Nu ştiam cât de plină de învăţăminte poate fi cercetarea unor documente, aparent banale, privind, să zicem, o modestă evidenţă a „registrului agricol” al gospodăriilor locuitorilor unui prăfuit târg de provincie din anii cinzeci ai secolului trecut, adică ai acelui „obsedant deceniu” evocat şi în literatură în câteva remarcabile romane. Sub această titulatură, aparent restrictivă la domeniul agricol, avem, de fapt, o oglindă fidelă a evidenţelor stării materiale a populaţiei urbei, a structurii acesteia pe categorii de vârstă şi genuri, dar şi o adevărată arhivă a nomenclatorului stradal al localităţii din acel timp. Astfel, o simplă citire a numelor străzilor oraşului, poate dezvălui, clar şi direct, un timp istoric, cu evenimentele şi personalităţile care l-au marcat, atât în sens pozitiv, cât mai ales, în cazul nostru, total nefericit şi cu urmări pe termen lung.
Pornim deci în „lectura” noastră mai întâi de la denumirile străzilor, la „botezarea” cărora trebuiau respectate cu stricteţe, conform „comandamentelor vremii”, cel puţin trei criterii sacrosante. În primul rând, la loc de maxim respect se aflau „personalităţile” epocii, cele care, cu mult zel şi acte de „bravură” nemărginită, soldate cu abuzuri inimaginabile, ne fericiseră cu binefacerile comunismului. Aceste nume de sinistre personaje, dată fiind importanţa lor în epocă, îşi luaseră „partea leului”, adică denumirea a aproximativ 70% din străzi, cu precădere cele importante, centrale, înţesate de cumplitele instituţii veghetoare. Întâlnim, astfel, de la nume cu întrebuinţare universală în epocă (V.I. Lenin, Gh. Dimitrov), la cele autohtone, nu mai puţin dătătoare de fiori (Gheorghe Gheorghiu-Dej, Petru Groza, Emil Bodnăraş, Al. Iliescu – tatăl fostului preşedinte post-decembrist, născut în respectiva urbe -, I.C. Frimu, Iosif Rangheţ). Corifeii vremurilor noi sau, mai bine spus, conducătorii corului de tragedie, dar nu antică, ci a aceleia de atunci, cât se poate de actuală şi trăită de fiecare persoană neînregimentată pe propriea-i piele. Culmea stupidităţii este atinsă de o stradă cu numele A. Vâşinski, personajul care ne-a tratat cu acel pumn în masă, dat cu tăria ocupantului „eliberator”, şi care ne-a aruncat, pentru mult timp, în străfundurile istoriei. Un komisar sovietic pentru liniştea republicii noastre populare, cinstit cum se cuvine! Cred că este inutil să precizez că toate aceste triste nume înlocuiseră vechile denumiri de străzi care celebrau date importante şi personalităţi din istoria adevărată a ţării sau a urbei. Un singur, edificator, exemplu: Liceul „Constantin Alimăneşteanu” – purtând numele celui care l-a întemeiat în anul 1919 -, s-a transformat, în 1955, în „Alexandru Sahia”, şi aşa a rămas până în 1989; un atât de mare scriitor local, ctitor de „uzine vii” şi admirator al revoltelor portuare, nu putea rămâne pe dinafară!
Al doilea criteriu îl reprezenta concesia făcută unor personaje ale istoriei naţionale, ale căror merite erau abil deturnate, evident, spre scopurile politrucilor instalaţi în fruntea ţării. Desigur, străzile ce le purtau numele se aflau mai la periferia localităţii, spre calea ferată şi arşiţa câmpului, aşa, pe măsura notorietăţii lor mai prăfuite, depăşite de năvalnica istorie nouă (Tudor Vladimirescu, Gheorghe Doja, C.A. Rosetti, Cuza Vodă). Desigur, tot în chip de proptele ale nobilelor idealuri importate din patria mustăciosului tutelar, împreună cu cei care aveau misiunea să le pună în practică, ceas de ceas şi zi de zi, fără odihnă şi şovăire.
