Costantin Ritivoiu mi-a fost prezentat așa: „Mai sunt doi mari ciucurenciști: Paștina și Ritivoiu!”. Sec. Complet. Suficient. Sigur că tonul nu a fost lipsit de o oarecare emfază (și când oare nu este un galerist emfatic și mândru de ceea ce expune?!), dar vizitând expoziția de la Galeria Romană, i-am dat dreptate. Ceea ce m-a surprins însă la Constantin Ritivoiu (n.1947, sușă bucureșteană nobilă, familie culturală, adolescență petrecută printre marii artiști ai României anilor `60, de la Catul Bogdan – pictorul născut la Colmar (sic!), Rudolf Schweitzer-Cumpăna sau Corneliu Baba, până la Traian Brădean, Ștefan Sevastre ori sculptorul Gheorghe Anghel – „părintele” lui Eminescu de la Ateneu, apoi, BelleArte cu Alexandru Ciucurencu!) a fost o dinamică uimitoare. O mobilitate derutantă. De aceea, cuvântul de ordine, în spatele căruia se aliniază lucrările sale este nesupunerea. Artistul nu se supune niciunei aventuri programatice sau vreunei intenții de taxonomie grăbită, dinspre partea criticii.
Una dintre marile controverse ale artei plastice (și, totodată, adâncă dilemă!) este dacă un artist trebuie să-și păstreze pe parcursul întregii sale opere „linia” sa originală, după care el poate fi recunoscut chiar și cu „ochii închiși”, cum se spune (și, slavă Domnului, am întâlnit numeroase cazuri în care paradigma neschimbată nu a obosit ea însăși, dar nu a obosit defel nici „galeria”!). Sau dacă artistul trebuie (periodic sau nu) să-și schimbe „vocea”, să alterneze tehnica ori tematica, să-și schimbe unghiul de vedere, de observație, în așa fel încât senzația de prospețime, de repetată renaștere stilistică, să prevaleze asupra dorinței nemărturisite de „clasicizare” rapidă.
Constantin Ritivoiu face parte din această oștire de creatori care își abordează arta proprie mereu cu dorința intrinsecă de a o revitaliza, de a o primeni, de a o revivifica sau chiar, de ce nu, de a o purifica. Năzuință pe care chiar el o mărturisește: „Dorințele de cunoaștere, de împlinire, dorința de a dărui și bucuria revederii naturii înconjurătoare, aflată mereu într-o sărbătoare a devenirii și a reînvierii, în liniștea șoaptelor luminoase, îmi ordonează gândurile, trăirile și mă surprind mereu cu frumusețea și bogăția roadelor”. Este poate unul dintre credo-urile cele mai viguroase și cu adânci semnificații, pe care, în general, un artist le poate împărtăși. În fond, el recunoaște în această profesiune de credință că este cel care culege roadele ale căror frumusețe și bogăție le surprinde cu fervoarea creației sale… Roade pe care, apoi, tot el ni le dăruiește nouă, celor care le admirăm. Ca într-o sărbătoare. Un ritual prietenos al celebrării continue.
Diversitatea punctelor de privire asupra lumii influențează nu doar tehnicile prin care artistul îmbracă realitatea lucrărilor sale (tablouri grele în ulei pe pânză, acuarele complexe și minuțioase, fără evanescențe apoase ori desene în tuș și laviuri, de o grație și precizie absolut uimitoare), ci și orientarea tematică. Întâlnim, așadar, naturi moarte pedante ori fragmente de grădini luxuriante, apoi, portrete de o profunzime și o naturalețe remarcabile (cum e cel al mentorului său, Paul Gherasim) sau peisaje cu margini de București (în care casele devin forme geometrice ce se înșiră pe orizont) ori câmpuri paradisiace (grădinile sau copacii cu sfinți sunt impresionante). Dar, alături de toate aceste penetrări în ordinea lumii, pictorul simte uneori și adânci fiori ai sacrului, aplecându-se cu ochiul, penelul și sufletul asupra unor piese rare din rânduiala bisericească, precum procovățul (învălitoarea, pânza cu broderie scumpă cu care se acoperă potirul sfânt, căreia i se mai spune și antimis!) sau prescura (panaghia, engolpionul, adică iconița cu chipul Maicii Domnului, pe care o poartă preotul pe piept). În alte ipostaze, întâlnim momente tainice și emoționante, cum ar fi Rugăciune sau un peisaj cu o secvență din Mânăstirea Putna, de o vrednică simplitate. Ca o notă comună, toate aceste exuberanțe ceremonioase sunt însoțite de o anumită tehnică a iluminării solemne. Ea amintește indubitabil de acea inegalabilă lumină căzută de Sus din tablourile lui Horea Paștina. Ca o revenire în timp.
De aceea, sărbătoarea lui Constantin Ritivoiu este o renaștere permanentă.