„Acolo unde e mult soare, e şi multă umbră”, zicea odinioară beduinul – iar Isaac Newton a fost o dovadă vie. Oricât ar părea de bizar, „Părintele raţiunii”, acela care a pus piatra de temelie a mecanicii clasice şi a calculului diferenţial şi integral revoluţionând fizica, optica şi matematica, şi-a dedicat totuşi cea mai mare parte a operelor şi a vieţii (1643-1727) nu ştiinţei, ci alchimiei, ocultismului şi studiului biblic, încât John Maynard Keynes constata în monografia sa Newton, The Man (1972): „Newton n-a fost primul om al epocii raţiunii, ci ultimul dintre magi”. Abia împlinise şaisprezece ani când a început să scrie reţete de medicamente (inclusiv contra ciumei), cosmetice, vopsea murală, cerneluri aurii pe bază de gălbenuş de ou, un acvamarin preparat din boabe de lemn-câinesc culese „când soarele intră în Balanţă, în jurul lui 13 septembrie” (de fapt, 23), un adeziv pentru ochelarii rupţi, momeli de pescuit, otrăvuri pentru ciori sau capcane „pentru îmbătarea păsărilor”, instrucţiuni pentru scamatorii (e.g. preschimbarea apei în vin), un perpetuum mobile şi o „lampă eternă” etc. – manuscris ce poate fi consultat azi la Pierpont Morgan Library din New York. Piatra filozofală nu a găsit-o, în schimb aceste experimente l-au învăţat să-i descopere pe falsificatorii de bani (tot „alchimişti” şi ei), propulsându-l astfel în fruntea Monetăriei Regale. Altminteri însă, cum în acei ani asemenea îndeletniciri erau clandestine, fiind adesea considerate vrăjitorie, acest laborator a rămas tăinuit, la fel ca şi vederile personale religioase. Antitrinitarian înfocat, aşadar un eretic în raport cu doctrina oficială anglicană, Newton şi-a ascuns convingerile până pe patul de moarte, iar obligaţiei de a se preoţi ca orice alt profesor universitar de la Trinity College i s-a sustras primind o scutire din partea regelui, la fel cum doctorul i-ar pune unui general piciorul în ghips ca să nu fie trimis pe front.
Dar nici cariera fizicianului nu a fost mai banală. Cercetările făcute în domeniul refracţiei luminii au dus la două realizări remarcabile: demonstrarea naturii compozite a luminii albe cu ajutorul prismelor şi fabricarea primului telescop cu reflexie (1671), care utiliza ca obiectiv, în loc de lentilă, o oglindă concavă, model valabil şi azi. Intuind corect că orbitele planetare pot fi nu doar eliptice, ci şi parabolice sau hiperbolice, a generalizat legile kepleriene stabilind cele trei legi universale ale mişcării, întrebuinţând pentru prima dată noţiunea gravitas (lat. „greutate”). Ele sunt genial de simple, le înveţi la şcoală azi şi le uiţi mâine. Prima, principiul inerţiei, fusese formulată deja de Galilei şi este testată pe pielea noastră zilnic. Cine nu ştie că poţi sta în picioare în troleibuz fără să te ţii de bară câtă vreme nu se pune frână şi nici nu se accelerează? Dacă însă şoferul e vreun bou de tractorist care smuceşte hârdăul încoace şi-ncolo, trântind-o grămadă peste tine pe grăsana de alături, poţi deduce de aici că circuli pe linia lui 97. Principiul inerţiei explică de ce nu sesizăm mişcarea de rotaţie axială a Pământului (465 metri pe secundă la ecuator) şi nici revoluţia lui pe orbită (aproape 30 km/s). Marea noutate a principiului inerţiei e noţiunea de „forţă”, iar principiul forţei a dat a doua lege a dinamicii: acceleraţia troleibuzului este proporţională cu apăsarea pedalei şi invers proporţională cu osânza grăsanei. Tot ridicol de logică este şi a treia lege, principiul acţiunii şi reacţiunii: cucoană, nu te mai buşi atâta de mine, vezi să nu te spargi! Unitatea de măsură a forţei îi poartă azi lui Newton numele şi este egală cu forţa care, aplicată unui kilogram, îl accelerează cu 1 m/s2. Alte eponime mai sunt „Binomul lui Newton” (ridicarea la putere a unei sume) şi „Tubul lui Newton” pentru experimentarea principiului că toate obiectele, indiferent de masa lor, cad în vid cu aceeaşi viteză.
