Mi se întâmplă destul de rar ca plimbându-mă pe internet și văzând o reclamă la o carte să o cumpăr instantaneu, fără să stau pe gânduri și fără să am niște informații concrete legate de conținutul ei. Una dintre aceste achiziții intempestive este volumul lui F. Brunea-Fox, Reportajele mele. 1927-1938. De unde tentația irepresibilă de a citi în plină pandemie niște texte risipite în efemeridele din inima interbelicului? Trei au fost, în principal, stâlpii de susținere ai orizontului meu de așteptare (Hans Robert Jauss). Primul, cunoașterea la firul ierbii a cotidianului interbelic, șansa de a înțelege o lume adesea idealizată, prin ochii iscoditori ai unuia dintre martorii foarte curioși ai acelui timp. Acum vreo 20 de ani, când venerabilul cotidian britanic The Times și-a publicat arhiva pe internet, am citit un reportaj făcut la fața locului despre execuția Mariei Antoaneta și am înțeles că aceste mărturii în timp real sunt cele mai bune cărți de istorie. Impresia martorului la eveniment, aerul timpului, emoțiile reporterului și ale celor din jurul său, atenția hipertrofiată acordată fiecărui gest al celei care își trăia ultimele clipe, micile detalii, care nu pătrund niciodată în cărțile de istorie, dau astăzi, după mai bine de două secole de la tragica întâmplare, o greutate strivitoare unui text menit să supraviețuiască 24 de ore, până la următoarea apariție a gazetei. Al doilea, tentația de a vedea astăzi, în epoca grabei și a superficialității, când ziarele în format clasic aproape că au dispărut, iar lectura se face mai mult pe diagonală, care era tehnica reportajului, acest rege al publicisticii de altădată, dispărut, practic, în timpurile actuale. Schema de construcție, stilul, tehnicile narative, nivelul de subiectivitate al reporterului. Să-i fur meseria, deși nu știu la ce mi-ar (mai) folosi. În fine, cel de-al treilea element de interes apriori pentru o asemenea carte este felul în care era văzută și înțeleasă România interbelică de către un ziarist de stânga (aproape extremă), marea majoritate a textelor fiind publicate în cotidianul Dimineața, în opoziție evidentă cu puterea politică de la momentul respectiv. E interesant de văzut astăzi cât de mare era libertatea pe care și-o acorda reporterul în a critica puterea, eventuala insolență a stilului sau tendențiozitatea „strategică” în selectarea și alegerea „strategică” a unghiurilor din care este privită realitatea. De altfel, chiar în textele scrise în perioada interbelică, F. Brunea-Fox face trimiteri (e drept, nu foarte dezvoltate) la reprimarea sângeroasă a grevei de la Atelierele Grivița, din 1933, iar după instaurarea comunismului își dezvăluie convingerile marxiste (poate fi și un gest de bunăvoință față de noua putere, dar pe deplin credibil în raport cu toată activitatea sa publicistică din perioada interbelică).
