Vindecarea prin literatură. Reprezentări ale maladiei în romanul românesc, de Alina Bako, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2019, 342 p.
Alina Bako sugerează și demonstrează, bifând și o consistentă bibliografie (cu unele ramificații spre filosofie, sociologie, politologie ș.a.m.d.), că romanele devin „formele cele mai potrivite pentru studiul modului de asimilare a istoriei, inclusiv a evenimentelor cu antecedent patologic, cum sunt sistemele totalitare”. Breban, Preda, Buzura, Ivasiuc, Virgil Tănase, pe o parte, și Guga, Țoiu, Bălăiță, Sorin Titel, pe de alta, sunt văzuți ca aparținând unor categorii ce țin de hipertonie versus hipotonie literară. În cazul romanului Interval de Alexandru Ivasiuc, de pildă, autoarea vorbește despre frică și foame ca resorturi primordiale, instrumente sociale de modelare/mutilare a indivizilor – „Instinctele primare sunt analizate cu atenţie, fiind sursele acţiunilor personajelor… Maladia aceasta seamănă cu o epidemie, cuprinde lumea printr-o contagiune rapidă, devenind o formă de «existență înseriată». Transformându-se într-un animal diform, un organism în care celulele se multiplică la infinit, societatea umană se adânceşte în declinul maladiv. Chiar dacă pretextul este foamea, sentimentul organic, primar, metafora textuală poate descrie un sistem opresiv, o uniformizare continuă a indivizilor.” Având certitudinea că literatura poate vindeca, prin adecvată elucidare, maladiile societății, Alina Bako aduce în discuție teme cum ar fi: Literatura română și modelele subversive, Maladie și discurs totalitar, Psihoza și ficțiunile conștiente, Corporalitate maladivă, Maladii incurabile și forme ale alienării, Forme ale epidemiei și constructul politic, Maladia onirică.
Retragerea Aureliană, de Andrei Brezianu, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2020, 280 p.
Dacă nu ai apucat să îl cunoști pe Andrei Brezianu, dacă nu i-ai citit cărțile, dacă te uiți numai la titlul acestui manuscris publicat postum și la jocul aparent anodin al unor titluri de capitole (de la Grivița Crăițelor, Spre Sfânta Elena, Omul Gheată, Ginecologie, Viața ca-n film e, Amintiri din copilărie, Inelele Timpului, Mare brânză, Chagallul, până la ultimele – Model de dormitor oficial, Nodul, Lăsați-l să treacă), n-ai crede că ai în față un asemenea roman. Apoi vezi autorii textelor de escortă – cei doi au fost implicați, ani de zile, împreună cu autorul în echipa care a pregătit dosarul pentru beatificarea Monseniorului, pe atunci, Vladimir Ghika: Emanuel Cosmovici (prefața) și Ioan Ciobanu, preot paroh la Catedrala Sf. Iosif din București (postfața). Și încep întrebările. Pe scurt, e vorba despre viața (și devenirea) lui Nicolae Ceaușescu – și a unora de prin preajmă: Petre Groază, Dinu Slăveanu (informator, cu „o misiune satanică”), poetul M. Lunescu și bineînțeles Leana, soția protagonistului.
Romanul te captivează și te poartă, pe urmele lui Neculai Dracea – un bâlbâit, calfă la un cizmar, dar având „un licăr aproape nebunesc în privirea lui neagră și fulgerătoare ca un carbuncul”, misionar lui „beel-zee-buub” – prin anii Războiului din Spania, prin anul de detenție a lui Dracea (1938), mergând spre triumful de peste trei decenii și ajungând la epoca lui „să facem totul!”, mai ales cu sprijinul agenților Securității: „în gura lui, frecvenţa cuvântului totul era încă de pe atunci cuvântul regină”, spune prin 1938-39 interlocutorul lui contemplativ, ajuns mai târziu a fi cel care îi rememorează viața și care pare să dețină secretul timpului, secretul lui Dionysos. Și continuă: „Poate, urechea mea de filolog să fi fost de vină? Între timp, aşa cum se ştie, totul a devenit marca şi semnul distinctiv al întregului său stil de vorbire. Şi nu este desigur o întâmplare faptul că ecourile cu adevărat critice la adresa operei lui au scos în evidenţă că, atât prin anvergură, cât şi prin ambiţie, ele continuă în cel mai exact sens al cuvântului, într-o operă totalitară. Termenul uşor ambiguu în practica istoriei şi eseisticii literare trebuie totuşi reţinut, întrucât acoperă cel mai bine realitatea, transformarea nălucirii în text şi a textelor în faptă”.
