‒ În sinagoga inimii mele, o lumină va arde mereu pentru Lionel Messi…
M-am apropiat cu o nedisimulată grimasă de don Belial de Gehenna care, tolănit în jacuzzi-ul princiar, cu miros de pucioasă și rozmarin, bea singur Sânge de taur, și am îndrăznit să-l întreb:
‒ Stăpâne, ce să mă fac? Au sosit încă o mie de petiții care cer ca numitul Messi să facă mătreață, să-i cadă părul, măcar să-și rupă un picior…
‒ Ce mai vor? Nu e destul că am suspendat Copa del Rey, că am închis porțile stadioanelor și pe Becali l-am adus la sapă de lemn?
Rânjetul meu a înrăutățit situația și, în timp ce îi turnam un ciubăr de catran pe șale, dux malorum a spus răspicat:
‒ De câte ori să îți spun, când 11 oameni intră pe teren, cel puțin unus ex ei diabolus est.
Am schimbat subiectul, înțelegând cu latina mea de baltă, deprinsă la Videle, dacă înțelegi ce vreau ca să spun, că puterile lui don Belial au și ele o limită atunci când e vorba de un șogor de-al lui, cu amintiri în piscina cu șampanie și alte sumare grosolănii. M-am mărginit la visele mele erotice și, proaspăt tuns și frezat, am dat raportul zilnic, plin de elan triumfalist și alte lozinci:
‒ În rest, pe pământ, totul e bine… Pandemia este în floare și dracii sunt tot mai des pomeniți! Numărul celor infectați a trecut de două milioane. Stâlpii care sprijineau templul umanității: libertate, egalitate, solidaritate, sunt acum praf și moloz…
Don Belial și-a frecat mâinile juisând, apoi a dat drumul la bule în jacuzzi și a poruncit:
‒ Toți care vin de pe pământ să intre în carantină, iar ceilalți să păstreze distanța socială, că de nu, îi trimit înapoi și vor sta între vămi până li s-o acri. A venit vremea, ca în timpul ciumei lui Caragea, să închidem porțile de frica superstițiilor materialiste și a gândirii atee care dau iar buzna peste noi. Și nu uita, continuați dezinfectarea cu fum de pucioasă, iar petițiile celor încă vii să fie luate cu lemn cu cui în capăt și înmuiate în oțet…
‒ Mărite, ar mai fi ceva, a-nflorit iar contrabanda cu măști de protecție. Așa numitele masques de peste, cu filtru făcut din flori de fân, frunze de ismă, frunză de jaleș, frunză de rozmarin nemțesc, frunză de rută, flori de lavant, flori de lămâie, cuișoare pisate, din toate câte cinci dramuri; grăunți de ienupăr pisați, zece dramuri… Cum scrie pe Internet.
‒ Contrabanda asta trebuie încurajată, că și așa măștile chinezești nu folosesc la nimic… Și acum, amintește-mi ce program am pe ziua de azi!
‒ 9.01 – 13.59. Filmări la Buftea cu Nicole Kidman în Orbitor 3.
‒ Aha!, a zis don Belial răsfoind scriptul și, schimbându-și vocea în dolby sound system, încercând să intre în rol: ,,Cum sunt lucrurile când nu le vede nimeni? Dar iadul, când nu îl vezi, înseamnă că ar putea fi Paradisul?” – plan american, profil ¾… Bleah, le-am spus că sunt sătul de gargara asta pseudo-metafizică și să bage măcar un duel cu Yoda sau cu Sf. Mihail. Altfel, reziliez contractul, că doar nu am semnat pe viață, ca Messi cu Barca…
‒ 14.27. Conferință de presă despre ucigașul în serie cunoscut sub numele de Covid 19. Televiziune, radio, mănuși, măști made in China…
Fiindcă don Belial părea tot mai absent și țigara de foi tot mai căzută pe gânduri, am decis să mă opresc. Evident, urma să spună ceva de maximă importanță, un panseu, o parabolă, ceva atât de adânc că trebuia să notez în letopiseț, așa cum se întâmplă întotdeauna după un pahar de vin moldovenesc și o țigară de foi cubaneză. În așteptarea preaînaltei lui înțelepciuni, stăteam preaplecat și, în tăcerea mormântală, o coloană vertebrală se auzea scârțâind.
