Câteodată, însă foarte rar, artistul ajuns la senectutea apreciabilă a vârstei și spiritului – iată, personajul s-a instalat cu augustă nonșalanță în jilțul celor 85 de ani – prezintă o fractură creatoare halucinantă și face un gest neașteptat, absolut surprinzător, ce ne lasă pe toți cu gura căscată. E ca și cum, la un spectacol de circ, leul are o tulburare inexplicabilă. Adică, țâșnește brusc, ieșind de sub biciul dresorului și începe în fața spectatorilor, printre diverse clovnerii și maimuțăreli, să declame o doină de jale despre destinul regelui ajuns servitor (!). Sigur că asistența va rămâne stupefiată. Așa și cu artistul nostru octogenar: are o izbucnire de vitalitate teribil de gingașă, un soi de viraj de la traiectoria sa aproape criogenată în vizibil și previzibil și…
Dar, mai întâi, să vedem cine este personajul?
Vladimir Șetran s-a născut – repetăm, spre ținere de minte – acum 85 de ani, la Dăncăuți (Hotin), adică dincolo de Prut. Dar ceva îl împinge spre Ardeal, poate pentru că locul se potrivește cu temperamentul său molcom și hărnicia sa ieșită din comun. Așadar, vine să facă Liceul de artă plastică la Cluj (între 1949 și 1953), dar, apoi, coboară în Regat. Și, din 1953 până în 1959, petrece cu strădanie remarcabilă cursurile Institutului de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București (actuala Universitate Națională de Arte), la clasa unuia dintre întâistătătorii picturii românești contemporane, Al. Ciucurencu.
De aici încolo, chiar din timpul studenției, odată cu participarea extraordinară la Expoziția națională anuală, din 1957, începe uriașa aventură de exprimare a „spiritului Șetran” în arta românească.
Pictor, grafician și unul dintre întemeietorii şcolii de design din România, Vladimir Şetran este un artist proteic, căruia nu-i este străin niciun domeniu al artelor vizuale. Sculptura semnată de el a fost apreciată în mai multe expoziţii, ca şi tapiseriile, iar, la Televiziunea Română, un vitraliu şi un panou de metal dau măsura calităţilor lui în artele decorative, pentru a da numai un exemplu. Pictura sa, nonfigurativă, construieşte o lume cromatică aparte, suculentă, dramatică, o magmă în care tensiunea este indusă de contrastul cromatic, de diferenţele de împăstare ale diferitelor porţiuni ale pânzei. Demersul strict intelectual al compoziţiei este dublat de o forţă aproape viscerală a materiei. Grafica lui, cu nuduri senzuale, cu insolite „portrete” de animale şi păsări, ba chiar și cu leguminoase (!) văzute de aproape, respiră o vitalitate structurală.
De-a lungul a mai bine de jumătate de veac, creaţiile sale au fost expuse în România, dar şi în multe ţări europene, în Statele Unite, Canada, America de Sud sau Extremul Orient. Are un palmares uriaș de expoziţii în România şi în străinătate, cu o răsunătoare participare, în 1971, la Festivalul Internaţional de la Edinburgh, prin Galeria Demarco. Lucrările sale se găsesc în colecţii private din România, Franţa, Austria, Germania, SUA, Turcia, Liban sau Marea Britanie. Decorat cu Ordinul Meritul Cultural şi Ordinul Serviciul Credincios în grad de Cavaler, Vladimir Şetran este, totodată, laureat al Marelui Premiu pentru Pictură UAP (1964), al Marelui Premiu pentru Artă Monumentală UAP (1984) și al Premiului UAP (2017).
