Artiștii se ivesc oriunde. Oriunde poate să existe un zăcământ de sensibilitate din care să țâșnească în zbor câte un meteorit (da, e adevărat, luminos și greu, dar un meteorit ce funcționează de-a-ndaratelea, adică exact invers, care nu coboară vertiginos, spre a se izbi de pământ, ci, dimpotrivă, se înalță într-un zbor involt spre tăriile crugului ceresc, precum cel al ciocârliei!). Și, odată ajunși acolo, sus, să explodeze în miliarde de lumini, de puncte colorate, făcând în același timp o gaură uriașă, însă nu pe scoarța pământului, cum procedează orice meteorit, oricât de banal, ci în cer, în bolta cerească (ceea ce înseamnă că e o performanță extraordinară!… locuțiunea cunoscută este nu s-o face gaură-n cer dacă… ba, s-o face!).
De pildă, în Oltenia de pământ, în Gorj, unde două nestemate s-au ivit din plămada humei de acolo: Arghezi și Brâncuși. Două planete fabuloase, extraterestre, care au schimbat mersul lumii pe orbita universală a mesajului, inversând polii ei magnetici. Primul a transformat din temelii limba poeziei românești. Cestălalt a bulversat, cu un tupeu inimaginabil până atunci, codul formelor pătimașe, de la Phidias la Rodin, furișându-se discret pe lângă Michelangelo și Bernini. A degroșat surplusul de senzații, până la stadiul de esență, demonstrând astfel că principiul concepției senzualiste a lui J. Locke – sintetizat în: NIHIL EST IN INTELLECTU QUOD NON PRIUS FUERIT IN SENSU (lat.) (nu există nimic în minte, fără să fi fost mai înainte în simțuri) – este cel puțin discutabil, chiar dacă, la prima vedere strânge de gât teoria carteziană a ideilor înnăscute… Dar, să-i lăsăm pe oltenii de ieri și să revenim la cei de azi! Un sculptor și un pictor.
Mihai Țopescu, născut în 1956, la Țicleni (Gorj), este la bază „sticlar” și locuiește în Târgu Jiu. Altminteri, unul dintre cei mai talentați și trăsniți modelatori în sticlă. Are 40 de ani de experiență în domeniul sticlei, sculptură, Land-Art, instalații și în activitate ecologică. E absolvent al Academiei de Artă „Ion Andreescu” din Cluj (1981). Are expoziții în 40 de ani cât alții într-o viață, în diverse capitale și orașe ale artei din Europa și de aiurea, de la Paris, Viena, Köln, Albenga (Italia), Essen, Coburg (Germania), Cottbus, München, Veneția, Vilnius, Praga, până la Beijing, Cogolin (Franța), Bruxelles, Lisabona, Düsseldorf, Haacht (Belgia), Kanazawa (Japonia), Ebelfort (Danemarca). Valoarea se îmbină aici, la el, cu experiența – excepțional artist cu multiple dezvoltări în nenumărate direcții tehnice – și experimentul, pentru că este un neobosit explorator de forme noi, de exprimări noi, de sensuri noi… de materiale noi. Un obiect sau o lucrare Țopescu poate fi numaidecât recunoscută, pentru că ea conține o rezolvare inedită, la o problemă ce ar părea insolubilă marii majorități a artiștilor. Când vii cu un snop de tije înalte de sticlă, recursul la culorile ROGVAIV este o soluție cu o notă distinctivă bulversantă. Pâlcul de bare de sticlă erecte și multicolore devine, de fapt, esența pădurii în sine: igienică, proaspătă, curată, strălucitoare… o pădure aseptică. Sau, tot la fel, grupurile compuse din aceleași bare, însă pictate în secțiuni monocrome, parcurgând de la un mănunchi la altul aceleași culori ale spectrului.
Și, dacă tot vorbim de pădure, nu trebuie să uităm o altă operă a lui Mihai Țopescu, de astă dată în Land-Art. Ieșind din Târgu Jiu, pe șoseaua spre București, întâlnim la Poenari, o pădure bizară. Zeci de mașini se opresc acolo, pentru ca oamenii, curioși, să-și limpezească iluzia. Fiindcă, la un moment dat, în goana mașinii, o porțiune din pădure pare că nu mai este verde, ci copacii sunt policolori. Oamenii se opresc și, din câțiva pași, se trezesc în mijlocul unei iluzii colorate. În niciun caz optice, fiindcă trunchiurile copacilor cromatizați sunt mărturie clară la atingere. Ce s-a petrecut acolo? Ce miracol a făcut ca acea margine de pădure să devină un basm colorat? Este, de fapt, vorba despre o operă de artă semnată tot de Mihai Țopescu. Și pentru care a primit, în 2017, Premiul Uniunii Artiștilor Plastici din România. O operă de artă cu profunde semnificații, nu doar estetice, ci și etice. Cu permisiunea proprietarilor și folosind peste 3.000 de litri de vopsea ecologică, a lucrat direct pe natura vie și a vopsit câteva sute de copaci dintr-un colț de pădure, transformându-i în coloane, cum singur zice, undeva, însuși artistul. „Aceasta, pădurea colorată, este prima ușă pe care o deschid către o temă nouă: aceea a Înălțării. Suntem, aici, printre copaci-coloane!”. Erectilul coloanei duce cu gândul imediat la cealaltă Coloană, mult mai faimoasă, care izbucnește din substratul mitic al ținutului gorjan.
