De la fachiri la tantrism. Yoga și receptarea ei lexicografică (II)

Yoga și yoghism

Primul Dicționar de psihologie românesc, publicat în 1978 de Paul Popescu-Neveanu (1926-1994), profesor la Universitatea din București, este și cel dintâi care acordă un spațiu consistent termenului yoga. Deși Mic dicționar filozofic se află în bibliografia generală a cărții, definiția lui nu este influențată de el. Se pot bănui, dimpotrivă, lecturi din Mircea Eliade. De exemplu, în felul în care este enunțat sensul propriu al termenului: yoga este nu doar o filosofie indiană, ci un „curent cultural” asiatic, complex și prolix, vechi de patru-cinci mii de ani. Asociată unui anumit ritualism religios, ea constituie un „program de asceză și de sanctificare, ce urmărea abaterea simţurilor de la lumea reală şi instituirea unei stări de concentrare asupra unor gânduri lăuntrice, în fapt, suspendarea cu ajutorul exerciţiilor a principalelor activităţi corporale în favoarea unei meditaţii ‘pure’.” Această concentrare sau meditație e considerată de către știinţa modernă o stare „hipnoidală”.

Sensul restrâns al termenului e apropiat de yoga posturală modernă: „o disciplină de educare a spiritului şi corpului, ce susţine că prin practicarea sistematică a unor exerciţii se ajunge la stăpânirea deplină a funcţiilor vitale ale organismului, ca şi la potenţarea capacităţilor psihofizice, prin eliberarea unor forţe disponibile fizice și psihice”.

Sunt descrise apoi câteva „sisteme” de yoga (dhyāna, karma, rāja, bhakti, haṭha), modelate după temperament și înclinări individuale, precum și cele opt trepte (aṣṭāṇga) din Yoga Sūtra, care nu este însă pomenită. Nicio referire la yoga darśana sau la Patañjali. Nu e de mirare că aici survine o confuzie: yama și niyama sunt considerate o singură treaptă, iar kaivalya e adăugată ca treaptă finală. Distingând, înlăuntrul acestor „sisteme”, între o practică mistică și una fizică, Neveanu recomandă disocierea lor, renunțarea la „perimatele forme esoterice, religioase” (precum ideile despre prāṇa) şi păstrarea exerciţiilor fizice, care au trecut proba aspră a timpului. „Practicile yoga, eliberate de balastul ritualurilor şi finalităţilor mistice, apar ca neavând nimic misterios, neexistând miraculoase fluxuri vitale, ci sunt fenomene de autoreglare supuse determinismului şi care sunt asemănătoare cu exerciţiile sistemelor moderne de educaţie fizică.” De altfel, metodele moderne de cultură fizică, precum antrenamentul autogen, au folosit cu succes unele elemente yoghinice. Articolele despre autosugestie, concentrare și relaxare fac și ele referire pozitivă la yoga.

Mult mai mult spațiu îi este acordat termenului în Dicționarul de pedagogie (1979). Semnat de Ioana Herseni (n. 1949), articolul este superior definițiilor date de Banu și Neveanu, care nu numai că nu erau în mod particular interesați de subiect, ci dimpotrivă aveau o părtinire ideologică, fiind angajați în promovarea materialismului dialectic și a așa-zisului „ateism științific”. E unul dintre paradoxurile caracteristice perioadei comuniste că, tocmai într-un instrument de referință pedagogic, adresat cu precădere personalului didactic și categoriilor largi de educatori – iar nu în cele de filosofie sau psihologie –, yoga putea să-și găsească cea mai bună, mai informată și mai onestă tratare.

Ioana Herseni l-a citit și ea pe Eliade, și probabil chiar mai mult, așa cum sugerează o lungă listă de autori, bine aleși. Schița istorică, descrierea diverselor forme de yoga (haṭha, karma, bhakti, jñāna, rāja) și a celor opt trepte (aṣṭāṇga) ale yogăi lui Patañjali sunt cele mai bune din lexicografia română. Acestea din urmă sunt prezentate sub aspectul lor tehnic. Deși una dintre darśana, yoga „nu reprezintă o poziție filozofică proprie”, ci „rămâne în primul rând o disciplină fizică și mentală, independentă oarecum de diferitele poziții filozofice sau religioase – ca dovadă și adoptarea ei în diverse arii geografice și spirituale”.