Schimbând registrul, dar făcând apel la aceeași sintagmă, năvălesc avertismentele unui preot, Părintele Piatră, care are tăria de a spune lucrurilor pe nume într-o misivă, interceptată, e drept, de oamenii Securității: „… aţi făcut totul pentru oameni, domnule Dracea! I-aţi băgat la închisoare, în lagăre de exterminare, în clinici psihiatrice, aţi zdrobit prin torturi, înscenări şi asasinate orice încercare de afirmare a personalităţii umane. împreună cu agenţii dvs. încălcaţi orice lege. Singura pe care o respectaţi este fărădelegea. Ajunge atâta cruzime! Ar mai fi timp să vă întoarceţi la pocăinţă, să atenuaţi din faptele ruşinoase de crimă, ar mai fi timp să vă spălaţi cugetul pentru a fi iertat. Faceţi-o acum, în ultimele ceasuri ale vieţii dvs., cât încă timpul ticăie…” Manuscrisul a fost finalizat în noiembrie 1985. Ediția este îngrijită de soția autorului, Alexandra Târziu.
Setea penumbrei, de Ioana Sandu, colecția Magister, Editura Limes, Florești-Cluj, 2020, 120 p.
Geograf de profesie, frecventând din tinerețe cenacluri literare în vogă în orașul din centrul țării aflat la cea mai înaltă altitudine, Brașov (unde și debutează cu poezie, în revista Astra, în 1983, prezentată de Gh. Tomozei), Ioana Sandu sondează acum, de la o vreme, prin volume de poezie publicate anual aproape, teritoriul unui limes, al unei penumbre. Al unui interval de trecere. Pentru că în zare pare că se „pregătește alt făgaș/ cu portițele gata deschise// […] îngerii fac roată/ împrospătează golurile care mai țin/ încă de suflet/ cu sintagmele unei duminici” (Și înserarea).
Singura sărbătoare îngăduită este poezia, în această zonă de penumbră, ai fi tentat să zici, dacă nu ți-ai aduce aminte de duminici. Și de sintagmele lor. Și de lumina lor. Cuvintele credinței și ale poeziei fac drumul anevoios să fie lin, ființa fiind prinsă în brațe de apă – acesta este titlul unui volum publicat relativ recent de Ioana Sandu, la Brumar (2015), iar în Setea penumbrei regăsim recurent procedeul (r)apelului la apariții editoriale anterioare, ca semn al unui topos poetic continuu: „Şi azi s-au desfăcut mâinile/ în zori botezaţi mai devreme/ cu braţe de apă,/ cu perechi de nume/ la întoarcerea apelor.// În legănare de ziuă sunt/ abandon/ şi aproape copil/ deasupra unei lumini.// Îngerii se înmulţesc/ cu o mică parte a vieţii/ în ritualul/ cu zori pomeniţi.// Repetat/ inima vesteşte/ raiul dintre cuvinte// Setea penumbrei îl cere/ într-o lume aproape posibilă.” (Zori pomeniţi – citat integral, poem cu care se deschide a doua secțiune a cărții, intitulată În loc de balsam).
Mircea Petean, poet și editor, cunoscător al travaliului editorial al Ioanei Sandu, mai ales al ultimelor 6-7 volume (între care și o antologie poetică, Safire și îngeri, 2016), consideră că: „De astă dată, Ioana Sandu, pe care o știm atât de bine, de când a devenit limesiană cu acte în regulă, își descoperă dublul căruia îi încredințează cele mai ascunse taine, de parcă s-ar afla în penumbra confesionalului. E o fervoare și o urgență a mărturisirii, care forțează limitele limbajului, […] totul într-un efort de limpezire a unui traiect existențial și poetic exemplar.”