Pe de altă parte, a te apuca să colorezi natura, să pictezi Planeta, nu are nimic artificial; este un act sacru de complinire, căci, la lucrarea Creatorului se adaugă cea a artistului, a omului-creator. Inițiativa lui Mihai Țopescu este una colosală și ne lasă libertatea să murmurăm, aidoma Generalului De Gaulle, într-o anume situație: „Vast program!”. Prin acest proiect, ca și prin cel al transmutării tijelor sale colorate în mijlocul naturii, de pildă – la mare, pe plajă, în bătaia valurilor și a vântului, la munte, pe zăpadă, pe malurile apelor, ba chiar înfipte pe fundul lacurilor curate, prin apa limpede a cărora se văd ca niște linii de comunicare cu cerul – am putea conchide, mai în glumă, mai în serios, că Țopescu susține, temeinic și argumentat, organismul național al Aluziei la Demiurg, din care fac parte nu mulți artiști… E un organism nedemocratic!
Sigur, s-ar putea spune la prima vedere că avem de-a face cu un fel de Land-Art. Da, se poate și astfel. Dar, așa cum spuneam mai devreme, semnificațiile posibile transcend definițiile comode și intră pe orbita unui subiect foarte grav: comunicarea cu elementele, orizontal cu Pământul, vertical cu Cosmosul. Artistul transformă Planeta în felul său, cu credință și pioșenie și aidoma chipului său parcă de anahoret.
Mihai Țopescu este un artist pluri-vocațional (și pluri-vocal, căci el cântă pe mai multe voci și face să vibreze mai multe coarde ale esteticului!), de o putere și forță herculeene și cu o prolificitate ieșită din comun. După decenii de lucru cu pasta topită, suflată, turnată în forme, răcită și prelucrată în fel și chip, făurind năluci din sticlă, el și-a diversificat creația și tehnica de abordare, astfel încât, a topit metale, a cioplit lemn de toate dimensiunile, a ars ceramică, aidoma unui mare meșter, a bricolat puzderie de obiecte, a asamblat nenumărate module experimentale, a realizat colaje, care, prin culorile lor, au „flerat” pictura. Apropiindu-se astfel de – păstrând proporțiile, firește – acel neuitat concept al Renașterii: de uomo universale.
Miile de lucrări (dacă nu zecile de mii) ale lui Mihai Țopescu n-ar putea fi adunate la un loc decât dacă i s-ar construi acestuia o Catedrală.
Vasile Fuiorea, născut în 1972, la Peștișani (Gorj), este la bază pictor. A făcut Liceul de Arte Plastice la Craiova, specializarea Pictură, apoi, Facultatea de Arte Plastice și Design din cadrul Universității de Vest (Timișoara). Este, de mai bine de 10 ani, președintele secției de pictură a Filialei Gorj a UAP, doctor în Arte Vizuale la Universitatea de Vest. A fost lector univ. dr. la Universitatea „Constantin Brâncuși” din Tg. Jiu și, în fine (nu știm dacă e ultima treaptă a ascensiunii sale didactice), nu de mult timp, este conf. univ. dr. la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cadrul Universității din Craiova. După cum observăm, Vasile are o fulminantă carieră de dascăl. Dar nu aceasta este, cum se spune mai savant, sa qualité maîtresse.
A avut participări în tabere și expoziții, cu precădere în România (de aceea, e foarte cunoscut în toate mediile artistice din țară, în orașe ca Deva, Hunedoara, București, Bistrița, Galați, Timișoara, Râmnicu Vâlcea, Craiova, Alba Iulia, Târgu Neamț, Piatra Neamț, București și, nu în ultimul rând, firește, Târgu Jiu), dar și în afara țării, în mai ales vecinătățile din Bulgaria: Plevna, Gabrovo, Silistra, Ruse sau, mai departe, Grecia (Paralia Caterini).