Cât despre legea atracţiei universale, cum că femeia şi bărbatul interacţionează cu atât mai tare cu cât produsul celor două corpuri creşte şi cu cât distanţa dintre ele scade, ar trebui s-o ştim încă de la pubertate. Şi totuşi confraţii lui Sir Isaac, înecaţi de admiraţie şi invidie, l-au întrebat cum de ajunsese să facă descoperirea. „Am fost inspirat.” De unde atunci celebra anecdotă cu statul sub pom de care făcea haz Ţuţea, zicând că ecuaţia legii nu-ţi cade în cap gata scrisă pe măr? Curând după moartea savantului, John Conduitt relata: „În 1666, am plecat din Cambridge la mama lui Newton în Lincolshire. În vreme ce ne plimbam prin grădină, el vorbea despre faptul că puterea gravitaţiei nu se limitează la o anume distanţă de Pământ şi că trebuie să se întindă mult mai departe. Ne-am oprit sub un măr amândoi.” Şi într-adevăr, în 1666 Universitatea Cambridge fusese închisă din pricina epidemiei de ciumă şi tânărul Isaac fusese silit să revină la Woolsthorpe Manor, casa lui părintească. O altă mărturie a lăsat William Stukeley, povestind în 1752 despre un Newton intrigat de căderea întotdeauna verticală a merelor. Mai e oare nevoie să spun că astăzi, după 350 de ani, turiştii veniţi să viziteze Woolsthorpe Manor cască gura şi trag poze unui biet măr anonim din grădina conacului? Ar fi destul să pună mâna pe carte pentru a se trezi la realitate şi a nu se mai lăsa prostiţi: această rozacee nu poate trăi în medie mai mult de 40-50 de ani, doar soiurile sălbatice putând supravieţui de cinci-şase ori mai îndelung. Dar ce mai înseamnă mărunta farsă de la Woolsthorpe Manor pe lângă cea din Henley Street în Stratford-upon-Avon? Sf. Ignoranţă cu care s-a bătut în vremea lui „Părintele raţiunii” era fleac în comparaţie cu lenea de a gândi din ziua de azi. Vorba lui Karl Popper: „Adevărata ignoranţă nu e absenţa cunoaşterii, ci refuzul dobândirii ei”.
Dar, pe lângă obscurantism, „mărul lui Newton” a mai avut de înfruntat şi gura lumii, ingrata tradiţie a conotaţiilor negative ale acestui fruct moştenită din limba latină. Că doar nu „de florile mărului” toată această indigestă listă de bucate, „mărul lui Adam”, „mărul Discordiei”, mărul otrăvit muşcat de Albă-ca-Zăpada, „bătut măr”, „Mărul de lângă drum” etc. Etimologia nevinovatului fruct Malus domestica e străveche şi ciudat de răspândită. Greaca veche avea pe mélas („negru, întunecat”), protoitalica avea pe malos („rău”), avestica pe mairiia („viclean”), lituaniana pe melas („minciună”), latina pe malus („rău”, „neplăcut”) ş.a.m.d. În Roma antică, mărul era deopotrivă desert şi spurcătură, toţi umblau cu el în gură: Tu pugnare, mala facies? Malum cruciatum! („Mă urâtule, tu vrei bătaie? Ia cară-te d-acilea!”). Ba, tot cu mărul s-a vrut să fie identificat chiar şi „fructul oprit” din Eden, dar experţii în pomicultură n-au reuşit să cadă de acord: ba că ar fi fost, ba că era de fapt lămâie, ba că ar fi fost strugure, ba ţuică de prune. Misterioasă rămâne şi istoria emblemei Apple, inspirată, zic gurile rele, de Alan Turing, genialul matematician care, după ce a spart cifrul Enigma salvând flota britanică de submarinele germane, în 1954 şi-a pus capăt zilelor muşcând dintr-un măr injectat cu cianură.
La 19 ani, asceticul şi solitarul Newton (întreaga viaţă abstinent sexual) întocmea o listă cu 48 păcate de care se ştia vinovat. Printre ele, se menţiona şi „mâncatul unui măr la Thy House”… Să fi fost, te pomeneşti, chiar ACELA?