Totuși, profilul cărții face ca definiția yogăi să fie concepută în așa fel încât să convină atât practicilor yoghine tradiționale din India, cât și yogăi moderne. Ea este un „sistem de tehnici psihosomatice cu valențe educative deosebite, vizând realizarea sintezei armonioase între fizic și psihic, conștient și inconștient, a unității dintre om (microcosmos) și univers (macrocosmos), în condițiile unui control voluntar al stărilor psihice pentru a trezi și stăpâni toate forțele latente ale ființei umane, dându-i acesteia posibilitatea de a atinge niveluri superioare de conștiință”.

Articolul mai acordă atenție multiplelor implicații educative ale yogăi, rolului pedagogic covârșitor al învățătorului (guru), fundamentării științifice actuale a cunoștințelor și practicilor yoghine, precum și institutelor specializate în cercetarea yogăi, întemeiate în India, în Occident și în blocul comunist. Exercițiile yoga sunt menționate și în articolul consacrat relaxării, ca un procedeu mai simplu decât cele specializate moderne și care funcționează prin „sugestie de repaos psihic”.

Alte dicționare disciplinare nu se vor arăta interesate de acest subiect. Nici măcar cele de ateism științific publicate după „scandalul” Meditației Transcendentale, unul dintre ele chiar sub semnătura lui Neveanu.¹ Totuși, după cum s-a putut vedea, yoga este mai ușor și mai generos recunoscută în lexicografia enciclopedică și de specialitate decât în cea lingvistică. Dicționarul limbii române contemporane (1980) și Dicționarul general al limbii române (1987) se mulțumesc să copieze definiția din DEX.

O nouă definiție e oferită de Dicționarul limbii române pentru elevi (1983), ai cărui autori sunt și conducători ai colectivului de redactare a DEX-ului. El apărea la scurt timp după ce yoga fusese compromisă de sus-numitul „scandal”. E interesant că școlarii trebuiau să fie informați asupra sensului acestui termen, în timp ce alte cuvinte (precum fachir) lipsesc. Yoga este o „școală filozofică indiană care cuprinde un bogat program de exerciții ce urmăresc stăpânirea deplină a organismului uman prin eforturi complexe de voinţă, acţionând asupra respiraţiei, circulaţiei, relaxării totale musculare etc.” În locul ascetismului, abandonat deja odată cu DEX, se introduce aici un nou cuvânt cheie, voința, probabil sub influența dicționarului de pedagogie. Micul dicționar de neologisme (1986) inovează și el definiția, înlocuind „practicile ascetice” cu „exerciții fizice”. Scopul acestora din urmă nu mai este „stăpânirea”, ci „perfecționarea” proceselor fiziologice și psihice ale organismului.

„Problema literei y” va fi soluționată odată cu publicarea DOOM-ului, în anul 1982. În ciuda acestui lucru, lingvistica normativă menține yoga în categoria xenismelor. La prima înregistrare în DEX (1975), termenul era dat ca substantiv, fără indicații de gen și număr.² Peste câțiva ani, ediția a treia a Dicționarului de neologisme (1978) îl consideră substantiv neutru. În al său Dictionnaire morphologique de la langue roumaine (1981), Alf Lombard (1902-1996) a încercat să clasifice cuvintele care nu au, în dicționarele românești, specificații cu privire la număr și gen. În temeiul unui factor extra-gramatical, „simțul limbii” unui vorbitor nativ, yoga se prezintă ca substantiv feminin (deși în sanscrită e masculin, gen păstrat în limba franceză, considerată sursa împrumutului în română). El e lipsit de plural (singulare tantum), dar poate avea, în mod neflexionar, valoare articulată, de genitiv-dativ (cu articol proclitic sau prepoziție) și vocativ.³

DOOM îi acordă și el genul feminin, dar neindicând vreo flexiune, îl păstrează în mod tacit ca împrumut neadaptat. Responsabil pentru litera y a fost Ionel Rizescu (1919-2004), sarcina reviziei revenindu-i Mioarei Avram (1932-2004). Și în noua ediție din 2005, el a rămas tot un cuvânt neadaptat. Totuși, funcția normativă a acestui instrument lingvistic ar fi obligat nu la respingerea tuturor formelor de plural (yogi, yoge) și genitiv-dativ (yogăi, yogii, yogei; yogilor, yogelor) aflate în uz, ci la alegerea celor mai firești limbii române, pentru a preveni eventualitatea ca acestea să piardă competiția în favoarea unor forme rebarbative.

