Dacă ne luăm după Voltaire, unul dintre primii exegeți ai operei lui Moliére, care stabilea, cu rol de regulă general-valabilă, că este practic imposibil, necunoscând lumea și inima omului, să scrii dramaturgie mai înainte de a împlini 34 de ani bătuți pe muchie (când părintele Comediei franceze a produs Les Précieuses ridicules!), a contrario, nimic nu ne împiedică să-l considerăm pe Caragiale al nostru un adevărat fenomen în materie. Cu excepția dramei Năpasta (1890), ei bine, Nenea Iancu și-a scris comediile exclusiv înaintea vârstei cu pricina. Ipso facto, un atare tip de recunoaștere (!!!) nu l-a împiedicat câtuși de puțin, în epocă, deși se bucura de protecția Reginei Elisabeta și de estetismul temperat al gândirii lui Titu Maiorescu, să fie fluierat de „amici”, chemat pe scenă și arătat cu degetul, învinovățit de trivialitate și imoralism, înjurat copios și scos impardonabil din repertoriul Naționalului. Nici Moliére, cu toată simpatia Regelui Soare, despre care se spune nu numai că a dansat cu grație în operele lui Luli, dar și că a deținut unele roluri în piesele dramaturgului, n-a scos-o la capăt mai ușor, acuzat, printre altele, de plagiat, stricarea bunelor moravuri (vai!) și amenințat cu arderea pe rug. Din 1879, când i se joacă de vreo trei ori, în două variante cenzurate, O noapte furtunoasă și până la jubileul din 1912, când aproape toată presa de pe Cheiul Gârlei susținea că „publicul bucureștean manifestă un interes deosebit pentru reluarea repertoriului caragialian”, era în firea lucrurilor nu numai ca, sub presiunea rolului de actor al propriilor fantasme politice jucat de scriitor timp de mai multe luni în campania electorală (1908-1909) a lui Take Ionescu (o ingenioasă operațiune de autopublicitate fără precedent), gustul publicului pentru astfel de dandanale și comédii să fi evoluat, ca să nu mai vorbim de faptul că din 1910, cu Schițe nouă, „un manual de exemple al artei narative caragialiene aproape complet”, după părerea lui Paul Zarifopol, dramaturgul devenise vrând, nevrând, un autor cu un registru de posibilități în arta scrisului cu mult mai complex decât își imaginau contemporanii. În Introducerea la ediția critică I.L. Caragiale, Opere, vol. I, 1930, Paul Zarifopol citea acest volum făcând numeroase trimiteri la Cervantes, Poe, Baudelaire, Herondas ș.a. Exceptând observațiile judicioase ale lui Zarifopol (exprimate totuși după aproape 20 de ani de la moartea scriitorului), rod mai curând al spumoasei faconde publicitare susținute de comediograf, dacă vrem, decât al unui fenomen de asimilație culturală de adâncime (respins de la Premiile Academiei, autorul, considerat antinațional și vulgar, nu era cuprins încă în acel moment în nicio programă școlară), omagiul ori „sărbătorirea lui Caragiale, cum îi lua gura pe dinainte cuiva în Rampa nr. 81 din 28 ianuarie 1912, e la ordinea zilei. Vestea acestei manifestații a venerației ce fiecare din noi o avem pentru marele scriitor, care ar fi fala oricărei literaturi apusene, a venit pe neașteptate, dar a fost deajuns ca publicul să fie ațâțat (s.n.), pentru ca el etc., etc.” În stilu-i inconfundabil, ambiguu și batjocoritor, Caragiale îi răspundea astfel de la Berlin lui Take Ionescu, politicianul care, se știe prea bine, nu se învrednicise să-i asigure un loc în cabinet, și care, mult prea ușor, îi garanta, acum, într-o telegramă, că un întreg neam se pregătește să-i sărbătorească geniul printr-o manifestație spontanee. Caragiale: „Când cel mai ales dintre aleșii neamului gândește astăzi la mine cu atâta grațioasă atențiune, încep a crede că nu mă născui tocmai degeaba. – Mulțumesc cordial, ilustre șefule, noroc, sănătate, dee-ți mulți ani Dumnezeu, că minte îți dete destulă. Nestrămutat soldat, Caragiale”.