Deasupra a orice, însă, Șetran este exemplul de artist al cărui hedonism, împins cu bună ştiinţă până la riscul de histrionizare a esteticii sale personale, a lăsat deseori impresia că poate fi uşor decriptat în opera sa. Ba, existau chiar şi pariuri oficiale asupra simplicităţii hermeneutice a lucrărilor sale. Dovadă stau nenumăratele expoziţii avute în timpul regimului comunist, ce i-au fost deschise cu o generozitate incredibilă, fără însă ca artistul să acorde vreo cât de mică sau banală concesie mesajului programatic impus de vremuri. E şi foarte adevărat că, oricât ai căuta nod ideologic în papura estetică, nu poţi găsi nici conformism, dar nici vreo urmă de parfum subversiv (la prima adulmecare, fireşte!) în lucrări, de pildă, ca Lepidopter, Compoziţie sau Pisica de mare, realizate – reţineţi – tocmai hăt! în anul 1965. Singurul lor semnificat provocator constă în uriaşa doză de libertate conceptualizată în convenţia unor forme şi cromatici abia figurative, libertate rămasă în veci neghicită, atunci, de mintea înţelenită a cerberilor culturali oficiali ai vremii. În timp ce mulţi dintre colegii săi de breaslă (adică breslaşi) se ofereau singuri să-şi pună capul pe tăietorul realismului socialist, Vladimir Şetran, ascuns în atelierul său, iscodea cu nesaţ cotloanele neştiute ale fanteziei neviciate prin declaraţii de supunere şi plăsmuia himere. Ce vreţi mai clară intenţie de subminare a dictatului şi dovadă de respect pentru nebunia sinelui, decât aceasta? Dar pe care, orbeţii, firesc, n-au văzut-o.
Fiindcă, privit dintr-o parte, dar cu îngăduinţa profunzimii, el, personajul nostru, este aidoma unui „muzeu românesc” ambulant (Hotin-Cluj-București), devenit aproape sinecdocă. Şetran e o marcă a României Mari. Un brand (cum se zice mai nou). Un arhetip (adică un nou tip de arheu!). Şetran e un blazon. O stemă. Un însemn grafic.
O stemă cu două fețe. Căci el este imaginea unei ambivalenţe pe care se sprijină un edificiu spiritual fabulos, de uriaşă anvergură. Pe de o parte, e poza lui personală, exterioară, la care ţine foarte mult: un patriarh cu pletele albe prinse-n codiţă la spate, un eremit cu bentiţă pe frunte, estompând uşoarele rezonanţe flower-power (!), o aparenţă insolită de tăcut şi morocănos magistru (dar cu o ghiduşie bine camuflată!), un uriaş cu o forță și o putere de muncă stupefiante, a cărui fantezie baleiază de la zăcăminte vag non-figurative, la montări aproape scenografice şi, de la minuţioase studii asupra feluritelor nourritures terrestres (cum ar zice André Gide), la flamboaiante nuduri fulgurative (!). Iar, pe de altă parte, avem în Vladimir Şetran imaginea unui romantic nemântuit.
Altfel spus, are un vitalism aiuritor, afişând chipul când al unui dionisiac agresiv – cu avânturi devastatoare şi un consumism propriu aproape vorace – când al unui apolinic seren, vegheat de o putere pedantă, calmă, care-l determină să coboare grabnic în reflecţie. El este exemplul grăitor al acelui adevăr complicat ce se ascunde în spatele unei presupuse ficţiuni simple, despre care vorbea Blaga („Cât de mult ne-am făcut din confort un principiu se vede şi din aceea că o ficţiune simplă ne apare mai adevărată decât un adevăr complicat”).
Arta lui Șetran este ca o capsulă de aduceri aminte, care, pe lângă un anume statut al lor ce ţine de, să-i zicem, ergonomia memoriei, au şi o funcţionalitate a visului (!). Da, se poate ca – înlăcrimat sau melancolic, vinovat sau nostalgic – privindu-le, să te transferi mai aproape de marginea visului demiurgic. E o formă de terapie salvatoare. Totul e însă să ai răbdare şi să nu-ţi pierzi încrederea…
După acest complex portret, dar pururi neterminat, revenim la cea mai recentă ispravă artistică a acestui histrion polisemantic, versatil, capricios și nestatornic. Vorbim de o uluitoare expoziție, deschisă la Galeria AnnArt (a șaptea de-a lungul vremii, la această galerie, dacă nu mă înșel). Și intitulată: Scrisori de dragoste. Cum adică, scrisori de dragoste? Așa bine. Scrisori de dragoste. Dar numai anumite scrisori de dragoste!
