Mi-am propus să notez tot ce aud stricat românește la televizor, dar cum am renunțat să mai pierd vremea cu trăncăneala de la talk show-uri, adesea prostească, aria mea s-a redus la știri. Unde, totuși, materialul e mai bogat decât îl poți consemna.
Revin la vechea glumă tristă, care spunea, după câte un discurs al Secretarului General al partidului și al țării, că limba română e grea. Acum Ceaușescu s-a dus, dar s-au înmulțit mici ceaușești lingvistici prin politică, sus de tot (dacă aia o fi chiar sus), pe la televiziuni și prin siturile de știri. A trecut epoca lui avem decât, ba chiar și ca și-ul parcă s-a mai lustruit, încât nu mai sare în ochi, deși îl folosesc din plin miniștri, deputați, senatori și alte mărimi (nemeritate). Încet-încet și foarte trist, în fond, se răspândește, de la guvern și până la televiziuni, accentul greșit de pe cuvântul prevedere: prevédere. Îl auzi din gura prim-ministrului, a purtătorului de cuvânt – și nu cred că o face din servilism față de șeful său, ci chiar din convingere (sic), dar și a numeroși reporteri de televiziune.
E mai greu cu pluralul numeralelor, care nu o dată se bate cap în cap cu genul substantivului pe care-l determină. Doisprezece mii e de mult loc comun în rostirea majorității celor care flecăresc sau informează pe la televiziuni. Întrebarea e dacă nu cumva spun și doi mii, ca să-și demonstreze consecvența. În mulții ani pe care i-am petrecut la Cluj, încă dinainte de a se numi cu linioară Napoca, am auzit de multe ori pronunțându-se ora doi. Aici substantivul era întâi, deci ar fi fost mai ușor de recunoscut genul care trebuia pus numeralului, dar așa le plăcea lor să zică. Mă rog, sigur, anii mulți, secole, petrecuți într-o țară străină vor fi fost de vină. Dar, stai, cei care vorbeau în anii aceia nu petrecuseră nici o oră în Transilvania parte a Ungariei sau a Imperiului Austro-Ungar, adică tot aia! Dar se pare că sechelele se transmit din generație în generație, ceea ce se poate observa și în alte zone ale vieții decât limba vorbită. În fond vorbim cum ne-a învățat mama, de aia se spune că avem o limbă maternă și dacă mamele lor vorbeau așa, ei ce să facă… E drept că unii mai evoluează de la limba vorbită de mama și la cea literară, corectă. Unii.
Dacă acuzativul fără prepoziție va intra în gramatici, adică și școala o să-i învețe pe copii să spună omul care l-am văzut, în loc de omul pe care l-am văzut, ca dl Tăriceanu, peste ani, când dumnealui va fi demult uitat, ar fi, totuși, păcat să intre printre regulile gramaticale și dezacordul dintre numeral și substantivul determinat. Sau nu va fi păcat, dacă nimănui nu-i va suna urât noua aceea de rostire românească. La urma urmei, omul nou, care a învins rudimentele păstrate din omul vechi în unii dintre noi, are și el dreptul să-și impună limba lui, de lemn sau de ce-o fi, doar a lui să fie.
Odată, dar ce zic eu, de mai multe ori, politicieni prinși de vreun ziarist mai răsărit cu gramatica mică (deoarece despre oca nici nu mai poate fi vorba, fiind o măsură prea mică pentru pretențiile lor) s-au răstit că ei nu sunt lingviști. (După cum știe tot omul, limba română corectă se vorbește numai de către lingviști, ceilalți pot s-o stâlcească după cum le e pofta sau mintea! Adaug aici un imens SIC, să nu cumva să creadă cineva că sunt serios când transcriu această frază, ce va fi stând la baza gândirii multor persoane publice de azi.)
Nici nu le trece prin cap că o limbă prost vorbită nu e altceva decât o oglindă a unei gândiri defectuoase, lipsite de logică. Dar ce, parcă-i aud replicând, de logică avem noi timp acum, mai ales că a dat, uite, peste lume și pandemia asta bla-bla-bla?
O oarecare defecțiune logică trebuie să stea și la baza noului mod în care se introduce reflexivul în loc de simplul pasiv. Am auzit, încă în timpul restricțiilor pandemiei, cum niște tineri vrând să traverseze pe roșu, unul dintre ei i-a avertizat: „o să ne luăm o amendă”. De unde or fi vrând ăștia să și-o ia? m-am întrebat, căci eu știam că, în asemenea ocazii, dacă e vreun polițist prin zonă, le dă o amendă, adică îi obligă să o plătească, nu să și-o ia. Pe urmă, atent la această nouă formă ciudată de modificare a relațiilor dintre cuvinte, și deci dintre persoane, am început să aud/citesc această stâlcire a limbii, deseori. „Mi-am luat o papară” ar spune un copil de azi, dacă ar mai ști sensul figurat al cuvântului papară. Dar gramatica e în creierul omului. Se numește, câtă vreme stă acolo, ascunsă, logică, dacă nu chiar gândire logică. Cunoscuta (cândva) lingvistă Mioara Avram, afirma într-o Gramatică pentru toți, că: „îmbinarea cuvintelor și modul de organizare a construcțiilor sintactice dovedesc claritatea sau confuzia din gândire…”
Încet-încet, n-o să mai avem nevoie, sau, mai precis, n-or să mai aibă ei nevoie nici de logică, nici de gramatică, nici de fonetică, doar de posturi de conducere în stat, ca să-și (aici reflexivul e la locul lui) poată îndeplini nevoile crescânde, viloaie fără rost și stil, asemenea minților lor, mașinoaie cât niște mausolee, negre și călcând totul sub roți, conturi bancare babane (o spun pe limba lor mitocănească, spre a fi înțeles), vacanțe în Bahamas sau Fortaleza și tot restul.
Limba română era grea pentru Ceaușescu, dar tot grea e și pentru figurile publice de azi, cu destul de puține excepții. Și culmea știți care e? Că aceia care vorbesc corect, logic și gramatical, sunt tocmai cei care sunt și ceva mai cinstiți decât ceilalți, cu vorbirea liberă.
Odată, demult, Radu Tudoran povestea cum într-o carte de amintiri a unui alt Mușatescu decât Tudor, a găsit că el i-ar fi spus „sunt cu soția”. Expresie dubioasă pentru gentlemanul care era autorul Portului la răsărit. Întâi, spunea el, eu n-am fost însurat decât câteva luni, apoi eu n-aș fi spus în ruptul capului așa, ci, cum e corect și frumos: sunt cu soția mea.
Asta e altă latură a limbii române vorbite azi, când lipsa de instrucție școlară, dar și de educație, scoate în public vorbiri de mahala, de cartier cum se spune azi, care nu mai țin seama de ștaiful limbii corecte, literare, frumoase, vorbite cândva de oamenii care ajungeau pe scena publică.
Atunci când comunismul a invadat România, s-a spus că un val murdar a scos din adâncuri tot felul de gunoaie, inși patibulari, cu minți elementare, când nu proști de-a binelea. Așa este, dar efectele se văd în continuare și în limba pe care o vorbesc urmașii celor promovați în roluri pentru care nu se pregătiseră în nici un alt fel decât râvnindu-le violent. Nici nu-mi mai vine să spun că limba română e grea.
Mă întreb numai cât de dulce și frumoasă mai e limba ce-o vorbim.