Sexul yogăi va rămâne disputat. Dicționarul limbii române pentru elevi (1983) îl recunoaște feminin, dar pentru Micul dicționar de neologisme (1986) el rămâne neutru. După 1989, noile ediții ale dicționarului de neologisme⁴ s-au aliniat normei academice impuse de DOOM, care a fost recunoscută atât de edițiile succesive ale DEX-ului, cât și de lucrările normative din Republica Moldova.⁵ Dar edițiile revăzute ale dicționarului lui Șăineanu,⁶ precum și două opere lexicografice fundamentale ale Academiei Române, Micul dicționar academic (2003) și Dicționarul limbii române (2005), îl consideră substantiv neutru.⁷ Dat fiind că un singulare tantum care nu e feminin poate să fie, din perspectivă gramaticală, la fel de bine neutru sau masculin, se înțelege că genul neutru se datorează caracterului… inanimat al realității desemnate de substantiv. Prilej de reflecții metafizice asupra spiritului limbilor. Ca „uniune”, yoga era, pentru sanscrită, un substantiv masculin.

În ultimele trei decenii, atât principala definiție a yogăi, care circula în dicționarele comuniste, cât și celelalte vor fi reluate, combinate și îmbogățite într-o mare diversitate de instrumente lexicografice. Așa cum am văzut, din acea primă definiție, DEX diferențiase un înțeles secundar al termenului („ansamblu de exerciții”), pe care l-a considerat sens extins. Referindu-se tot la partea practică a yogăi, Dicționarul de psihologie distingea un sens restrâns („disciplină de educare a spiritului și a corpului”). După 1989, versiunile revăzute ale dicționarului lui Șăineanu preiau sensul propriu din DEX și, ignorându-l pe cel extins, îi adaugă sensul restrâns din dicționarul de psihologie, inovând în mod interesant frazeologia („practică sportivă de educare a corpului și a spiritului”). Micul dicționar academic face la fel, fără modificări terminologice. Dicționarul limbii române se arată receptiv la ambele înțelesuri secundare, dar le inversează pozițiile: înregistrează ca sens extins pe cel restrâns al lui Neveanu („disciplina”), iar ca sens restrâns pe cel extins din DEX („ansamblul tehnicilor și exercițiilor specifice acestei discipline”). A fost urmat de DEXI (2007), care închide cercul, recuperând din DEX și ceea ce – pentru evitarea repetiției – fusese lăsat pe dinafară.⁸

Din nefericire, unele dintre dicționarele importante sunt responsabile de introducerea ilicită a yogăi în domeniul… coregrafiei spirituale. Înregistrând un nou termen, samadhi, ele îl explică drept „dans yoga, mod de contemplaţie prin întreruperea activităţii cugetării, în care se realizează contopirea subiectului cu obiectul”.⁹ O transformare a yoghinilor în derviși, grație numitorului comun, fachirul? Bănuim că s-a făcut nu o confuzie între sanscritul samādhi și persanul samā, ci o neglijență la transcrierea definiției dintr-un dicționar francez („în yoga…”).

În ciuda folosirii lui atât populare cât și academice, cuvântul yoghism a rămas neomologat până în ziua de azi. Încă din epoca interbelică practicarea sau cultura yogăi era numită yogism / yoghism și, mai rar, yoginism / yoghinism. Eliade însuși folosea forma yogism. Termenul se întâlnește în scrierile lui Nicolae Iorga, Ion Marin Sadoveanu, Tudor Vianu, Petre Pandrea, Romulus Vulcănescu și ale altora. Yoghismul şi relaxarea este titlul unui capitol dintr-o carte scoasă din circulație în urma „afacerii” Meditației Transcendentale.¹⁰ E adevărat că, în ultimele decenii, el a devenit din ce în ce mai rar. Cel mai adesea, pentru sensul acoperit de yoghism este folosit tot cuvântul yoga, care ajunge astfel și mai vag.