După 1890, poate chiar după „eșecul” din 1885 cu D-ale Carnavalului (comedie fluierată copios și încondeiată de geanabeți cam după același scenariu ca și Noaptea furtunoasă: „O viață de bărbierie cu scoateri de măsele – scria ziarul România –, cu bătăi și cu scenele cele mai destrăbălate ale femeilor de mahalale, a fost adusă pe scena Teatrului Național. Scrisă într-o limbă stricată cu toate banalitățile și absurditățile de pe la bariere, noua piesă nu are nici un scop, dar absolut nici unul”), Caragiale își va revizui atitudinea față de speciile considerate minore ale literaturii, revenind în forță la genul concentrat și atât de viu (dintotdeauna frecventat și iubit de el) al „momentelor”, un ansamblu de schițe, scrie regretatul Florin Manolescu în Caragiale și Caragiale (Ed. Cartea Românească, 1983), ce „pot fi luate drept sertarele (ș.a.) unei extraordinare comedii”. Ce frescă admirabilă de Mitici în diverse ipostaze vedea, peste ani, în Două loturi, Triumful talentului, La Moși, O lacună, Diplomație, 1 aprilie, C.F.R. ș.a. criticul Pompiliu Constantinescu! Angajat pe un asemenea front literar, fără să rămână cu totul indiferent, dramaturgul va fi trecut cu inima ușoară peste cârtelile amicilor – unul e Dobrogeanu-Gherea –, care se vor grăbi să-și exprime nedumerirea. „Scrierile din urmă ale lui Caragiale, scria cel ce a introdus în literatura română veritabila critică de analiză, au provocat o mare confuzie în spiritele multora. […] De numele lui Caragiale sînt legate atâtea tipuri caraghioase, atâtea vorbe de spirit, atâtea scene producătoare de râs încât era o adevărată surprindere pentru admiratorii talentului lui Caragiale coloritul întunecat și dureros, care etc., etc., etc.” Certat cu maestrul din cauza unei ciupituri a acestuia aplicată în Epoca/1896 piesei Frații Hassan, pe o amânare sine die a așteptărilor publicului, care își dorea un Caragiale întors la comedie, Tony Bacalbașa pune de-a dreptul problema secătuirii filonului creator al dramaturgului (vezi în chestie întregul dosar al cazului în notele lui Paul Zarifopol și Șerban Cioculescu la ediția de Opere, I.L. Caragiale, vol. III, apărută la Editura Cultura Națională, în 1932. Ajunsă pe buzele tuturor, dintr-o simplă presupoziție, convingere, datorită unui complex de factori, dintre care nu trebuie să excludem un nou eșec al autorului, în 1902, la Premiile Academiei, Procesul Caion, iar din 1905, stabilirea cu familia la Berlin, și nu în ultimul rând zgomotul stârnit de sprijinirea pe baricade a campaniei electorale a liderului conservator-democrat Take Ionescu, chestiunea diminuării forțelor creatoare ale dramaturgului a devenit cu timpul pentru scriitor, dacă nu o negativă obsesie, o preocupare stânjenitoare. O trădează până și corespondența bogată cu Paul Zarifopol (vezi I.L. Caragiale, Opere, vol. VII, Corespondența, ediție îngrijită de Șerban Cioculescu, Editura Cultura Națională, 1942), unde, nu o dată, dramaturgul își asigură confratele mai tânăr că proiectele sale literare evoluează conform planului, chiar dacă „cele două ușuratice surori – Thalia și Melpomene – au luat amândouă câmpii. […] Deci, văzându-mă părăsit de cele două secături, m-am hotărât și eu să nu le mai chem; or să se sature ele de haimanalîc și or să se întoarcă umilite și pocăite acasă – scroafele! – pardon! (op.cit, pag. 8)”. Plictisit și poate chiar excedat într-o măsură, până la urmă, de zgomotul de fond stârnit în mediul literar