Întrebarea fundamentală pentru oricine e implicat în mod real în procesul educației este aceasta: ce fel de om ar trebui să creeze sistemele noastre de educație? Cum arată omul bine alcătuit?! Teoretic, ne răspundem în fiecare zi. Mă tem, însă, că răspunsurile noastre sunt simple lozinci. Gândirea critică e fundamentală, vor spune unii. Inteligența trebuie ajutată să se dezvolte autonom, vor răspunde alții. Scepticii vor predica nevoia unei redefiniri permanente a omului bine alcătuit, având ca argument ideea că lumea e într-o continuă schimbare. Or, aceasta fiind o evidență, e la fel de evident că sistemele de educație trebuie să se reajusteze și ele. Însă, discutând fie și sumar toate ideile enunțate până acum, vom constata că până și cele mai benigne dintre ele au o latură întunecată, în cel mai bun dintre cazuri o zonă de gri.
Pentru Jung, indivizii au mereu o „umbră” care îi însoțește, un soi de a doua personalitate, imagine în oglindă a celei publice, afirmate (partea care stă la pândă, în întuneric). Dacă, însă, și conceptele au, toate, umbra lor?! Gândirea critică, de pildă, poate fi, în mod paradoxal, terenul propice pentru instalarea diverselor teorii ale conspirației. Învățați că adevărul este rezultatul unui proces individual de analiză, ne putem imagina că suntem cu toții echipați pentru a înțelege totul, de la modul de funcționare a rețelei 5G și până la teribilele secrete ascunse ale dacilor. La rândul ei, inteligența, oricât de necesară ar fi, rămâne, totuși, o simplă unealtă. Moriarty și Sherlock Holmes sunt, ambii, inteligenți, însă numai unul dintre ei s-ar califica în categoria oamenilor bine construiți. Cât despre schimbarea frecventă a paradigmei educației, premisa de la care pornim pare cel puțin discutabilă. Dacă imperativul categoric al lui Kant nu e doar o formulă teoretică abstractă, înseamnă că există în structura umană tipare imuabile. Schimbarea constantă a valorilor aflate în centrul educației poate fi, deci, generatoare de confuzie. În plus, ea ar trebui să fie foarte bine sincronizată, pentru a se alinia perfect lucrurilor care se întâmplă în societate. Apoi, sistemul educațional are latențe; o schimbare axiologică făcută azi, produce efecte sesizabile în următoarea generație.
Acceptând ideea că ce se întâmplă în literatură este reflecția unui tipar mental, o poză de moment a ideilor, poate că merită să aducem în discuție lecția pe care ne-o predau postmodernii. Cred că, de departe, contribuția lor cea mai importantă e promovarea ideii că nimic nu este absolut, că reperul, punctul de referință e mereu fluid. Ceea ce Jung constatase pentru oameni, ceea ce fizica cuantică statuează ca model de înțelegere a fenomenelor fizice, devine accesibil umaniștilor prin postmoderni: conceptele și chiar valorile se pot lesne transforma în opusul lor. Absolutizarea inteligenței poate duce la lipsa de inteligența, sacralizarea gândirii critice poate dinamita gândirea critică, flexibilitatea excesivă poate ucide profunzimea, devenind inflexibilitate. Totul poate fi deconstruit și, mai apoi, reconstruit într-o formă complet opusă, așa cum lumina poate fi și particulă, și undă, în același timp, în funcție de momentul în care e observată. Omul bine sau prost construit nu mai poate funcționa pe vechea axă bine – rău, de vreme ce, asemenea tuturor celorlalte noțiuni, binele și răul se conțin unul pe celălalt. Probabil că Nietzsche a experimentat primul, la modul acut, această relativizare a valorilor.