Yoghin și yoghist

Numele persoanei asociate într-un fel sau altul cu yoga a cunoscut în perioada interbelică și în anii ’60-’70 forme multiple, folosite cu inconsecvență.¹¹ Termenul yoga era utilizat și în acest scop. Visul vieții unui yoga sună titlul unui articol.¹² Pluralul era yogi sau yoghi.¹³ Probabil de la acest plural s-a format, retroactiv, singularul yog, întrebuințat ocazional. Cei mai folosiți erau însă termenii yogin / yoghin și yogist / yoghist.

Primul care a fost înregistrat lexicografic în anii ’70 este yoghin. Micul dicționar enciclopedic (1972) îl definește cu două nuanțe de sens – adept al filosofiei yoga și practicant al exercițiilor yoga –, socotindu-l de proveniență franceză. DEX (1975) nu-l recunoaște inițial, preferând un cuvânt cu etimologie internă, yoghist, având exact aceeași definiție, dar și o valoare adjectivală. Dicționarul de neologisme (1978) reține doar yoghin (cu varianta yogin). Cel de-al doilea sens al termenului e restrâns aici la un „ascet indian care practică yoga”, lăsându-i astfel descoperiți pe practicanții yogăi moderne. El provine din cuvântul francez și/sau englez yogin.

Principala lucrare de referință pentru neologia lexicală și semantică adaugă adjectivul yoghinic (cu varianta yoginic), având ca model francezul yoginique. Acesta va fi reluat de alte dicționare și-l va înlocui pe mai vechiul yoghic / yogic, rămas astfel neomologat, deși continuă să fie utilizat. Mult mai rar, yoghistic / yogistic rămâne și el neînregistrat.

Dicționarul de cuvinte recente (1982), care explorează înnoirile lexicale de după 1960, concordă cu cel de neologisme. În plus, ilustrează termenul yoghin cu un citat descriind un caz de „fachirism”. Un articol publicat de ziarul Scânteia anunța că Swami Satyamurti din India a făcut o demonstrație de „somn hibernal”, într-un container sub apă, oprindu-și inima și toate procesele fiziologice timp de opt zile.¹⁴ Unele dicționare contopesc cele două nuanțe semantice sau recunosc o singură nuanță, pe cea practică.¹⁵

DOOM (1982) înregistrează ambele cuvinte, yoghin și yoghist. Suplimentul din 1988 al DEX-ului, adaugă și el yoghin (cu varianta yogin), recunoscându-i proveninența atât din francezul yogin cât și din englezul yogi. După modelul articolului yoga, el separă cele două sensuri ale termenului în unul propriu (adept al filosofiei yoga) și altul extins (practicant al exercițiilor yoga). În contrast cu yoghist, cele două dicționare normative nu-i recunosc lui yoghin forme de feminin, lucru care va fi urmat de majoritatea lucrărilor lexicografice ulterioare.¹⁶

Termenii vor fi redați la fel în următoarele ediții ale DOOM-ului și DEX-ului, dar, după 2005, yoghist e considerat rar. Alte lexicoane atestă o și mai accentuată derivă semantică a celui din urmă. În edițiile revăzute ale dicționarului lui Șăineanu și în cele postcomuniste ale dicționarului de neologisme, yoghist este întâi adjectiv cu înțelesul „yoghinic”, iar apoi substantiv cu înțelesul „yoghin”.¹⁷ Dicționarul limbii române (2005) confirmă acest fapt, spre deosebire de Micul dicționar academic (2003), care rămâne pe poziția DEX-ului, definind yoghist, prin sinonimie, ca yoghin, însă fără valoare adjectivală. La rândul lui, adjectivul yoghinic e definit în aceste dicționare (excepție neo-Șăineanu), prin sinonimie, ca yoghist.

