mircea ciobanu – 80
Acum trei luni, ar fi împlinit 80 de ani…
Există oameni a căror figură nu poate fi descrisă decât printr-o abundență de cuvinte, e adevărat, bine ticluite. Precum, de pildă, portretul lui Ștefan cel Mare, din Letopisețul Țării Moldovei al lui Grigore Ureche (vă aduceți aminte cum începe: „Fost-au acestu Ștefan vodă om nu mare la statu și degrabu vărsătoriu de sânge nevinovat…”), în care cronicarului îi sunt necesare circa 100 de cuvinte. Nu-i vorbă, portretul, primul din literatura română, e magistral.
Alții însă sunt atât de puternici ca reprezentare, ca persistență în imagine, încât, pentru a-i portretiza, sunt de ajuns mai puține vorbe. Sigur, mai ales în cazul unui creator, acesta deține și alte elemente adjuvante care-i complinesc portretul, cum ar fi carisma, opera sau secvențele de anecdotă din biografie. În fine, dintre aceștia, există o categorie și mai selectivă (dacă nu chiar selectă!), al căror portret se întreține impecabil cu doar două-trei cuvinte. Însușirile pregnante rămase în memorie.
Din această super-specie rarisimă, face parte și regretatul Mircea Ciobanu. Poet, prozator, editor, filozof, traducător, eseist, moralist, bon viveur, causeur imbatabil și om de adâncă gândire și spirit – iată, deci, câte meserii de viață a avut el până la capătul nedrept al acesteia, curmată la doar 56 de ani și, din care, dacă un biograf neostenit sau un „recuperator” de timp și-ar pune mintea și talentul și le-ar aduna cu răbdare, ar putea scoate o carte-document – așadar, marea calitate (sau, sunt sigur că i-ar fi plăcut formularea, calitatea-metresă!) a lui Maître, cum îmi plăcea să-i spun, era aceea că deținea o perfectă așezare în Cuvânt. Cea mai armonioasă potrivire de proporții din câte mi-a fost dat să întâlnesc. Ca o Secțiune de aur a Logosului.
Întâlnirile noastre – editoriale, dar și prietenești (îi fusesem prezentat, prin anii `80, de profesorul meu, Dan Grigorescu și de idolul meu, Radu Cosașu, spre a-mi confirma atributul de prozator, prin moșirea volumului de debut la Cartea Românească) – porneau de la un moment fastuos, un fel de „cârlig” retoric, ca o volută incantatorie, aidoma unei mantre, prin care intram și eram „cazat” în universul magic și confortabil al discursului său. Era ceva misterios în acest captatio, ceva ce ținea poate de marile sale calități de retor și filozof.
Naturalețea și bonomia sa, alături de omnisciența sa fermecătoare, vizibil neostentativă, au șters, încet-încet, cu timpul, și ultimele urme de emoție și de imersie în solemn, care, la început, mă înfiorau până la istovire. La această tandrețe a contribuit, probabil, și faptul că veneam din Ploiești, definit fabulos de Nichita: „acest oraș festiv al limbii române, unde întețirea silabei înroșește oul și epitetul deraiază crivățul iarna, Ploiești, unde s-a înnodat frânghia limbii de gâtul unui mut pentru întâia oară și unde prea în viitor s-a arătat limba…”, un oraș al Cuvântului, pe care Maître trebuie să-l fi iubit tare.
Amintirile despre el se continuă cu Istoriile sale (astuțios numite astfel, cu coborâre din istorie, dar și din istorisire, poveste!), extraordinare formațiuni narative desfășurate într-o serie de volume, unde ficțiunea epicului se topește natural în retorică și filozofie. Apoi, cu tinerii autori (generația `80 îi este profund îndatoritoare!), publicați de el la editura Cartea Românească și trimiși după aceea, cu deplină încredere, în lumea literaturii de valoare. Apoi, cu Convorbirile cu Mihai I al României de mai târziu, în care descoperim adevăratul filon energetic și civic al lui Mircea Ciobanu, adică iubirea și adorația pentru Coroană.
Și se opresc la sfârșitul său nedrept, ce mi-a rămas ca o pată pe meninge (cu spiritul său de premoniție, își anunțase cu mult înainte prietenii – care se uitau la el uluiți – că se va isprăvi din viață, la fel ca și tatăl lui, fix la 56 de ani, această vârstă neverosimil de prematură pentru un om de forța lui!). La fel ca în Moartea domnului Lăzărescu, a fost plimbat de la un etaj la altul al Spitalului Municipal, în climaxul devastator al unei crize cardiace (probabil fiindcă nu avea trimitere… I se propunea însă o altă „trimitere”!). S-a stins în brațele soției, întins pe o saltea de mușama, dată la reformă și înghesuită la capătul unui culoar, sub lumina de neon, rece, impersonală și drastică. Soarta (dar nu numai ea!) nu i-a mai lăsat răgazul să intre în cabinetul medicului cardiolog…
Dar, luat pe sus de emoția reîntâlnirii în memorie cu acest fascinant Voievod al Cuvântului, care este Mircea Ciobanu, era gata-gata să trec peste însușirile esențiale ale chipului său, așezat cuminte și de-a pururi în bio-anexa mea cu amintiri patetice, ținută sub obroc într-un ventricul. Privirea năucă de miop, buzele senzuale și vocea de stentor.
Restul sunt tăceri prelungi și solemne.