de te miri cine pe această chestiune, cu experiența a peste 30 de ani de jurnalism, dramaturgul trece la contraatac, urmând un scenariu simplu și eficient. Într-o serie de destăinuiri echivoce el le vorbește confraților din presă și apropiaților că lucrează concomitent la o serie de proiecte dramatice, precizând până și data când vor fi finalizate și jucate pe scenele diverselor instituții de spectacole din România. E ceea ce și așteptau jurnaliștii de culise, neîntrecuți în arta de a arunca fumigene în viața literară și a întreține, astfel, la cote înalte interesul publicului… Gazeta Bucovinei din 26 iulie 1891 anunța ca sigură definitivarea în curând de către maestru a piesei de teatru Dl. Ungureanu și ginerele său. Despre aceeași comedie, de această dată sub titlul Domnul Rumezeanu și grupul său, făcea caz și Globul din 8 noiembrie 1891. În Floare-Albastră din 15 iunie 1899 se anunța iminența premierei cu Rotativa, „piesă în cinci acte, cu subiect din moravurile presei noastre” (apud Georgeta Ene, Caragiale la Berlin, Ed. Edinter, 1992). Unul dintre cele mai vehiculate de către presă titluri de comedie ce s-ar fi aflat pe masa de lucru a lui Caragiale la Berlin a fost Titircă, Sotirescu et Comp., o utopie satirică anunțată de autorul ei lui Paul Zarifopol într-o scrisoare încă din octombrie 1906. Într-o scurtă notă informativă (Ion Luca Caragiale intim), și care se dovedește a fi până la urmă un micro-interviu cu autorul (ficțional sau nu, cine știe!?), material găzduit de gazeta Tribuna din 20 iulie 1907, care apărea la Arad, găsim: „După cum știți din jurnale, D-l Caragiale a scris în timpul din urmă două piese teatrale. O comedie și o tragedie. Sunt luate în perspectivă pentru proxima stagiune a Teatrului Național din București care tânjește în privința dramatică atât de rău. «Comedia mea (Titircă, Sotirescu & C-ia) se petrece după douăzeci de ani de la cele întâmplate în Noaptea furtunoasă. Toate secăturile mele au ajuns în posturi înalte. Titircă a ajuns chiar și ministru. Aici sunt notițele referitoare la comedie». O mulțime de foițe mici de hârtie pe care se află scrise fraze, observații, bon-moturi, calambururi. În alt caiet mai mic e scheletul piesei, conținutul fiecărei scene, redat în stil telegrafic. Pe o fișă văd întreg planul scenei în orizontal desenat cu creionul… «Nu pot să lucrez altfel. Trebuie să-mi văd personajele aievea cum se plimbă de la un loc la altul, – cum gesticulează, pe care ușă ies – căci altfel nu sunt persoane vii». Pe altă fișă observ un desen fragmentar al mobilierului din comedie. Fiecare colțișor al odăii își are mobila sa: dulap de modă veche, oglindă, scaune, mese – cari trebuie să corespundă caracterelor descrise. «Un lucru trebuie să fac – să caut începutul piesei»”. Nici nu se intrase bine în noul an și Rampa își încunoștința cititorii în legătură cu premiera piesei Concertul de I.L. Caragiale pentru deschiderea stagiunii 1912/1913 a Teatrului Național din București. Cum, necum, în viziunea gazetarilor, Caragiale se afla mai în formă ca niciodată, având pe țeavă, alături de proiectele enunțate mai înainte, și definitivarea unui mare roman (Patrie și familie), care, după Glasul Bucovinei avea să fie alcătuit din trei părți de sine stătătoare. Au fost și voci care la un moment dat au dezvăluit amănuntul potrivit căruia, cu un an înaintea morții, Caragiale plănuise și lucra la o dramă în versuri inspirată din istoria Cartaginei!
