Filme românești interzise înainte de 1989

Ne place sau nu, industria cinematografică românească începe să existe cu adevărat o dată cu instaurarea regimului comunist. Scopul principal a fost acela de a folosi filmul ca instrument de propagandă în favoarea noului regim, dar, cum nimic nu este perfect, în ciuda controlului riguros au existat cineaști de vocație ce au creat opere care au depășit contextul. Deși nu putem vorbi despre o școală de film românească – așa cum au avut polonezii, ungurii, iugoslavii sau cehii, ca să nu mai amintim despre marea cinematografie sovietică –, filmul românesc s-a remarcat în cele mai bine de patru decenii de (așa zis) comunism prin câțiva mari regizori, individualități care, din păcate, nu au coagulat într-un curent sau o „mișcare” specifică. Îi amintim aici pe Victor Iliu, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Elisabeta Bostan, Manole Marcus, Iulian Mihu, Andrei Blaier, Mircea Veroiu, Dan Pița, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Nicolae Mărgineanu, Mircea Moldovan, Stere Gulea, Ioan Cărmăzan și (nu foarte mulți) alții. Cenzura, deși oficial a fost desființată în anii ‘70, a marcat și producția de filme, foarte puțini cineaști reușind, nu să se sustragă, ci să transforme constrângerea în avantaj prin soluționări ingenioase ale constrângerilor. Cei care am trăit, într-o mai mare sau mai mică măsură, (și) în acei ani știm că se vehiculau „legende” despre filme interzise, despre mari filme posibile ș.a.m.d. În ciuda așteptărilor, ca și în cazul literaturii „de sertar”, și filmele interzise, cele care nu au rulat în nici un cinematograf, sunt foarte puține. Semnatarul acestor rânduri a identificat patru astfel de titluri, limitându-ne la lungmetrajele de ficțiune, asupra cărora ne vom opri în cele ce urmează.

Dincolo de aşteptările legate de noile filme româneşti, interesul publicului, „calificat” sau nu, s-a îndreptat imediat după 1989 spre peliculele care nu au rulat pe marile ecrane sau au fost interzise ori parcimonios difuzate după premieră. Se reiau astfel în cinematografe: Reconstituirea (1970; sc. Horia Pătraşcu, Lucian Pintilie, după nuvela omonimă a lui Horia Pătraşcu; r. Lucian Pintilie), Un film cu o fată fermecătoare (1967; sc. Radu Cosaşu; r. Lucian Bratu), Printre colinele verzi (1971; sc. şi r. Nicolae Breban, adaptare după romanul său Animale bolnave), Dincolo de nisipuri (1974; sc. Fănuş Neagu, după romanul său Îngerul a strigat şi după nuvela care dă titlul filmului; r. Radu Gabrea), Faleze de nisip (1983; sc. Bujor Nedelcovici, Dan Piţa, după romanul Zile de nisip de Bujor Nedelcovici; r. Dan Piţa). Sunt redifuzate, deşi au rulat decent la vremea lor, Croaziera (1981) şi Secvenţe (1982) – ars poetica neatinse de conjunctură a doi regizori reprezentativi ai Generaţiei ’70 (care sunt şi scenariştii propriilor filme): Mircea Daneliuc şi Alexandru Tatos. Interzise înainte de premieră au fost, cum spuneam, doar patru lungmetraje de ficțiune, respectiv: Ţărmul n-are sfârşit (1963, r. Mircea Săucan), Adio, dragă Nela! (1972, r. Cornel Todea), De ce trag clopotele, Mitică? (1981, r. Lucian Pintilie) şi Sezonul pescăruşilor (1984, r. Nicolae Oprițescu).

Iniţial un „documentar cuminte despre ţărani şi colectivizare în Dobrogea”¹, Ţărmul n-are sfârşit (1963, r. Mircea Săucan, sc. Watzlaw Stukas şi Mircea Săucan) este „deturnat” de către regizor şi se transformă într-un poem cinematografic – întâlnirea pe ţărmul Mării Negre dintre un soldat român în permisie (Eugen Popiţă) şi o turistă rusoaică (Marina Voica) – sincron cu poietica Noului Val francez: „În singularul, ambiţiosul Ţărmul n-are sfârşit, efortul de înnoire are drept ţintă, înainte de orice, construcţia epică. Regizorul destramă brutal urzeala naraţiunii tradiţionale, dându-ne un tipic «film fără story», în sincronie cu experienţele întreprinse de cinematograful mondial la începutul anilor ’60. Voit elementară […] «povestea» […] nu reprezintă decât pretextul unui poem – delicat ca o boare – al stărilor sufleteşti inefabile, nu alcătuieşte decât o simplă ramă a reflecţiei pe teme filosofice”². Terminat în 1963, filmul are (şi) ghinionul unei conjuncturi nefavorabile: răcirea relaţiilor româno-sovietice, aceasta fiind una dintre cauzele interdicţiei de difuzare. Este prezentat publicului abia după 1990, în proiecţii speciale: festivaluri şi cinemateci, fiind descoperit şi considerat drept unul dintre cele mai interesante experimente din cinematografia română a anilor ’60. În ciuda destinului său plin de „meandre” Mircea Săucan (1928-2003) „rămâne o figură aparte printre cineaştii români. Izolat în destinul său, aşa cum a fost toată viaţa, dar egal cu el însuşi. O figură tragică de intelectual, prins într-o perioadă istorică dificilă, care îşi vede idealurile trădate!”³.