‒ Acu’ o lună ‒ începu don Belial ‒ îl aveam pe ăla micu într-a șaptea, rândul patru, banca de la geam, și ce liniștit și fără de griji eram. Acum, de când cu pandemia asta nouă, școlile s-au închis și ce i-a dat prin cap dușmanului de clasă, de sus? …Școala online! Adio gumă lipită de bancă, adio copiat la extemporal… Sunt numai un pachet de nervi! Să arunci tone de maculatură mâzgălită cu stiloul, cu pixul, cu copita și să treci de la „Mâinile la spate, să nu aud musca!” la platformă online și zumzet de cooler este peste puterea mea de înțelegere. Frate, nu mai țin pasul cu timpul prezent! Filmează-l pe ăla micu, încarcă materialele pe cloud, participă la proiecte și video conferințe cu elevii, cu profesorii, cu mama-lui-Sarsailă… Eu care încă îmi bat capul dacă antichitatea mea de PC se mai deschide în Solitaire trebuie acum să trasez figuri geometrice în AutoCAD 3D! Bine, am înțeles, odată și odată trebuia să trecem și noi de la cretă, burete și WC în fundul curții la tehnologia 5G! Dar de ce tocmai acum? În fine, m-am conformat și, strângând din dinți am început să învăț Word, Excel și tot Office-ul în rusă, că așa l-am găsit, dar cum să-l mai altoiesc pe ăla micu cu liniarul la palmă când doamna mă vede și sună la protecția copilului în direct? Nu mai spun că ieri a luat 4 la o compunere pe care tot eu i-am scris-o, cică, despre idolul lui. Eu am zis că e Messi, dar domnul profesor este fan Harlem Gnohéré (cine mama-lui-Sarsailă o fi?!)… M-am săturat și de orele de educație fizică, cu filmulețe și linkuri încărcate de profesori nevăzuți și obezi, exerciții pe care și părinți trebuie să le facă, nu-i așa?, ca să îl stimulăm pe ăla micu și să-l deprindem cu jocul în echipă. Care joc? Nevastă-mea a făcut febră musculară, eu mi-am scrântit un picior, iar vecina de dedesubt va intra curând la balamuc de atâta bătut în calorifer. În concluzie, nu mai rezist, frate! Iată de ce, am decis să te trimit pe pământ cu o misiune secretă. Apropie-te să îți spun la ureche cum să oprești, mama-lui-Sarsailă!, pandemia asta, ca totul să revină la normal și școala să fie așa cum a fost…
*
* *
Seara târziu am trecut prin porta lucis și am ajuns pe un pământ desțelenit și aproape pustiu. Pianul care acompania scena a rămas departe în urmă, până nu s-a mai auzit. Mut rămăsesem și eu. Îmi văzusem reflexia într-o vitrină plină de compasiune și de hârtie igienică. Vitrina, nu eu. Adus de spate, bântuit de îndoieli, cu părul zbârlit și ochii afundați în fața puhavă, ziceai că sunt umbra lui Messi după autogolul ăla de pomină, când întreg San Siro l-a huiduit și a cerut banii înapoi. Ici, colo, la câte o fereastră, un pensionar scruta depărtarea printr-un binoclu de operetă și aștepta porumbelul Bunei Vestiri. În locul zburătoarei albe, cârduri de ciori înnegreau cerul, de parcă se filma un remake după Hitchcock. La adăpostul întunericului și a măștii cu ierburi parfumate, m-am furișat pe lângă blocuri, am ocolit două babe care se plimbau cu izoleta, plus o patrulă de poliție care juca șotron în intersecție. Aproape, într-o gură de canal, viitorul horcăia și suna la 112. De la el am aflat că nimerisem undeva în Sud-Estul Europei, cel mai probabil, la Țăndărei.
‒ Privește spre cer, rugăciunile și dezinfectanții nu mai ajută la nimic! Nu mai e niciun basm de spus, niciun mit de cântat. Omul modern a eviscerat zeii, a eradicat magia și acum trebuie să plătească un preț ridicat pentru ambiția lui deșartă de a înțelege și ce nu e de înțeles. Are grijă de asta ea, doamna Pan de Mia, care vine periodic și îi amintește că nu mai are unde să se ascundă, nici măcar în moarte, fiindcă nici acolo nu a mai rămas nimic necercetat de el.
Am ridicat privirea, la timp ca să observ un sobor de preoți cum trecea în zbor, purtând pe umeri racla cu sfintele moaște ale Prea-Cuvioasei Parascheva. În urma lor, la adăpostul întunericului și a măștilor de gaze, îngerii cântau înălțătoare cânturi bizantine și își ascuțeau pe furiș baionetele pentru atacul din zori. Se zvonea că deja recuceriseră gara și autogara din Bergamo și acum vor încerca același lucru și pe frontul din Țăndărei.
