mircea ciobanu – 80
De la început, în romanul Martorii, al lui Mircea Ciobanu, naratorul-anchetator este stăpânit nu de voință, în general, mai curând o ignoră, dar de o voință particulară, aceasta fiind foarte puternică, a limbajului: „mă aflam în puterea dorinței neînfrânate de a vorbi”. Pare a fi în această vorbărie (iau termenul cu o notă heideggerian-caragialescă – sau gogoliană) o voință aparte, în afara voinței comune. Organizatorul diegetic se arată îndeosebi pasiv, aproape de trecerea peste gândire, dacă nu chiar alungând-o, tocmai pentru a permite activarea vorbirii eliberate anarhic, asemenea unui scriitor avangardist.
Monologul său, în fapt necomunicat, este unul adânc interiorizat, mutat cu totul din afară înăuntru. Naratorul se prezintă ca acela care nu doar emite, în tăcere, dar și ca acela care receptează, cu auzul exacerbat. „Cuvintele mi le auzii înlăuntru, asurzitoare…”, ne informează el.
Plecând dintr-un restaurant, nu se desprinde, dimpotrivă, se prinde mai puternic, de dedublarea în vorbire, căreia i se alătură o solitaritate existențială. Literar, poetic, îl găsim, dacă admitem că se află aici un semn estetic, în proximitatea lui G. Bacovia. „Apoi, sub zăpadă cu fulgul mare, apos, m-am sprijinit de ziduri, vorbind de unul singur.”
Limbajul interior îi antrenează și verifică naratorului-anchetator imaginația, mitică, onirică, dar riguroasă și totodată neliniștitoare. Iată-l în postura, mai curând, de vizitator discret, dacă nu chiar absent: „Și, tot ca în ceața unui vis lung, pentru ca șederea învățătorului (Lohan, n. m.) în casa Carolinei să nu se deosebească prea mult de o detenție, îmi spun povești, aud ca aevea un schimb de cuvinte pe care nu le-am presupus niciodată.”
Ce spun alții e doar harababură, primită cu stoicism profesional (de aceea îi și ascultă, vorbește cu ei), vom vedea că nefinalizat. El suportă „vălmășagul” de vorbe al unora. Pe trei dintre martori îi și numește: două femei, Carolina, Pavla (care-i spune „măscări”) și un bărbat, fiul bastard al autorului Luptei cu lucrurile, fostul învățător Lohan.
Când Pavla, fiica poetului Tudor, desfrânata (erotic, nu verbal: decât sub aspectul obscenității; nu e reprodusă, e doar constatată „vorba despuiată a Pavlei”), îi pune o întrebare serioasă (în paranteză notez: recurentă în opera lui M. Ciobanu), anume „Ce fel de om ești tu?”, naratorul-anchetator constată întâi două lucruri, că nu e deloc o întrebare nouă pentru el, rigoarea de conștiință i-o șoptește, și că a răspunde înseamnă a cădea în inefabil, o altă formă de incomprehensibil. Nu poate răspunde, dar constată că un răspuns îl preocupă. „Pentru a câta oară aud asemenea vorbe? De fiecare dată presimt că, dându-le un răspuns, n-aș izbuti decât să-mi umplu gura cu sunete de neînțeles. (…) Ce fel de om oi fi?”
Apreciază însă limbajul cu „fraze limpezi” al uneia dintre fiicele autorului Luptei cu lucrurile. Face din asta un bun prilej de a se dezvălui și ca scriitor, dar și ca cititor. Propriu-zis, el face profesiune de stilist clasic (aticist), precis, riguros, declarat convențional, și prin aceasta tulburător, dar neliber, limitând plăcerea comună ori, cu un termen anterior, învălmășeala. „Ce poate fi mai neliniștitor decât un cuvânt sigur articulat, sugerând absența oricărei nevoi de adaos lămuritor? De aici, cred eu, vine și teama celor mai mulți cititori de-a se apropia (sau de-a parcurge în întregime) cărți din care autorii lor au încercat să elimine aproximațiile, expresiile de prisos, improprietățile de limbaj. Celelalte au mai mulți adepți, pentru că nu silesc pe nimeni să-și modifice gândirea în funcție de necesitățile artificiale ale ordinii; slăbiciunile mai sus amintite sunt deopotrivă și ale cititorului – în ele se recunoaște, cu ele se hrănește, ele îi inculcă acel confortabil sentiment de lină plutire la vale care face posibilă orice fericită coabitare.”