După dispariția fizică a scriitorului și încheierea odiseei repatrierii rămășițelor sale trupești în țară, manuscrisele scriitorului au rămas în grija soției și a fiicei scriitorului, Ecaterina Logadi, care le-a donat, bene merenti, în mare parte, criticului Șerban Cioculescu. În anii războiului al doilea mondial, potrivit lui Barbu Cioculescu, tatăl său le-a vândut, la rându-i, Academiei Române. Din câte se știe, trei sunt variantele lui Titircă, Sotirescu et Comp. descoperite și publicate de ilustrul filolog din lotul manuscriselor I.L. Caragiale încredințate lui de Ecaterina Logadi. Alte două vor fi publicate de Paul Zarifopol și, respectiv de Emil Gârleanu; una, în posesia Muzeului Literaturii Române din București, va vedea lumina tiparului prin strădaniile Simonei Cioculescu. Textul, doar de câteva pagini, s-ar putea să fie cel donat în primă instanță de Ion Agârbiceanu (aprilie-mai, 1962) „Muzeului Literaturii de pe lângă Uniunea Scriitorilor din R.P.R.”. Dar iată ce scria în Viața Românească, nr. 6/1962, în articolul Caragiale la Blaj, fostul preot militar în corpul voluntarilor ardeleni din timpul Primului Război Mondial. [Caragiale] “se gândea cu puțin înainte de moarte să scrie o piesă de teatru care să fie urmarea Nopții furtunoase și care s-ar fi intitulat Titircă, Sotirescu & Comp. Din caietul care poartă acest titlu și care recent l-am dăruit Muzeului Literaturii de pe lângă Uniunea Scriitorilor din R.P.R., caiet în care se află o serie de note disparate și greu descifrabile, se vede că el nu ajunsese încă la o încheiere definitivă a planului său. În proiectul acestei piese interveneau și personagii din O scrisoare pierdută, ca de pildă Cațavencu. Acțiunea s-ar fi petrecut cu 25 de ani mai târziu decât cea din Noaptea furtunoasă. În general, în aceste notițe se văd destul de detaliat situația la care aveau să ajungă, după 25 de ani, eroii din cele două piese. Unii dintre ei încep chiar să vorbească. Așa, Rică Venturiano, probabil într-un discurs: «RICĂ (cu putere și volubilitate și emoție crescândă): Da, am apărat o viață întreagă fără șovăire ideile mele, ideile progresiste, Instituțiunile, Constituțiunea, acel pact fundamental al nostru al tuturor pentru care am vărsat atâtea secole generoase șiroaie de sânge, da! le-am apărat cu un amor sincer (deși) dezinteresat, ca o adevărată tigresă care, sentinelă neadormită, stă totdeauna gata la postul său de onoare spre a-și apăra ca o leoaică disperată micii ei puișori favoriți care n-au decât pe mama lor în combaterea luptei pentru existență, și a evoluțiunei generale precum ne spune știința modernă ca o garanție». Mai aproape de noi, Dan Gulea a publicat la Editura Paralela 45, în 2012, un dosar complet – după cum s-a spus – al celebrei utopii caragialiene, pe care, cu un vers al lui Eminescu, ca să zic așa, azi o vedem și nu e! Ploieștean, de loc, asemeni arvanitului, dar și nu mai puțin cunoscutului Candiano Popescu, căruia locuitorii orașului îi datorează măcar Statuia Libertății, tânărul filolog adaugă variantelor edite ale lui Titircă…, inclusiv cea a lui Ioan Massoff, pe care nu am mai apucat să o pomenim, „un inedit provenit de la un muzeu prahovean”! Materialul, pentru prima oară, după moartea autorului, strâns la un loc cu trudă și cercetat cu acribie, e de natură să încurajeze un gest cu mult mai temerar decât încheierea fantasticei nuvele neterminate Sub pecetea tainei a lui Mateiu Caragiale, la care s-au încumetat să se înhame cu rezultate strălucite un Radu Albala sau Alexandru George (ultimul fiind, după cum unii dintre noi poate își mai amintesc, și autorul Epilogului la O scrisoare pierdută – un adevărat act V -, pus în scenă și jucat în premieră absolută în octombrie 2002 la Teatrul Național din Cluj-Napoca, director general Ion Vartic). În cazul lui Titircă, Sotirescu & C-ia ar fi nevoie mai mult decât de un filolog care să poată descâlci și colaționa cu onestitate – cum Dan Gulea – toate straturile multiplului manuscris-palimpsest rezultat din providențiala lui restituire integrală; ar fi nevoie de un creator de rasă, care, plecând de la toate aceste informații și de la o eboșă internă in statu nascendi indiscutabilă, să fie în stare să imagineze și să lege o construcție dramatică (Labor omnia vincit improbus) în spiritul repertoriului comic caragialesc…