Așadar, definiția cuvântului yoghin se configurează de la început în jurul îmbrățișării „filosofiei” (s1) și „exercițiilor” sau „practicii” (s2) yoga. Cu puține excepții, unde ele sunt contopite, dicționarele le recunosc ca două sensuri sau nuanțe de sens. În Dicționarul de neologisme, cel de-al doilea e restrâns geografic și cultural: „ascet indian care practică yoga” (s2a). Începând din 1996, edițiile revăzute ale dicționarului lui Șăineanu fac același lucru cu primul sens: „ascet indian adept al filosofiei yoga” (s1a), inversând însă ordinea.¹⁸ În primul sens, yoghin este doar substantiv masculin, pe când în cel de-al doilea poate să aibă ambele genuri. Marele dicționar de neologisme (2000) pune yoghin și yoghist în raport de sinonimie, lucru care va fi făcut și de Micul dicționar academic (2003) și de Dicționarul limbii române (2005). Dar aceste ultime lexicoane academice înregistrează trei sensuri (s2a, s1, s2), iar cel din urmă îi recunoaște cuvântului și o funcție adjectivală cu sensul “yoghinic”.¹⁹ Ele vor fi urmate de alte dicționare noi, precum DEXI (2007).

Lucrurile se complică puțin în privința calității semantice. Sensul extins, stabilit de DEX ca fiind s2 și recunoscut de Micul dicționar academic, se schimbă în Dicționarul limbii române, care, luând s2a drept sens propriu, consideră că atât s1 cât și s2 au derivat prin extensie. Fără îndoială, o evaluare corectă a istoriei moderne a termenului. Nu știm dacă este un rezultat al aplicării criteriului istoric sau al principiului folosit pentru neologisme în dicționarele Academiei (primul sens este cel atestat mai întâi în limba română), dar amândouă conduc la aceeași concluzie. DEXI are ambiția de a nuanța și apreciază că s1 e rezultat al extinderii semantice, iar s2 al generalizării.

După 1989 apar noi forme derivate ale cuvântului yoga, despre care e greu de spus dacă vor supraviețui. Yogan (existând independent și în engleză, cu accent paroxiton) este în general aplicat derogativ celor considerați a absolutiza yoga sau a o adopta într-o manieră exclusivistă. Termenul indian yogi (pl. yogi / yoghi, g.-d. yogilor / yoghilor), pus din nou în circulație de literatura anglofonă, e folosit adesea cu referire la adepții indieni ai yogăi tradiționale, cu precădere din trecut, spre deosebire de yoghini, adepții yogăi moderne. Așa cum am văzut, în dicționarele mai recente, acest înțeles a devenit sensul prim al cuvântului yoghin.

Tantra și tantrism

Yoga tantrică – una dintre încarnările cele mai de senzație ale yogăi – a produs în mentalul contemporan o robustă asociere între tantra și yoga, deși, pe lângă partea ei yoghinică, cea dintâi are conținuturi și forme de expresie fără legătură cu cea din urmă. În cultura română, tantra a fost cunoscută mai întâi și în primul rând – încă de la Eliade – datorită acestei asocieri. Lexicografia i-a rezervat însă o acceptare și mai șovăielnică decât în cazul yogăi.

Nu cuvântul tantra este înregistrat mai întâi, ci tantrism, derivat de origine occidentală, considerat impropriu de indianiștii timpurilor noastre. Prima omologare aparține tot lexicografiei enciclopedice. Dicționarul enciclopedic român (1966) îl definește drept „curent religios panindian care a apărut ca o reacţie împotriva interdicţiilor religioase şi sociale ale vechiului brahmanіsm, introducînd în cult unele elemente populare.” Numele lui provine de la „tantra, scrieri religioase hinduse și budiste, redactate, probabil, în sec. IX-XIII”. Definiția pune accentul pe contextul istoric și cauzele socio-religioase ale apariției tantrismului. Aproape nimic despre natura, conținutul și practicile lui. Formula „unele elemente populare” ar putea candida cu succes la un concurs de campioni ai vagului. Precizarea cronologică îl întârzie cu multe secole și se grăbește să-i curme repede creativitatea. Nu se face deocamdată nicio legătură cu yoga, lucru de altfel neimputabil.