Despre F. Brunea-Fox s-a scris că este un reporter al senzaționalului. Spre deosebire de un Joseph Kessel, de pildă, el nu este atras de temele mari ale istoriei (cel puțin din perspectiva textelor selectate pentru a fi incluse în acest volum), de ideologii, de ascensiunea extremei drepte, de geopolitică, ci de acele aspecte ale vieții care rămân de obicei în colbul istoriei: viața năpăstuiților vieții, traiul la periferia marilor orașe, ocupațiile mizere (lumea cerșetorilor, prostituatelor, a celor care se ocupă cu închirierile de paturi murdare în zona Gării de Nord pentru călătorii aflați în tranzit, viața cotidiană a oamenilor cu malformații care fac atracția bâlciurilor, universul pestriț al târgului Moșilor, micile eveniment în mahala, cu distracții, localurile populare, nunțile și înmormântările care animă monotonia cotidiană. Partea insolită, nevăzută a traiului zilnic, cea care nu face titluri de prima pagină și își găsește cu greu un loc în paginile marilor cotidiane. Fără a se atinge de marile evenimente ale actualității, F. Brunea-Fox realizează niște reportaje la limita prozei, în care descrierile (procedeu specific prozei) ocupă spații ample, sunt prezente dialogurile dintre personaje, sunt reproduse anecdote și întâmplări cu tâlc sau schițate destine, toate însă purtând explicit însemnele autenticității. Fiecare reportaj este ca o proză scurtă în care însă grija autorului este să înregistreze cu maximă precizie, nu să imagineze, tot ce se întâmplă în jurul său, inclusiv particularitățile de vorbire ale persoanelor implicate. De altfel, la un moment dat, în niște confesiuni făcute în anii târzii, autorul povestește că mulți prozatori din perioada interbelică utilizau reportajele din presa cotidiană ca materie primă pentru scrierea romanelor proprii. Și îl dă exemplu pe N.D. Cocea, care avea o mapă cu reportaje decupate din presa vremii (inclusiv dintre cele ale lui F. Brunea-Fox), pe care le utiliza la scrierea propriilor sale ficțiuni, uneori fără să mai modifice mare lucru, reproducând inclusiv dialogurile dintre eroii reali ai reportajului pentru a crea impresia de maximă autenticitate. Adevărul este că artisticitatea unor reportaje este atât de ridicată, detaliile sunt atât de precise, portretele protagoniștilor atât de clar conturate încât utilizarea lor putea fi o soluție, inclusiv stilistică, pentru autorii de ficțiune.
Nimic din scrisul lui F. Brunea-Fox nu este spontan sau lăsat la voia întâmplării, cum se întâmplă de cele mai multe ori la reporterii de azi. Un model de bune practici jurnalistice este, probabil, cel mai celebru reportaj al său, Cinci zile printre leproși, în care relatează cu lux de amănunte expediția pe care a făcut-o într-o comunitate de oameni atinși de această boală aflată în localitatea Lărgeanca din ostrovul Deltei, despre existența căreia nu știa nimeni în România. În urma vizitei la redacție a unei doamne din zonă, reporterul află că din acea leprozerie au evadat 10 indivizi, cărora nu li se dădea de urmă, ceea ce a stârnit panică printre oamenii locului. Cum reporterul însuși nu auzise de această boală, a studiat publicații și tratate de specialitate, s-a dus inclusiv la Ministerul Sănătății (unde a găsit un comportament care semăna ca două picături de apă cu cel al funcționarilor de azi), iar în final, în deplină cunoștință de cauză, s-a deplasat la fața locului, și-a înfrânt umana oroare în fața unor oameni desfigurați de boală și a discutat cu toți acești nefericiți bătuți de soartă care își târau zilele într-o mizerie inimaginabilă. Inclusiv citirea reportajului (însoțit de instantaneele foto suprinse de I. Berman, fidelul său companion, cel care l-a însoțit pe F. Brunea-Fox în mai toate deplasările sale) este greu de suportat, dar el a avut un mare ecou la vremea respectivă și, așa cum se întâmplă de obicei, a pus pe jar Ministerul Sănătății și a produs o revelație la nivelul societății românești.