Comunicarea zvonistică, una de maximă extensie aici, ajunge chiar un stil aparte, anume unul al „fericitei coabitări”. Nimic nu scoate mai mult din tăcere și singurătate socială decât zvonistica, limbă în sine care va să zică. Se spune ce schimbare bulversantă se petrece cu cei din orașul unde (se zvonește că) dispar sute de copii răpiți pentru a li se lua sângele: „Oameni care în alte împrejurări ar fi refuzat să-și adreseze vreun cuvânt, acum își întindeau mâinile și vorbeau încetinindu-și mersul.” Zvonistica este limba răului, deopotrivă pentru și împotriva răului, eliminând orice abținere de la vorbire. E opusul extrem, dacă o pot spune tautologic, al tăcerii.
În principiu, ca cititor, naratorul-anchetator își îndepărtează orice suspiciune, își lasă captată bunăvoința cu toată inocența. Așa se arată dinaintea articolului lui B., Împotriva mișcării: „Citesc rândurile acestea pregătit să dau crezare fiecărui cuvânt.”
Epilogul îl prezintă, ca autor, consecvent în rigoarea lui stilistică: faptul se deduce din precizarea sa că a ferit ideile de „capcana cuvintelor”.
Până la un punct, emițătorul Martorilor e un avatar al autorului Luptei…, un avatar sacrificial. Scriitorul Luptei…, spune sora lui, Elena, avusese „doi ani de tăcere absolută”, gest echivalat de ea cu „un atentat la propria existență”, întrucât mulți „schivnici legați pe viață să tacă” găsesc autoflagelarea mai ușoară. Tăcerea, care eludează vorbirea, de fapt interiorizează, nu elimină limbajul. Îl recunoaștem, tipologic, ca experiență în limbaj, în autorul Luptei, pe autorul Martorilor. Chiar poetica le e comună. „El, autorul Luptei cu lucrurile, îmi sugerează Elena, nu pentru eliberarea ideilor de chinga sintagmelor a tăcut, ci pentru a-și alunga cuvintele acolo unde, depozitate de-o viață, imaginile lucrurilor începuseră să-și piardă contururile.” „Chinga”, aici, la emisiunea Luptei…, „capcana”, dincolo, cum citim în Epilog, la elaborarea Martorilor.
Doamna (…), care, referindu-se la brusca popularitate a celui care scrie (și moare) o operă, ea însăși incitând la morbiditate, „s-a îndoit de spusele tuturor”, e absolut neîncrezătoare în cuvânt, ca atare, față de naratorul-anchetator, la cealaltă margine a receptării. Fotograful, în definitiv un profesionist al imaginii, vorbind, ca orice om, despre scriitor și sora aceluia, pare vampirizat de modul lor de a vorbi: „îți luau vorba din gură, și dracu’ să-i ia, ghiceau parcă dinainte ce-aveai de spus, rămâneai cu gura căscată; ce mai încolo și-ncoace, îți furau cuvintele și ți le ascundeau, uitai și cum te cheamă”. O îngrijitoare din cimitir (cuvântul de aici este cimitiristă), în timpul îngropării scriitorului, cu gândul la numai ea știa cine, un generos, face această legătură între, s-ar spune, eros și vorbit: „Dumnezeu să-l ierte, era darnic. După ce te tăvălea bine, nu-i mai scoteai nici cu cleștele vorba din gură. Numai să fie el!” Dincolo de îndoială și tăcere este în roman o volubilă, „vorbăreață soră” medicală.