Nimeni nu știe cu exactitate ce tip de om va crea această nouă realitate. Știm astăzi cum a arătat omul renascentist ori umanist, dar în toată această succesiune de „oameni noi” a existat întotdeauna ceva din „oamenii vechi”. Insesizabil, în Cărtărescu există Homer, la fel cum în Salman Rushdie există Shakespeare. În materie de idei, noul nu poate eradica sau înlocui vechiul, deși pretinde adesea s-o facă. Îl încorporează, îl distorsionează, îl remodelează într-o materie care are aparența prospețimii. Însă, pe măsură ce secolele trec, e din ce în ce mai mult de încorporat. Tensiunile cresc până la punctul la care ele nu mai pot fi acomodate ori organizate în așa fel, încât să fie coerente. Isaac Asimov, în Fundația, o serie de romane de-a dreptul vizionare, creează un personaj (Hari Seldon) care încearcă să folosească matematica, psihologia și științele politice pentru a prezice viitorul (psihoistoria). Modelele matematice ale lui Hari Seldon, deși, firește, perfectibile, ne vorbesc despre numărul extrem de mare de variabile care guvernează existența noastră. Mi se pare că, în acest moment, viitorul se poate reprezenta în două scenarii diferite: resetare sau implozie. Primul dintre scenarii pornește de la conjectura lui Yuval Noah Harari, că omul e un algoritm, o mașinărie biologică nu foarte diferită de orice altă formă complexă de inteligență artificială. Sunt momente când un soft trebuie, pur și simplu, reinstalat, pentru că simbioza dintre el și mașinăria care îl rulează e alterată. În acest caz, omul bine construit, nemaiputând rula corespunzător programul care-l face funcțional, are nevoie de o resetare radicală, de o întoarcere la setarea din fabrică. Literatura SF și cinematografia e generoasă aici. În Star Trek, se întâmplă ca traumele unor personaje să fie depășite printr-o operațiune de înlăturare a memoriei. Umberto Eco, în Cimitirul din Praga, procedează într-o manieră similară.
Al doilea scenariu, implozia, e explorat, printre alții, de Eminescu, în Sărmanul Dionis. În paranteză fie spus, însăși biografia lui Eminescu poate sta sub semnul acestei metafore a imploziei. Spiritul uman, asaltat de o nevoie de cunoaștere din ce în ce mai mare, sfâșiat de antagonisme și neputând găsi echilibrul dintre „a vrea” și „a putea”, intră în colaps, incapabil să mai facă față afluxului de informații și date.
Revenind la întrebarea inițială, sistemele de educație, oriunde în lume, își păstrează paradigmele învechite (în mare parte, de sorginte iluministă) nu neapărat pentru că cineva s-ar opune schimbării. Impasul e mult mai profund: reperele fiind fluide, valorile devenind fragile, granițele dintre plus și minus estompându-se până la dispariție, e greu de știut ce anume vrem de la noi, cum anume ar trebui să ne construim, ce anume ar trebui să ne populeze interior. Pare că, odată ce cădem de comun acord, descoperim că valoarea pe care am considerat-o dezirabilă își conține propriul mecanism de autodistrugere.
Pentru noi, pentru români, faptul poate fi dătător de optimism. Ne exonerează. Crasa noastră incompetență în materie de educație, cumplitul amatorism al abordării românești nu sunt cauza esențială a prăbușirii. De am fi de zece ori mai buni decât suntem, tot n-am putea găsi rezolvarea problemei. Prin alte părți de lume, acolo unde există și resurse și expertiză, se fac încercări. În ultimii ani, facultățile umaniste importante experimentează diferite sisteme, pilotează tot felul de proiecte. Temperatura e aproape de punctul de fierbere. Aceeași insurmontabilă dificultate persistă: nu știm cum ar trebui să arate omul bine construit. Până acum, fiecare epocă a venit cu răspunsul ei. Bun, rău, el exista. O vreme, educația și-a propus să creeze omul religios, cu varianta lui îmbunătățită, omul moral. Apoi, a venit vremea omului rațional, a omului util, a cetățeanului. Ideologia dreptei și-a propus crearea omului eficient. Toate sunt astăzi etape depășite, necesare la timpul lor. Despre următorul pas, însă, nu știm nimic. Stăm cu piciorul ridicat deasupra vidului creat de succesiunea de pași anteriori și nu știm exact către ce vom păși.