Factologic, alături de plasarea în timp cu exactitate a acțiunii, posedăm de la Caragiale în schițele de la Titircă… aproape toate datele esențiale despre evoluția personajelor… Pe Jupân Dumitrache – adică Titircă -, cherestegiu și căpitan în garda civică pe vremuri, în vârstă de 70 de ani acum, îl găsim mare proprietar, mare agricultor, petrolist, deputat și senator guvernamental. Chiriac Sotirescu, fostul tejghetar și „om de încredere” al Jupânului, de 49 de ani, a parvenit și el la o avere importantă, chiar dacă, după patenta prea bine știută, se vede el însuși (?) încornorat cu vârf și îndesat… Veta și Zița, evident îmbătrânite, sunt eclipsate de noile dame, Pulchérie, soția lui Chiriac și de Niniche, fata Vetei, concepută probabil cu Chiriac. Băiatul de pricopseală în casa lui Titircă, Spiridon cel iute de picior (Spiridon Ionescu, cum se recomandă acum), de 35 de ani, doctor în drept la Liège, face figura sportmanului prin excelență, automobil, cai curse etc. Dintr-un simplu ipistat la secție (polițai cum ar veni), Nae Ipingescu (55 de ani) a evoluat în foncție până la rangul de prefect de județ, în timp ce fostul colaborator la Vocea Patriotului Naționale, arhivar la judecătoria de pace, circumscripția de galben, Rică Venturiano (50 de ani), a ajuns, grație darului vorbirii ce-l avea cu prisosință (Dumitrache: „Bine vorbește, domnule, bravos!”), directorul proprietar al Alarmei, avocat și deputat de opoziție…
Aduceam vorba în paragraful precedent, pornind de la eboșa în trei acte ce ne-o oferă caietele cu ciorne ale lui Caragiale la Titircă, Sotirescu & C-ia, despre posibilitatea dezvoltării ei de către un literator cu panaș (de rangul celor invocați!) într-o pastișă (caragialească) superioară, cum sunt atâtea în istoria literaturii universale… Până la împlinirea unui asemenea deziderat, nu vreau să uit să amintesc cititorului că prin anii optzeci ai secolului trecut, pe când locuia la München, Pamfil Șeicaru (el însuși afirmat la începutul aceluiași veac ca dramaturg), cu un alt skepsis (voi reveni asupra amănuntului cu exemplificări), a realizat și definitivat pentru scenă o replică a ultimului proiect dramatic al lui I.L. Caragiale, intitulat Excelența sa Rică. După câte știu, în dactilogramă, piesa a fost trimisă în țară și supusă comitetului de lectură al unui teatru bucureștean, însă moartea scriitorului, survenită în 1980 (să nu intrăm prea mult în amănunte!), a curmat orice posibilă urmare. Dar iată ce îi scria Pamfil Șeicaru despre întreprinderea sa istoricului Radu Valentin, în țară, într-o epistolă din 30 octombrie 1975, expediată de la München (apud Pamfil Șeicaru, Scrisori din emigrație, Ed. Europress, Buc. 1992): „I.L. Caragiale (P. Ș. îl cunoscuse personal în tinerețe, iar dramaturgul îl numea «interpretul permanentului suflet românesc») proiectase, inspirându-se cred de la Al. Dumas, să dea o urmare, ca și autorul francez celor trei muschetari (care erau patru), douăzeci de ani după; a conceput în același spirit o piesă «Sotiriu et comp». Vorbea la toți prietenii de această piesă care va prezenta eroii din «Scrisoarea pierdută» după douăzeci de ani. Vorbea cu mare convingere că în curând piesa va fi gata; lui Octavian Goga îi spunea că mai are să îi dea «o perială». […] Adevărul este că vâna creatoare a lui Caragiale era epuizată. Am pornit de la acest proiect nerealizat al lui Caragiale să fac o piesă de teatru. Tema: formația societății burgheze în România între 1870-1890. De cinci ani am tot adâncit proiectul, dându-i mental o formă definitivă. Prins însă de mărăcinișul problemelor internaționale, am lăsat piesa să doarmă în misterioasele căsuțe ale memoriei. Cum tot aștept să termin negocierile cu casele de editură de la care vreau să obțin condiții optime, ca să dau un calmant enervării, am scris în zece zile piesa: «Excelența sa Rică». Eu folosesc eroii lui Caragiale din «Scrisoarea pierdută» ca și din «Noaptea furtunoasă». Protagonistul piesei este Rică Venturiano care ajunge ministru. Nimic forțat. Nu folosesc șarje, evit facilitatea zeflemelilor. Cele trei acte se înlănțuie normal cu o impecabilă naturalețe pentru a da spectacolului impresia unor întâmplări ce s-au petrecut în realitate. […] Cum acțiunea, personagiile erau de mult fixate, când am început să scriu mâna urma cu greu ritmul accelerat al ideației, cum mi se întâmplă adesea. Cred că am redat procesul formației burgheziei în România. Nu lipsesc Ștefan Tipătescu, coana Joițica, Nae Cațavencu, Rică Venturiano cu Zița devenită Zozo etc. Ți se pare imposibil să-i pun în contact, să se încadreze unei acțiuni reale, să aparțină aceleiași lumi, burghezia în ascensiune și economică și politică. Pot spune: am izbutit”.