ROMÂNIA LITERARĂ 9 / 2020
Din 28 februarie. Ștefan Cazimir, la Actualitatea: În definitiv, ce înseamnă revoluție? Abolirea unei anumite ordini de drept și înlocuirea ei cu alta, diametral opusă. Aflăm din presă că Valentin Ceaușescu ar fi solicitat, pentru părinții săi, calitatea de „persoane vătămate” în revoluția din decembrie 1989… Tot astfel, întorcându-ne în timp, am putea numi „persoane vătămate” pe Ludovic al XVI-lea și pe Maria-Antoaneta, decapitați în 1793, sau pe țarul Nicolae al II-lea, pe soția și pe copiii săi, asasinați de bolșevici în 1918. Nu s-a găsit însă nici un descendent al lui Ludovic al XVI-lea care să ceară declararea lui drept „persoană vătămată”, nici vreun prinț rus din dinastia Romanovilor care să inițieze o acțiune similară. Numai în România, unde ne cam place să ne jucăm cu noțiunile, acest lucru a devenit posibil. În alte pagini, interviu cu Andrei Ursu, fiul lui Gheorghe Ursu, cel „anchetat și torturat la Securitate de Pîrvulescu Marin și Hodiș Vasile, achitați recent de judecătoarea Niță Mihaela”. Întreabă Cristian Pătrășconiu: „De ce e extrem de periculos ce s-a întâmplat recent, odată cu sentința din 17 octombrie 2019?” Răspunde Andrei Ursu: Judecătoarea a încercat să creeze un precedent pentru absolvirea întregii Securități pentru represiunea din perioada Ceaușescu. Respectiv, pentru torturarea disidenților, a muncitorilor de la Brașov, pentru arestările, bătăile sălbatice și crimele de la Revoluție. Pur și simplu, sentința pretinde că această represiune nu ar fi existat. Adică poporul român a fost îngenuncheat timp de 25 de ani prin „influențarea pozitivă” a Securității, nu prin amenințări, teroare și violență. Este o batjocorire a istoriei noastre, a memoriei victimelor, a curajului celor ce s-au opus lui Ceaușescu, și care au plătit amarnic pentru asta… Noi, românii, am avut mii de opozanți care au avut de suferit. Majoritatea au rămas însă necunoscuți… Reprimarea acestora a fost făcută de Securitate cu predilecție „sub acoperirea Miliției”. Adică sub pretextul unor infracțiuni de drept comun. Ca și în cazul tatălui meu. În sumar, selectiv: Horia Gârbea, Mircea Mihăieș, Gabriel Coșoveanu, Irina Petraș, Traian Ștef, Daniel Cristea-Enache, Sorin Lavric, Alex Ștefănescu, Ioan Barb, Eugen Bunaru, Liana Cozea, Daniel Săuca, Angelo Mitchievici, Dumitru Avakian, Marina Constantinescu, Dan Pătrașcu, Simona Drăgan. La Focus: Ana Blandiana, „Integrala poemelor”, scriu – Mihai Zamfir, Răzvan Voncu, Ioan Holban, Paul Aretzu, Vasile Spiridon.
ORIZONT 2 / 2020
Întreabă Cristian Pătrășconiu: «– Sloganul Humanitas – dacă nu mă înșel, vorba este a lui Noica: „Ai atâtea vieți câte cărți ai citit”? Cum îl explicați tinerilor?» Gabriel Liiceanu răspunde: Viața fiecăruia dintre noi se rezumă, îndeobște, la o simplă rutină. Fiecare viață caută să se așeze într-o matcă a ei. Noi trăim îndeobște în ceea ce Noica numea „devenirea întru devenire”, în „somnambulismul” vieții, în ciclurile care se reiau la nesfârșit – ca în procreație (viața care se perpetuează de la o generație la alta), ca în munca reiterată de la o zi la alta, ca în setea de agonisire. Trăită așa, o viață e săracă: este o viață, una singură. În schimb, cu fiecare carte ți se deschide priveliștea altei vieți. Citind, pătrunzi în viața altuia și, ceea ce e cel mai important, tot călătorind prin viețile altora, nu riști să treci prin viață fără să fi înțeles nimic din ce ai trăit. Nu obosesc să tot repet vorba cu care mi-a răspuns Alexandru Dragomir când l-am întrebat de ce citește toți filozofii lumii, de vreme ce el nu vrea să scrie un rând: „De ce citesc? Ca să nu mor bou”. În altă pagină, Vladimir Tismăneanu, „Etica responsabilității”: Practicând suprema valoare a decenței, domnul Șora mi-a spus că principala problemă a României postdictatoriale era (și aș spune că este) absența unei viziuni comune asupra binelui public. Rămân convins și astăzi că acest diagnostic al unei condiții morale și culturale sfâșiate de animozități, competiții neloiale, ambiții nesatisfăcute și o lamentabilă lipsă de seriozitate în rândurile unei mari părți a elitelor exprimă cauza profundă a crizei continue traversate de România în anii de după 1989. În sumar, selectiv: Cornel Ungureanu, Marcel Tolcea, Călin-Andrei Mihăilescu, Cristina Chevereșan, Vasile Popovici, Al. Oravițan, Valentin Constantin, Marian Odangiu, Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Paul Eugen Banciu, Pia Brînzeu, Robert Șerban, Radu Pavel Gheo, Al. Ruja, Grațiela Benga, Mircea Lăzărescu.