Salata de cuvinte, de Sandra Cibicenco, Editura Charmides, Bistrița, 2019, 86 p.
De vreo 40 de ani este prezent și mai mult ca prezent Ion Mureșan în poezia română. De astă dată, în ipostaza de mentor și comentator, în stil maieutic, al unui volum de debut, autoarea participând la întâlniri cenacliere clujene oblăduite de Muri, iar această carte stă mărturie: „Acolo unde comunicarea totală e vecină cu comunicarea imposibilă crede poeta că poate fi localizată marea poezie. În descendența lui Rimbauld cu a sa dereglare a simțurilor, Sandra Cibicenco ne propune, între real și delir, între joacă și încrâncenare, între normal și patologic, poezia ca delir indus. Greu pariu! Greu, dar în numele poeziei, autoarea îl câștigă.” Nici Andrei Doboș nu este parcimonios cu aprecierile, în cazul acestui debut: „La confluența estetică a neo-expresionismului cu arta brută, Salata de cuvinte reușește să deturneze, pe nesimțite, momentul psihotic în iluminare, iar crizele tardo-moderne ale limbajului sunt integrate într-o remarcabilă poetică somatic-senzorială, extrem de personală.”
Grupajele poartă titluri minimaliste, strict tehnice, cum se poartă acum. Numai suita lor lasă să se întrevadă ceva din Strigătul acela celebru, fracturat prin muțenie, al lui Munch: Început, Primele semne, Ceilalți, Tablou clinic, Delirul, Realul, Sfârșit (care include două poeme, Plânset și Salata de cuvinte).
Comunitatea artistică, de Adrian Alui Gheorghe, colecția Cantos, Editura Junimea, Iași, 2020, 180 p.
Volumul începe cu Fericirile (consistente Fericiri!), urmate de Sfântul, Mc’ poezie, Comedia literaturii. Reloaded, Ultimele dorințe ale condamnaților la moarte, Obsidianul negru.
Zilele săptămânii trec în ritmul fericirilor, cu gândul, poate, la cei prigoniți de tot ceea ce nu înseamnă viață cerească, viață eternă, viață de dincolo de orice limite: „Mâine trece moartea să își ridice corespondența./ Poimâine e miercuri.// Apoi lucrurile intră într-o normalitate/ aproape dureroasă.” (Blues), „Copilul poem a spart un poem şi acum/ adună cioburile:/ vai, nu arunca poezia la chiuvetă/ că se înfundă canalul poem,/ strigă mama poem.// Bătăi în uşa poem:/ copilul vecinilor a venit/ să împrumute două poeme/ („numai până marţi, a spus tata!”)// Mama poem îi împachetează două poeme/ îl mângâie pe creştet/ (ce mare te-ai făcut!)/ şi brusc înduioşată de tentaţia artei/ în mica noastră comunitate/ îi spune cu voce domoală:/ pe unul dintre poeme puteţi să-l păstraţi/ e mica noastră contribuţie la/ sentimentul de zădărnicie care ne leagă.” (Comunitatea artistică).
Rapoartele și proporțiile obișnuite se inversează în poezia lui Adrian Alui Gheorghe, căci momentul redempțiunii e aproape, ori poate deja s-a consumat, așa cum se vede și de aici, poemul fiind citat integral, cu un titlu cât raza Pământului, miezul poemului fiind incandescent, format din numai 7 cuvinte – „Mormântul meu e gol./ Am înviat demult.” (Astăzi am văzut locul în care îmi va fi mormântul, din cimitirul Eternitatea din Piatra Neamţ, pe care l-am primit pe gratis ca efect al faptului că sunt cetăţean de onoare al oraşului).
Și Sfântul, poem plasat undeva la mijlocul volumului, adeverește că firile sunt două, depinde către ce te uiți, spre lume ori spre cer. Autocombustia este fără alternative în cazul sfinților și al poeților – „și se mai spune că poeții adevărați/ mor în timp ce scriu unicul lor poem”. Arderea de tot devine lege pentru a stăvili o „bombardare cu atomii fricii” și pentru a găsi, în viziunea lui Adrian Alui Gheorghe, „o cheie a tuturor universurilor”.