
pe muchia scaunului
fabulând și gândindu-se la tot felul de scenarii fericite
închipuindu-se bunăoară alături de conchistadorii lui Dali
porniți și ei în căutarea paradisului
alături de călugării cerșetori
și a dervișilor călcând aerul în drum spre
centrul universului
aflat mereu în altă parte
cu amintirea domnișoarei Elvira și la felul în care ea și-a trecut discret
degetele prin șirul de furnici roșii
care-i străbat tâmpla
pe gât în jos
peste pieptul sub care freamătă în zbatere mușuroiul
și apoi înspre coapsele
unde încolțește un simțământ ciudat
ceva care a adus în viața ei de atunci un spasm obscur
la vederea domnului Ioachim
într-o vreme când domnul Ioachim
învățase chipurile să danseze
luându-și curaj și pășind timid în mijlocul încăperii
rotindu-se apoi cu brațele desfăcute
rotindu-se
rotindu-se
până când aerul s-a scurs cu totul înapoi în Dumnezeu
și-a răbufnit din nou dinspre începuturi
ca să străbată lumea
încă înainte de a exista Afganistan Irak ori Siria
încă înainte de a se fi inventat mercenarii eroi
și războaiele drepte
și salvatoarea industrie de armament
care să pogoare pacea în lume printre degetele strâmbe
care n-au învățat niciodată să apese pe trăgaciul armei
și printre anii din locul de repaus unde Hans Castorp și Blecher
în aerul rarefiat țin între buze termometre
așteptând să se împace cu timpul
cu mirosul de ploaie și de zăpadă care se topește
cu mirosul de soare al pielii în bătaia soarelui
și cu toate cele care își vor schimba esența
atunci când va sosi momentul
cel care a fost anunțat
încă de pe vremea când picioarele subțiri ale lui Andreas au încetat să mai crească
pentru ca trupul să-i încapă într-un cărucior ce-și
trage seva din bateriile electrice
încă de pe vremea când o bandeletă de indian
pe frunte peste părul său lung și blond
care alunecă într-o parte
brusc și frânt
odată cu capul care îi cade pe umăr
brusc și frânt
atunci când râde
și când această imagine a sa în lumina serii
este o pură confesiune
despre lumina fierbinte care îi înconjoară țeasta
când râde
sau despre
mâinile sale mici moi și delicate
așezate cuminți pe brațele scaunului
ascultând confesiuni despre agoniile și dramele capitale ale domnului Ioachim
rămas prizonier în penitența adolescenței sale
nedezlipit cu gândul de adolescența domnișoarei Elvira
dincolo de arhitecturile bizare
ale trupului stingher în căruciorul cu rotile
– singurul său sanctuar unde rugăciunile
au promisiune de împlinire
fiindcă fiecare dintre noi are ceva de vindecat, spunea domnul Ioachim
și pentru că fiecare dintre noi se află pe un câmp de bătaie
unde se întâmplă felul în care a fost el trimis
să se reculeagă
și să se împace cu propriii săi demoni
despre care
spunea domnul Ioachim că ar putea deveni umili și blânzi
fiindcă și ei se află aproape de frontiera
dincolo de care
spunea din nou domnul Ioachim – se simte
aerul din aripile îngerilor