În fine, în al treilea rând trebuiau ilustrate, şi în acest mod vizibil, date importante din istoria recentă, rescrisă de comunişti după bunul lor plac (23 August, 16 Februarie, 23 Aprilie, 8 Mai); pe care, ştim bine, „oamenii muncii” aveau obligaţia să le sărbătorească, an de an, cu un entuziasm tot mai veştejit, înjugaţi la nesfârşitele parade cu iz mortuar.
Aceste adevărate omagieri stradale veneau în completarea altora, la fel de stupide, care se cuibăriseră în toate domeniile vieţii culturale, artistice, ştiinţifice, în tot ce mişca sub soare, stele roşii, secere şi ciocane. Răzbătea de peste tot o „preţuire” tâmpă, lipsită de cele mai elementare criterii de logică şi bun simţ. Crunta cenzură ideologică păşea, după ce pârjolise tot ceea ce însemna spirit, liberate şi adevăr, şi în stradă.
O concluzie este clară: un călător din altă zonă a ţării, acomodat cu ticurile obsesive ale propagandei comuniste, trecând prin micul târg, supradimensionat de o industrializare forţată, putea descifra, citind numele străzilor localităţii, o parte din trucata istorie locală. Această întreagă hidoasă rebotezare, trebuia să şteargă dintr-o dată toată istoria locală sau naţională, să rupă un trecut care le demasca impostura, să creeze convingerea că o viaţă nouă, doar visată în cumpliţii ani ai burghezo-moşierimii, se lumina sub înstăpânirea frauduloasă a bolşevismului veşnic.
Şi mai pline de semnificaţii dureroase sunt însă însemnările de pe marginea rubricilor ce ilustrau evidenţa gospodăriilor localităţii. Astfel, dacă în anul 1959, spre exemplu, multe familii, care nu deţineau cine ştie ce suprafeţe de pământ agricol, primiseră stigmatizantul adaos, scris de mână, cu creionul, „chiabur”, suficient pentru a suporta cumplitele abuzuri cunoscute (confiscări, deportări, condamnări), în anul următor, 1960, însemnarea era completată cu sintagma „fost chiabur”. De asemenea, în multe pagini, ceea ce demonstrează o practică constantă, numele de „bărbat” de la rubrica cu titulatura „capul familiei” era înlocuit, tot după un an, cu numele soţiei, iar numărul „braţelor apte de muncă” mai scăzuse cu un membru. Ceea ce înseamnă că, în decurs de numai un an, tovarăşii, cu vigilenţa veşnic trează, îşi făcuseră cu promptitudine datoria, iar duşmanul de clasă fusese anihilat. Pentru totdeauna. Pentru „triumful deplin” al „celei mai drepte dintre orânduiri”. Ce se ascundea în spatele acestor simple însemnări, câte drame, câte familii distruse sau pierderi de vieţi omeneşti, nu avea nicio importanţă. Politica comunistă, în centru căreia se afla, nu-i aşa, omul, nu se împiedica de asemenea amănunte nesemnificative.
Cine s-ar fi gândit atunci, în „miezul unei ev aprins”, că, peste ani, istoria lasă urme unde te aştepţi mai puţin, că cel mai neluat în seamă amănunt este capabil să devină document important, revelator şi acuzator, în egală măsură? O istorie „mică”, cu amprentele lăsate pe nişte biete registre, dar capabilă, iată, să dezvăluie rănile unui timp inuman, să ne reamintească nedreptăţi şi atrocităţi de neiertat. Un timp în care România nu mai era statul modern şi prosper dintre cele două războaie, ci un teritoriu stăpânit de satrapii pentru care proprietatea, demnitatea umană şi valoarea nu însemnau nimic.
Aş recomanda acelor, tot mai numeroşi, nostalgici ai timpurilor trecute, interesaţi ori doar naivi, puţină dezintoxicare a minţii. Fie şi numai prin lectura zdrenţuitelor registre de evidenţă agricolă dintr-un prăfuit târg de provincie…