Pictura unui artist cu atâtea forme de exprimare datorate vârstelor și etapelor de pregătire este fatalmente greu de definit printr-o singură și esențială sintagmă. Oricum, însă, expoziția personală de acum doi ani, de la Galeria de Artă Târgu Jiu, pe care am văzut-o, se voia o demonstrație rezumativă, deși titlul ei era Introspecție, nu „retrospecție”. E cumva greu de definit nu neapărat genul proxim, care e același (adică, e vorba de o expoziție a unui artist, cu orice intenții ar avea el, fie de analiză, fie de sinteză), ci diferența specifică dintre acești doi termeni, mai ales în domeniul artelor plastice. Introspecție se poate numi orice analiză profundă din orice perioadă de creație a unui artist sau o performanță a acestuia (de pildă, în intervalul 1886-1888, în perioada sa pariziană, Vincent van Gogh pictează nu mai puțin de 230 de tablouri, deci, în doi ani, 365 x 2 : 230 = 3,17, adică, un tablou la trei zile și-un pic!… extraordinar! în opinia mea, ar trebui cercetat cu foarte multă acribie fenomenul). Pe când, retrospectiva survine – împreună cu conotația sa neplăcută – în general, în apropierea sfârșitului artistului, dacă nu, chiar imediat post mortem.
Rămâne, așadar, „introspecție”, chiar dacă artistul, deși tânăr, nu încă cinquagenar, vrea să-și studieze și să expună atenției publicului substraturile tuturor etapelor de creație (destul de riscant!); noroc însă că insistă asupra celei mai recente.
De aceea, spuneam la început că pictura lui Vasile Fuiorea nu poate fi subsumată unei singure direcții, nu poate fi centrată pe o singură însușire. Dar sunt elemente componente (mai ales compoziționale și de tehnică) pe care le descoperim cu ușurință în pânzele sale. Avem mai întâi a face cu un soi de fauvism transparent, turbionar, ca o înșurubare a culorilor vii pe o axă centrală, ca într-un dans în spatele căreia descoperim trupuri, chipuri, modele zoomorfe. Senzația provocată de aceste tablouri este aceea a unui vortex amețitor, ce cuprinde privirea, comandat de însăși mecanica ascunsă folosită de autor. Este poate ceea ce ar vedea dervișii rotitori (dacă ar vedea, însă ei sunt deja în transă, în urcare, în ieșire, în levitație) sau atunci când de pe margine, încercăm să ne uităm (fără să amețim) la acel minunat carusel de bâlci, numit merry-go-round. Sau călușei. Călușeii lui Fuiorea sunt exact acea A Descent into the Maelström, a lui Edgar Allan Poe, în care însă sorbul de apă este unul de culori (e de mirare, în glumă vorbind, că Vasile nu amețește atunci când își pictează tablourile în „policromie vortex”!).
Apoi, ca o contrapondere, observăm că dinamica aceasta, pe care unii se grăbesc s-o definească drept marca definitorie a „dionisiacului” (conform unei prejudecăți, din păcate, necontrolate cultural, cum că „apolinic” înseamnă static, iar „dionisiac”, sprinten și veloce!), este, în realitatea convențională a artistului, decriptată la un nivel mult mai profund. E, de fapt, un eseu asupra unei mecanici existențiale complexe. Ceea ce face în tablourile sale Vasile Fuiorea este o tentativă artistică de a descoperi resorturile noastre energetice intime, care să lumineze fluidele noastre interioare, în mod normal nevăzute. Ca substanța de contrast în timpul unei explorări radiologice sau ca acel plancton de mare, format din noctiluca scintillans, organisme unicelulare ce emit lumină fluorescentă (și pe care le întâlnim și în Marea Neagră, în nopțile calde de vară).
Ei bine, aceste căi de acces spre esența ființei, sinonime cu niște chakre – sunt cele pe care le luminează „vortexurile” colorate ale lui Fuiorea. Liniile acestor imagini fantastice – generate de subconștient – par la prima vedere imprecise, nesigure. Dar, de fapt, ductul pictorului este sigur, precis, fără ezitări.
Cu vremea – sau, mai bine zis, în vremea din urmă – Vasile Fuiorea părăsește automatismele dictate de subconștient și intră sfios, cu evlavie (dar tot cu emfaza tipică artistului tânăr), în subiecte biblice, cum e, de pildă, scena în care Salomeea îi duce lui Irod capul lui Ioan Botezătorul pe tipsie. Aici, preocuparea de căpătâi este insistența pe aluzie, pe seducția alegoriei, pe puterea exemplarității, pe morală. Constatăm, astfel, cum, în sprijin, vin să se așeze aici culorile, care nu mai sunt transparente, ci sunt materiale, grele, solide, puternice, viguroase.
Însă dincolo de toate, amalgamând toate așteptările, rămâne de văzut cum Vasile Fuiorea va reuși, în noua sa configurație socio-profesională, să facă trecerea de la postimpresionismul zburdalnic și „dionisiac”, la o altă etapă a creației sale, mai reflexivă, mai exactă, mai împlinită.
Noi nu ne grăbim… Avem tot timpul din lume!