Interzicerea difuzării filmului Adio, dragă Nela! (1972; sc. Fănuş Neagu, Petre Bărbulescu; r. Cornel Todea) este un exemplu unic de pudoare estetică a cenzurii comuniste în cinematografia română, decizie care „sancţiona incidental şi un subprodus devenit astfel victimă… vinovată”⁴. Filmul lui Cornel Todea (1935-2012) (premiera 26 martie 1990) se vrea o comedie poliţistă satirică, dar reuşeşte abia să fie penibil, de la scenariul inconsistent şi neverosimil, până la jocul dezamăgitor al întregii distribuţii. Un căpitan de miliţie, „travestit” în avocat constănţean cu vilă şi plajă proprietate privată (?!), dă un anunţ la mica publicitate prin care îşi caută cei doi fii dispăruţi în război – în fapt un pretext pentru a pune mâna pe o seamă de escroci căutaţi, după cum se exprimă căpitanul, „din post [de miliţie] în post [de miliţie]”. Prestaţie amatoricească a lui Dan Deşliu în rolul căpitanului, deşi fostul poet proletcultist era la bază actor. Cât despre Ştefan Iordache şi Mircea Diaconu, „fraţii” principali, interzicerea filmului le-a făcut un serviciu.

Nici despre Sezonul pescăruşilor (1984; sc. Constantin Munteanu, r. Nicolae Opriţescu), având, la data premierei (29 octombrie 1990), înscris pe generic: „Acest film a fost realizat în anul 1984 şi interzis de cenzura comunistă a lui Ceauşescu”, nu se poate afirma că a fost blocat pe motive estetice sau de dizidenţă, ci că mai degrabă este victima unei neînţelegeri sau a unei exagerate spaime a cenzorilor înşişi. Ideile unui inginer chimist care în studenţie visa să ia premiul Nobel (Dan Condurache) sunt însuşite de superiorul său (Dorel Vişan) în teza de doctorat a acestuia, ceea ce a fost interpretat, deşi filmul nu lasă să se întrevadă nimic în acest sens, ca o trimitere directă la Elena Ceauşescu. În fapt, chiar dacă există bune intenţii şi se poate observa o oarecare abilitate regizorală, dar şi o anume stângăcie în dirijarea actorilor, Sezonul pescăruşilor nu face altceva decât să expună „eternul context-schemă al filmului de uzină despre secretarul de partid omenos, care aleargă cu cana de ceai după inginerul persecutat şi reabilitat, cu nelipsitul «moment-limită» în care se aleg apele de uscat, iar eroul imaculat dă măsura devotamentului său cauzei socialismului şi propăşirii industriei patriei”⁵.

Un caz special este cel al filmului lui Lucian Pintilie. După (semi)interzicerea⁶ Reconstituirii (1970) şi după suspendarea spectacolului cu Revizorul lui Gogol, pus în scenă la Teatru Bulandra (1972) sub directoratul lui Liviu Ciulei, lui Pintilie i se oferă de către autorităţile române un paşaport şi „libertatea” de a pleca din ţară, având un statut de semiexilat. Până în 1989 montează teatru şi operă în Europa şi în Statele Unite. Surprinzător, în 1979 intră în producţie cu un nou film, adaptare pe un scenariu propriu a piesei D’ale carnavalulului, cu elemente și din schițele lui Caragiale, De ce trag clopotele, Mitică?, care urma să fie încheiat la începutul anului 1981. După o primă vizionare cu conducerea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, filmul este interzis şi închis în arhivă, în urma deciziei luate în 19 iunie 1981. Premiera are loc la 7 august 1990, în cadrul festivalului de la Costineşti, iar lansarea în reţeaua de difuzare în 26 octombrie 1992, la cinematograful „Scala” din Bucureşti. În ciuda cvasiunanimei primiri elogioase, De ce trag clopotele, Mitică? este mai degrabă un film căruia interdicţia de difuzare i-a creat o aură care nu are acoperire valorică pe măsură: „Caragialescul «Simţ enorm şi văz monstruos» devine, la Pintilie, un alibi menit să disimuleze exasperarea artistului. Dar această stare e tradusă «mitocăneşte» în elemente directe: mizerie, sânge, chelfăneli, lupte de cocoşi, hingheriade. Noroiul îneacă literalmente imaginea, înăbuşă, ca o magmă, sugestia, întreţinând impresia sărăciei de mijloace şi inspiraţie […] Zonele cele mai vulnerabile ale filmului sunt cele ale divorţului total de Caragiale, episoade ca lupta de cocoşi, recitalul de romanţă şi poezie patriotică sau circul câinilor”⁷. Dacă I. L. Caragiale îşi iubea personajele, Lucian Pintilie pare a fi cuprins aici de o mizantropie absolută.