‒ Nu, nu asta e soluția! Am strigat eu, în timp ce desenam cu creta pe zidul Primăriei pecetea magică pe care Petrus de Apono, cel fugărit de Inchiziție, o pusese cândva, în timpul ciumei celei mari pe porțile Constantinopolului, scăpându-i astfel pe bizantini de înspăimântătorul flagel. Imediat, semnul propițiator și-a făcut efectul și, din patru cvartale, oamenii vindecați au dat buzna pe străzi, cântând și dansând din buric. Nu știu cum și de unde, poate de la televizor, toți știau, până și puradeii, că minunea i se datorează lui Messi care ar fi donat orașului manele și dezinfectanți interni în valoare de un milion de euro.
‒ Messi, Messi, ochii înlăcrimați vor să te vadă! Fără tine, venea Apocalipsa peste noi!
Învăluit în anonimat și într-o înaltă modestie, eu continuam să desenez pentaclul magic pe blocuri, pe case, pe ghereta paznicului de la stadion, până ce un ritm îndrăcit de manea a cuprins tot orașul și, cu mic, cu mare, am băut dezinfectant intern cu polonicul și am încins grătare cu mititei. Nu spun, au fost și ceva probleme, dar unde nu sunt? Pecetea diavolească descoperită de Petrus de Apono în mormântul Marelui Inchizitor nu doar vindeca, dar îi și învia pe cei deja morți. Așa m-am trezit, în mijlocul cimitirului, printre flori de hârtie și sicomori, cu câțiva zombi care îmi pupau mâna și îmi ofereau iarbă și coroane de flori.
‒ Lumea de dincolo s-a aglomerat peste măsură, chiparosule, și pe noi ne-au trimis înapoi!
*
* *
Deasupra noastră, luna explodase într-un strănut sângeriu. De emoția revederii, doamna Pan de Mia, fostă Tina Caran, strănuta de zece ori pe minut. Era într-un neglije rămas de la o tânără sfioasă, cu doi copii din flori, unul fără coarne, mai mic, negru și creț. Respira printr-un furtun atașat la două tuburi de oxigen ascunse sub o umbrelă de mătase albastră, decoltată suspect. În rest, poza în Venus pudica și nu se arăta în toată splendoarea decât pentru pensionari. M-au trezit din reverie buzele ei cât o pâlnie de tubă sau corn englezesc, atunci când mi-au șoptit la ureche:
‒ Ai un foc? Benzina o dau eu!… Căci, focul distruge, dar și purifică. Prin foc, ofrandele ajung întotdeauna la nasul zeilor. De când focul de jertfă s-a stins în temple și pietatea abia de mai pâlpâie, zeii sunt tot mai furioși pe oameni și pe amnezia lor. De asta m-au trimis, ca să rescriu Apocalipsa cu sângele lor…
‒ Da, omul poate fi mai rău decât diavolul, i-am cântat eu în strună. Mai ales de când se crede invincibil și se visează Dumnezeu. Doar nevăzutul îl mai apasă pe umeri cu greutatea câte unei rugăciuni. Pe tărâmul de unde vin eu, vrăjile sunt ca rugăciunea pentru pământeni…
Abia deosebind realitatea de ficțiune, am invitat-o într-o cofetărie care se deschisese doar pentru noi și ne aștepta în prag cu prăjituri Lionel Messi și alte dulcegării.
‒ Îți mai aduci aminte, doamnă? Era exact acum o sută de ani, în vremea gripei spaniole… Ehe, ce vremuri! Și câte serenade funerare nu ți-am cântat sub balcon! Iar tu, la fel de zguduitoare ca astăzi, te arătai într-un seducător dessous din mătasea broaștei, cu crinolină din lemn de pin, în care păsărica ta de apartament cânta până noaptea târziu…
Am profitat de ocazie și, în timp ce doamna Pan de Mia arbora o corpolentă fericire, i-am tatuat pe fese pecetea lui Petrus de Apono. Aveam în fața ochilor ca reper chipul lui don Belial care mă tot încuraja și îmi promitea că mă va face mâna lui dreaptă, sau stângă, depinde de unde privești. Înainte de a exploda, matracuca a mai sughițat de trei ori. Suflul exploziei m-a prins în tranșee, dar tot am rămas surd de-o ureche și parcă nici realitatea nu mai era în toate mințile. Altfel, de ce mi-ar da palme și ar striga într-una:
‒ Costică, trezește-te!
‒ Ce e? Ce s-a întâmplat?
‒ Messi a ratat și tu ai leșinat, a spus nevastă-mea.
‒ Oh, Doamne, ce urât am visat!…