Ca de obicei, Micul dicționar enciclopedic (1972) preia definiția, remaniind-o puțin. Singurul câștig e pluralizarea tantrismului, considerat „denumire dată mai multor curente religioase din India”. Cuvântul provine din sanscritul tantra, „doctrină”, prin intermediul francezei. Definiția e preluată și de Dicționarul de neologisme (1978), care substituie doar „panindian” cu „hinduist”. El introduce însă tantra, ca termen livresc de origine sanscrită, considerat un „complex de scrieri religioase ale hinduismului şi budismului posterioare textelor fundamentale”. Autorii lui apreciază că a ajuns în limba română prin intermediul francezei și italienei.

Prima ediție a DEX-ului (1975) ignoră ambele cuvinte, așa cum face și volumul corespunzător (1982) al Dicționarului limbii române. Suplimentul din 1988 înregistrează numai tantrism, după Micul dicționar enciclopedic. Definiția e scurtată, eliminându-se chiar referința la „cărțile sfinte” Tantras. Ea va apărea neschimbată în toate următoarele ediții ale DEX-ului, care vor continua să ignore tantra.

Alți derivați, tantric și tantrist, vor fi omologați lexicografic abia începând din anul 1997. Tot în perioada postcomunistă lexicografia lingvistică va face legătura între yoga și tantra (singurul aspect sub care ne interesează aici evoluția acestei familii de cuvinte). Ea apare pentru prima dată în 1995, în ediția revăzută a dicționarului lui Șăineanu. Tantrismul e considerat o „religie sincretică în India, întemeiată pe Tantra; constituită după sec. VI și opusă budhismului, practică asceza și tehnicile yoga”.²⁰ Una dintre cele mai complexe definiții se găsește în DEXI (2007). Tantrism are aici trei sensuri: mișcare religioasă, doctrină a iluminării și „tehnică de yoga și meditație care urmărește eliberarea de energie prin raporturi sexuale în care orgasmul este întârziat sau reținut”. Acest din urmă sens are ca sinonim tantra yoga, care este din nou echivalată cu tantrismul în articolul tantra. Recunoașterea legăturii dintre tantra și yoga se face însă în afara lexicografiei patronate de Academia Română, ale cărei definiții rămân la nivelul anilor ’70.

Probabil, receptarea tantrismului de către cel mai înalt forum academic al României ar trebui privită cu înțelegere, ca o curajoasă aventură în detalii ce depășesc definițiile hinduismului și buddhismului. Religiile dominante ale Indiei, precum vișnuismul și șivaismul – despre care se scrie și se vorbește totuși în limba română de vreo două secole –, n-au riscat niciodată să intre în atenția dicționarelor lui.

Recapitulatio et conclusio

Cu toate că performanțele psihofiziologice de tip yoghinic fac parte, încă din perioada interbelică, din descrierea fachirilor, legătura acestora cu yoga apare în mod explicit doar odată cu Dicționarul enciclopedic român (1964). Mai puternic atașat de yoga – grație ocultiștilor –, fachirismul (echivalat, de altfel, cu yoghismul) este omologat lexicografic și mai târziu, abia în Dicționarul de neologisme (1978). Tot cele două dicționare înregistrează pentru prima dată tantrismul și, respectiv, tantra, însă recunoașterea legăturii lor cu yoga va trebui să aștepte perioada postcomunistă.

De la începuturile atestării sale în lexicografia epocii comuniste, în anii 1962-1966, cuvintele cheie din definiția yogăi sunt „mistic” și „ascetic”. În anii ’70, din enunțul general se diferențiază două sensuri ale termenului, unul teoretic, filosofic, și altul practic, psihosomatic. Atributul „mistic” începe să dispară, iar începând din 1975, termenul cheie e „stăpânire” (cu familia semantică „control voluntar”, „potențare”, „perfecționare”). Exercițiile ascetice și mortificatoare devin „exerciții fizice” și „tehnici psihosomatice” (ajungând chiar, în postcomunism, dar în mod izolat, „practică sportivă”). Această glisare se datorează noii imagini pe care o răspândise în societatea românească yoga posturală modernă. Dicționarul de psihologie (1978) recomandă în mod explicit abandonarea arhaicelor conținuturi mistice și adoptarea yogăi ca o formă a culturii fizice. După 1989, în unele lucrări lexicografice, precum Micul dicționar academic, „mistic” și „ascetic” reapar în definiții, chiar în formulările lor de început.