Ceea ce impresionează în scrisul lui F. Brunea-Fox este umanismul său. Puterea de a înțelege și de a scoate la lumină omenia (calitatea de om) celor despre care scrie, dincolo de aspectul lor respingător (leproșii, cerșetorii, „cel mai gras om din România”, femeia cu barbă), sărăcia dureroasă în care trăiesc (femeia, aproape muritoare de foame care a născut patru gemeni într-o cocioabă de la marginea orașului), activitățile dubioase pe care le practică (șuți, prostituate, pești, criminali). Iată, de pildă, schițat în câteva rânduri, portretul unei prostituate, în care gesturile mecanice, repetate la nesfârșit trimit cu gândul la un sublim dostoievskian: „De cincispreze ani, odată cu asfințitul, Didina roșcovana explorează același perimetru municipal. Pe orice vreme. Pe zăduf și ploaie, pe ceață și pe viforniță. S-ar zice că o poruncă tot atât de implacabilă ca aceea a ursitei o împinge afară din casă în fiecare seară. «Didino, s-a lăsat noaptea! Didino, la datorie!». Da, își ascultă destinul. Noroi, lapoviță, zăpadă – nu importă. Va continua să calce pe pașii ei din ajun, care sunt ceasuri, care sunt zile, care sunt ani – fără să știe că, în zâmbetul ei profesional oferit străzii, timpul și-a imprimat cutele ca în pavoazul corabiei-fantomă. Nu-și dă seama și va continua să-l fluture cu cochetărie, în virtutea unei deprinderi contemporane cu primul ei client, când gura îi era nouă ca un steguleț de copil”. (pp. 260-261) Un mic fragment de proză, în adevăratul înțeles al cuvântului.
În reportajele sale, F. Brunea-Fox nu face aproape niciodată caz de cultura sa. Ea există, este prezentă în fiecare frază pe care o scrie. chiar dacă reporterul nu face paradă de erudiția sa. Alcătuirea frazei, lexicul foarte bogat, provenit din toate straturile limbii demonstrează însă o mare întindere a lecturilor. Un reportaj cu titlul ironic-balzacian Mărirea și decăderea celui mai gras om din România debutează cumva surprinzător cu un fel de justificare pentru scrierea acestui text despre un personaj de bâlci. Povestind cum i-a venit ideea, autorul face, firesc, niște trimiteri culturale care arată că în spatele predilecției pentru un anumit tip de mizerabilism social (aproape toate textele sugerează într-un fel sau altul mocirla din filmele lui Lucian Pintilie), se află un om instruit, cu lecturi temeinice la bază. Iată cum debutează acest reportaj scris în anul 1937: „Plecând de la întâmplările judiciare și de altă natură care ocupă de mai multă vreme primul loc al actualității franceze și de aiurea, un cunoscut publicist parizian însăilează în săptămânalul Marianne câteva reflecții satirico-filosofice despre destinele oamenilor «care au cunoscut miraculoase ascensiuni și năprasnice prăbușiri». Dacă am fi să-l credem – de ce nu? – epoca pe care o trăim bagă în cofă «comedia umană» a lui Balzac sub raport tematic. Și sub raport moral, pe aceea a romancierului Thackeray care în Târgul Vanităților a biciuit viciile și moravurile societății engleze din secolul trecut.” (p. 304)
Volumul lui F. Brunea-Fox, Reportajele mele. 1927-1938 se suprapune doar parțial peste așteptările mele. Eram convins că voi găsi o frescă a societății românești interbelice și am găsit o culegere de texte insolite, de la marginea orașelor și a societății, aspecte bizare și necunoscute, dar nu mai puțin specifice lumii acelui timp. Am căutat o frescă a timpului, detaliile de nuanță fină menite să-mi completeze imaginile unui tablou în parte cunoscut și am descoperit ineditul, locurile necălcate, necunoscute decât inițiaților acelui timp. O lume subterană, necunoscută celor de la suprafață, dar la fel de fascinantă. Reportajele mele. 1927-1938 este o carte care, în mod cert, îl contrazice pe Hans Robert Jauss. Chiar și fără să atingă orizontul de așteptare al cititorului, necum să-l depășească, dar dezvoltându-se într-o direcție neașteptată, poate fi de cel mai mare interes. Știu că nu mi-am pierdut vremea citind-o.
F. Brunea-Fox, Reportajele mele. 1927-1938, Antologie, ediție îngrijită, note și postfață de Lisette Daniel-Brunea, Polirom, Iași, 2020