Aici este virajul energetic de care aminteam la începutul evocării mele. Sunt 35 de lucrări, în format mic și mediu, acril și tușuri colorate pe hârtie fotografică, ce reușesc nu numai să surprindă (oricum, este deja ceva comun ca Șetran să surprindă, cu fiecare expoziție a sa!). Ci pur și simplu să hipnotizeze. Să provoace o stupoare veritabilă (nu cine știe ce copie schilavă, însoțită de un „ooo-la-laaa!” cu ochii-n tavan), din aceea de care rar mai are parte astăzi peregrinul prin galeriile de artă. El inventează, ca de fiecare dată, un nou limbaj plastic, un cod original și profund, totodată, caracterizat, pe de o parte, prin intensitatea cromatica aproape vitriolantă, cvasi-fauvistă, iar pe de alta, prin energia seducătoare și curioasă a misteriosului script caligrafic. Practic, sunt 35 de scrisori de dragoste dichisite, cu chenar subțire, trasat la maniera old fashion, compuse dintr-un tablou, o lucrare, o invenție cromatică foarte sprințară, iar dedesubt, ceva ce ar semăna cu textul scris de mână, într-o caligrafie atentă și curată, al unei scrisori (există și adresarea de debut a oricărei epistole!)…
Dar astuția autorului – dublată de curiozitatea privitorului – capătă sens abia atunci când acesta din urmă își dă seama că are în fața ochilor un text ce poate fi (sub)înțeles, dar nu se poate citi. Incredibil, dar adevărat! Fiindcă ceea ce ar fi trebuit să fie litere sunt, de fapt, semne inventate de autor, într-o înșiruire de „cuvinte” ce compun propoziții, fraze, paragrafe… Și abia apoi, mai departe, ad libitum, așa cum descoperim în orice corespondență amoroasă, informații, date, jurăminte, regrete, amintiri, propuneri (indecente sau nu), cântări, reproșuri, declarații și oferte – toate ale unui îndrăgostit. Ceea ce face, în mod cert, ca această corespondență fabuloasă să pară nu o dare de seamă, nu un raport, nu o notă informativă sau orice altceva, ci doar niște duioase scrisori de dragoste, este conceptul fiecărei lucrări, luată în întregul ei, cu chenar, cu tablou, cu cromatică, cu scris. Toată, în întregime, respiră o delicatețe deosebită și o gingășie formidabilă. Sunt niște billets doux de o savoare extraordinară, cu atât mai mult cu cât nicio lucrare nu seamănă una cu alta, nici ca ilustrație, nici în privința „conținutului” criptat.
Așadar, octogenarul s-a ridicat vioi din fotoliul clasicismului său venerabil și i-a înmânat comisionarului aceste misive ce trebuie musai să ajungă la destinația lui de iubire. Și (așa, ca superofertă!), odată cu fiecare mesaj expediat, îndrăgostitul își expune sublimul sentimentului său, precum un păun, splendoarea cozii sale. Rămânând suspendat în grația clipei ce i s-a dat. Nici înainte, nici înapoi. Ci într-un prezent continuu.
Un să-i spunem tânăr scriitor şi scenarist francez, Gilles Veber (născut în 1968, autorul unui roman fermecător, Gauthier (2004), dar şi un profesionist al vorbelor pişichere!), spunea, referindu-se la un binecunoscut strămoş pasionat de plecări: Oui, partir c’est mourir un peu. Mais, rester c’est crever doucement.
Deci, singurele semne ce pot transcende Timpul rămân, totuşi, poveștile de iubire.
Așa că, La Mulți Ani, Vladimir Șetran!