Deși dispare atributul „mistic”, lexicografia menține yoga în sfera extaticului. Începând cu Techniques du Yoga (1948), Eliade înlocuise prin enstază termenul extaz, folosit într-o primă instanță pentru samādhi, dar percepțiile din primele decenii ale perioadei comuniste s-au format în temeiul mai vechii Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne (1936). Legătura cu sugestia, autosugestia și hipnoza e făcută doar ocazional în dicționare, spre deosebire de publicațiile perioadei 1963-1982.

Omologat puțin mai târziu, în 1972, cuvântul yoghin e definit, generic, ca adept al filosofiei yoga și ca practicant al exercițiilor yoga. Ultima nuanță de sens devine, în anul 1988, sens extins. În 1978 i se adaugă un înțeles mai specific („ascet indian care practică yoga”), ce ajunge în timp, în dicționarele Academiei Române, sensul principal al termenului. Ca urmare, celelalte două devin derivate prin extensie. Concurentul său inițial, yoghist, e considerat rar din 2005, iar valoarea lui adjectivală („yoghinic”), inițial secundară, prevalează asupra celei substantivale („yoghin”).

Cuvântul yoga continuă să fie tratat ca xenism, iar morfologia lui rămâne problematică. Autoritățile normative se contrazic asupra genului (feminin sau neutru) și refuză să ia în considerare formele flexionare (plural și genitiv-dativ) aflate de mult timp în uz. De asemenea, spre deosebire de perdantul yoghist, lui yoghin nu i se recunoaște varianta feminină. Abia începând din 1996, un grup de dicționare fac dizidență modelului impus de instrumentele lexicografice ale Academiei, înregistrând și forma yoghină. Din câte știm, până acum niciun dicționar nu a avut curajul să omologheze vreo flexiune a cuvântului yoga.

După cum se poate vedea, istoria românească a acestei familii lexicale reprezintă o ilustrare a întârzierii normativului în raport cu uzul, atât literar-academic, cât și popular. Dacă normativul a suferit de zăbavă, descriptivul a avut alte metehne.

Dicționarele se alcătuiesc, într-adevăr, mai mult din alte dicționare decât din explorarea activă și calificată a vocabularului limbii. Așa se face că o definiție poate să traverseze aproape neschimbată o jumătate de secol și diferite epoci. Iar enunțuri care sunt nu obiective, ci cu obiective să ajungă a fi consacrate cu mult după ce obiectivele au fost uitate. Povestea cuvântului yoga e pilduitoare pentru felul în care instrumente lingvistice publicate de specialiști și de foruri academice dau vorbitorilor limbii române de azi definiții și enunțuri formulate înainte de 1965 de către personaje angajate în educația, dominația și chiar represiunea ideologică a românilor.

Ea ilustrează, deopotrivă, marginalitatea indianiștilor în spațiul academic românesc. Competența indologică a lui Theofil Simenschy (1892-1968) n-a fost folosită la realizarea Dicționarului enciclopedic român. Nici măcar cunoștințele de filosofie indiană ale lui Anton Dumitriu (1905-1992), hotărât superioare celor ale lui Ion Banu (1913-1993). Anul 1965 a fost unul de cotitură în destinul celor doi specialiști în cultura veche indiană care ar fi trebuit să slujească drept referenți pentru lucrările lexicografice. Sergiu Al-George (1922-1981) a ieșit din închisoare, fără să fie cu adevărat integrat mediului academic, iar Arion Roșu (1924-2007) și-a părăsit țara pentru a se putea împlini profesional. Definiția yogăi din dicționarul enciclopedic – reluată de toate lexicoanele ulterioare – ar fi avut o soartă mult mai bună în mâinile lor. Familia ei lexicală și morfologia acesteia puteau fi corect și definitiv precizate dacă ar fi fost consultați de către lingviști. Dar atât existența lor, cât și cea a câtorva filologi cu excelentă deschidere spre cultura indiană, precum Cicerone Poghirc (1928-2009) sau Dan Slușanschi (1943-2008), au rămas fără efect în această privință. Un prilej de meditație asupra amplului fenomen sistemic românesc al capitalului nevalorificat. Și asupra corolarului său, ilustrat și el aici: surogatele biruitoare.