Retorica este înțeleasă ca fiind rea prin rostul, nu doar rostirea ei de esență: persuasiunea. Rea nu în absolut, dar într-o extinsă relativitate, întrucât victimizează câteva categorii. Un exponent al răului retoric față de receptorii dispersați într-o magmă necritică este dr. O. Rank, cercetător citat extensiv și edificator. Despre Rank, aflăm un clar avertisment paideic: „Unor oameni ca el, înzestrați cu forță de convingere, ar trebui să le fie supravegheate raporturile cu tinerii și femeile, cu inși în căutare de directori de conștiință – în general cu psihologiile încă neformate, cu semidocții sau cu naturile instabile.”
Frumoasa Carolina deprinde de la dr. O. Rank, persuasivul primejdios, mai cu seamă „forța de pătrundere a zvonului”, stilul penetrant, popular, de maximă socializare. Ea este, virtual, o făuritoare de povești care prin otrava lor dau lucrurilor o altă linie, o altă turnură, ucigătoare. E o stăpânitoare a realității virtuale, în grija căreia își desfășoară imaginația. „Câtă fantezie a risipit, dar și cum o încercau fiorii de bucurie când, la câteva zile după ce ea însăși adăuga un spor de autenticitate zvonului, auzea adaosul zburând de pe buzele cine știe cărui muritor! Între emoțiile ei de atunci și cele ale unui scriitor de succes nu găsea nici o deosebire – numai că, susținea ea și acum, puterea de iradiere și de răspândire a cuvântului purtat din gură în gură era nespus mai mare decât a literei tipărite. Carolina (iată și un prilej de amintire a dreptei judecăți!) i se părea că lumea îi prețuiește fără rezervă creațiile. Dacă romancierul cutare sau cutare – îmi spunea ea cu o convingere care mă neliniștește puțin – se plânge de lipsa auditoriului, este pentru că n-a izbutit niciodată, scriind, să aleagă din realitate fapte de aceeași tărie penetrantă cu a zvonului.”
Carolina spune despre dr. O. Rank: „Eu n-am fost decât o bună însoțitoare a divagațiilor lui”. Știe să asculte cu un folos, ca și anchetatorul emițător al Martorilor, care se descoperă și el drept un însoțitor al tuturor partenerilor de dialog. Într-o notă de subsol, ni se arată că ea îi spune, în chip de complice stăpânitoare a vorbirii: „Fii pe pace, deocamdată mi-am pus frâu limbii.”
Doar un „un zvon cu scop publicitar, împrăștiat de chiar familia scriitorului” ar fi moartea acestuia, potrivit celui care-i fusese profesor. O moarte meritată, mai adaugă el cu ură, numindu-l „escroc”, probabil pentru că-i folosise în Lupta cu lucrurile o ideea a sa, nedezvăluită însă. Posibilul mitoman invidios ar fi scris și o carte, iar dacă ar fi fost adevărat, între altele și că a ars-o, ne putem închipui cam ce-ar fi conținut.
Opus aticistului narator, fiul nelegitim al celui care a scris Lupta cu lucrurile este un asianic, folosind limba deplasat, metaforizant: „Lohan vorbește în bobote.” De la sora scriitorului, Elena, despre Lohan, naratorul aude că „zâmbea și răspundea în doi peri”. Firea îi este alta decât limbajul. Îl reprezintă o flexibilitate purtată de dezechilibru. Las cuvântul anchetatorului: „Lohan, convertit la religia realității, și încă în situația unui novice, descoperind cu fervoare locurile comune ale prozei de fiece zi! Să fi înțeles el măcar o singură dată că propria-i înnăscută îndemânare de a folosi uneltăria (s. m.) gândirii practice i-a îndreptat căile spre Carolina, spre locul adică unde condiția supraviețuirii poartă numele ficțiunii înseși?”
Criticul Z. spune despre Domnul (…), închipuit în exercițiul laborios al redactării, călcând peste adevăr cu rigoarea cât mai deplină: „Mințea, convins că altfel nu poate trăi. (…) Mințea fără rușine și numai consecvența l-a salvat. Uneori, povestea câte ceva, dar puțini au întrezărit că în mulțimea de cuvinte bine orânduite i se ascunde o mare oboseală lăuntrică. Ascultându-l, ai fi spus mai degrabă: <Iată un bărbat care ține la sunetul propriilor sale cuvinte, după câte se pare nu le rostește pentru întâia oară!> N-ai fi bănuit că minte și că, înspăimântat, între o silabă și alta, nu știe ce frază va trebui să alăture celei abia încheiate.” Criticul Z., înțelegem într-un alt context, vorbea (poate numai) despre el însuși, trăind aceeași dificultate, în urma căreia voința cedează credinței: „Chiar dacă nu asta am vrut să-ți spun, eu cred în cuvintele mele!” Între cele două momente, criticul Z. reflectează la ceea ce se numește simplu uzura limbajului cotidian sau diurn, de care cel care ține seama, asemenea scriitorului Luptei…, pătrunde în carantina tăcerii, la urma căreia cuvântul renăscut ajunge lucru: „Epoci întregi au suferit de lipsa poeziei, bunăoară. Ceea ce nu înseamnă că pe atunci n-au trăit poeți sau că vocația lor a fost minimă. Minimă cu adevărat (inutilizabilă) a fost puterea de viață a cuvântului. Așa cum există o noapte a semințelor, ciclică, trebuie să existe și o noapte a limbajului, în durata căreia cuvântul să refuze orice formă de colaborare cu intențiile cugetului. Și dacă noi am ști să tăcem în timp ce el se află în odihnă, în subteranele germinative, vorbirea noastră n-ar fi, cum și este, o înșiruire stearpă de simulacre. Cel ce a scris Lupta cu lucrurile a tăcut, și iată de ce, la capătul nopții pe care a știut s-o îndure, cuvintele i s-au umplut de viața ce-au avut-o la începuturi. Odată numit, lucrul învie, verbul îl poartă cu putere dintr-un loc într-altul. Stăm sub avalanșa contururilor până acum ignorate, căzuți sub greutatea lor materială. În vreme ce, pentru noi, noaptea limbajului încă nu a trecut, în vreme ce noi rătăcim în matca părăsită de ape a simbolurilor, omul acesta scrie de-a dreptul cu lucruri!” Iar lupta cu lucrurile este efortul sintactic (și stilistic) într-adevăr recompensat.
Cel care rostește discursul la înmormântarea scriitorului, în chiar exercițiul funcțiunii actului, constată (inspirat de o teorie structuralistă activă în epoca scrierii Martorilor, mai cu seamă în ediția revizuită din 1973) dictatura limbajului în enunțător și dificultatea de a i se opune printr-o sintaxă proprie: „Vreau să vorbesc despre întuneric, de pildă, și nu despre întuneric vorbesc, ci despre cu totul altceva, fără ca, totuși, să uit că despre întuneric aș vrea să vorbesc. Eu trec atunci prin masa cuvintelor și mă încarc numai de acelea pe care le-aș fi folosit vorbind într-adevăr despre subiectul propus. Ordinea lor, singură, diferă. Ceea ce obțin e certitudinea că efortul de-a nu mă îndepărta de subiect ar fi fost cu mult mai puțin răsplătit decât simpla, modesta lăsare în voia cuvintelor.” Același discursor completează (însă frivolitatea comunicării verbale nu era totuși o noutate absolută: îmi amintesc un poem de E. Montale, care compara cuvintele cu prostituatele): „Dar toate acestea și altele ce s-ar mai putea aminti au prețul mărunt al cuvintelor.”
Cuvântul martorilor și cuvântul martor au atributul de stăpânitor, fie el ascuns, fie el rostit, deși (a)pare ieftin și abundent.
(Fragment dintr-un studiu despre opera lui Mircea Ciobanu)