Tot în virtutea felului în care dicționarele se hrănesc cu alte dicționare, adesea cuvintele dobândesc, în evoluția lor lexicografică, o viață abstractă, guvernată de lingviști, nu de uzul curent. Logica semantică stă în general de partea lingviștilor, dar ea nu reușește mereu să se impună. Sensurile și, mai ales, nuanțele semantice ale cuvintelor în limba vie încep să nu mai corespundă întru totul cu cele din dicționare, care rămân, în acest caz, literă moartă.

Imaginea cea mai apropiată de uzul curent este oferită de ultima ediție a Dicționarului de cuvinte recente (2013), o oglindă a realității lingvistice din primele două decenii postcomuniste, în special a limbii prezente în presă. Yoga și yoghin apar în articolele dedicate următoarelor lexeme: ayurvedic, bahaism, bioenergetic, lotus, mp3, psihofiziolog, sodomo-gomoric, topless, urinoterapie, videochat și yantră. Unele dintre ele reflectă noua subcultură de influență orientală și New Age. Dar majoritatea citatelor din presă oferite în aceste articole – alături de cele din articolul yoghin – sunt legate de scandalurile născute în jurul unei școli autohtone de tantra yoga.²¹ În mod interesant, termenul tantra apare o singură dată (în articolul yantră), iar tantrist deloc. Aceste asocieri datate vor fi probabil păstrate – alături de altele noi – în următoarele ediții ale dicționarului, cu mult după ce corespondentul lor în realitate va fi dispărut.

Deși doar yoghin e considerat un cuvânt recent, întreaga familie a termenului yoga aparține, atât lexical, cât și semantic, neologiei. Lingviștii, chiar și cei cu deplină deschidere spre înnoirea limbii, au făcut mereu distincție între neologismele indispensabile și cele dispensabile. Cele din urmă sunt acelea care nu corespund unei nevoi a întregii comunități lingvistice și ar putea foarte bine să fie evitate.²² Multă vreme, chiar și după primele înregistrări lexicografice din perioada comunistă, yoga a fost un astfel de neologism dispensabil. Realitatea pe care o numea exista pentru un mic număr de oameni (indianiști, teosofi, yoghini și, în general, oameni bine cultivați), situați și ei în poziții mai degrabă excentrice. Lărgirea acceptării ei lingvistice s-a făcut pe măsura extinderii suprafeței de contact dintre realitatea desemnată și societatea românească. Această realitate era în primul rând yoga posturală modernă, chiar dacă se știa că yoga e o filosofie și o disciplină psihosomatică din India antică.²³ Expansiunea ei culturală și socială s-a petrecut cu începere de la mijlocul anilor ’60, pentru ca, în scurt timp, de-a lungul deceniului următor, ea să fie în plin proces de aculturare.

Astăzi, yoga a ajuns un fenomen bine cunoscut și foarte prezent în societatea și cultura românească. Fie că e văzut pozitiv sau negativ, termenii care îl desemnează nu mai pot fi considerați efemeride lexicale, pasibile să dispară sau să devină marginale după ce acestuia îi va fi trecut sorocul. Yoga modernă e aici ca să stea și va sta cel puțin atât timp cât va rămâne un fenomen internațional. Și totuși, cuvântului nu i se cunoaște încă bine genul, nu i se recunosc flexiuni sau derivați firești, precum yoghic, iar derivatul yoghin mai luptă ca să i se accepte forma de feminin. Undeva există o problemă. O problemă destul de evidentă, de altfel, dar deocamdată nimeni n-a întrebat-o pe ciupercă…

N.B.

Această serie, consacrată diverselor aspecte ale yogăi moderne în cultura română, ar fi continuat cu alte câteva articole care discută abordarea yogăi în indologie, receptarea ei în domeniile științelor exacte și experimentale, imaginea ei în literatură și artă etc. Condițiile actuale de documentare ne obligă s-o întrerupem aici, urmând a o relua cu proxima ocazie. (L. B.)