LUCEAFĂRUL 2 / 2020
La „30 de ani fără cenzură”, Daniel Cristea-Enache: La maturitatea artistică, prin anii 1960, scriitorii epocii postbelice au învățat să „păcălească” Cenzura, să o ocolească, să-i pună lumina unor texte partinice în ochi, pentru a-i comuta atenția de la textele lor pur literare. A fost strategia mai multor poeți ai generației 60, în frunte cu Nichita Stănescu, aceea de a „livra„ poeme de entuziasm partinic și, alături de ele, „la pachet„, poeme nonideologice, ce constituiau miza lor reală. Odată breșa făcută, odată acceptul de publicare dat unor texte nepartinice, odată creat acest precedent, întreaga generație 60 a profitat de mica deschidere și și-a dat, în numai câțiva ani, cărțile fundamentale de poezie, proză, dramaturgie, critică și istorie literară, eseu. Cenzura s-a văzut pusă în situația curioasă de a fi obligată să cenzureze autori care își manifestaseră explicit entuziasmul față de Lenin și Stalin, Gheorghiu-Dej și Ceaușescu, Partid și clasa muncitoare, tractor și abataj, industrializare și electrificare, naționalizare și cooperativizare. Ce să le faci acestor autori neamendabili ideologic? Cum să-l cenzurezi pe un scriitor „de-al nostru„ care face, da, din când în când, și literatură? Deveniți, de tineri, clasici în viață, intrați în manualul unic și oferiți ca exemple pozitive maselor, puși în vitrina cu valori a regimului, de la sfârșitul epocii Dej și până la cel al epocii Ceaușescu, scriitorii noștri valoroși au învins Cenzura cu armele ei. Și Irina Petraș: Sub dictatura perspectivei unice, obtuză, dezordonată şi inconsecventă, se putea negocia printr-o situare masivă de aceeaşi parte a baricadei, cu complicităţi infinite între scriitori şi cenzorii de toate gradele chemaţi să gireze un text, un spectacol etc.; acum, punctele de fugă sunt nenumărate şi capricioase pe fundalul unei scăderi drastice a însemnătăţii cuvântului scris. Mai răspund la această anchetă Alex Ștefănescu și Arcadie Suceveanu. În altă pagină, Ovidiu Genaru cu poeme din Cartea lui Mircea, „în curs de apariție la Editura Junimea, dedicate fratelui meu, arestat când avea 18 ani, fost deținut politic la Suceava și Târgșorul Nou în anii 1948-1950”. În sumar, selectiv: Dan Cristea, N. Georgescu, Marius Miheț, Andreea Răsuceanu, Dan Stanca, Ioan Es. Pop, Flaviu G. Predescu, Tudora Șandru Mehedinți, Linda Maria Baros, Emil Lungeanu, Gabriela Chiran, Felix Sima, Ela Iakab, Octavian Doclin, Paul Aretzu, Simona-Grazia Dima, Horia Gârbea, Iolanda Malamen.
EXPRES CULTURAL 2 / 2020
Nicolae Panaite, „Despre aniversări”: Aniversări din anul curent. Amintesc câteva: 170 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu; 125 de la cea a lui Ion Barbu; 135 de la nașterea lui Mateiu Caragiale; Lucian Blaga – 125 de la naștere; Tudor Arghezi – 140 de la naștere; Mihail Sadoveanu – 140 de la naștere; Liviu Rebreanu – 135 de la naștere; Nicolae Labiș – 85 de la naștere; Nicolae Breban – 85 de la naștere; Alexandru Macedonski – 100 de la moarte; Paul Celan – 100 de la naștere; Ion Budai Deleanu – 200 de la moarte. Așadar, 12 pilaștri (eram să zic apostoli!) de aur ai literaturii române! Operele lor necesită editări, reeditări și comentarii actuale pe măsura amplitudinii și expresivității ce le conțin… Pentru managementul cultural și structurile sale, aniversările amintite mai sus sunt o probă de foc… Pe ultima pagină a revistei, Constantin Pricop, „Direcția critică”: Nu le voi cere eu scriitorilor să devine cenzori ai realității – dar cvasi generala indiferență față de degradarea culturii în care viețuiesc spune ceva. Cine și-a mai ridicat, de la Caragiale încoace, opera pe constatarea anomaliilor devenite lucruri de fiecare zi? Nu este nevoie să ne aplecăm doar asupra scrierilor. E simptomatic că găsim aceleași hibe și la nivelul colectivității. Sînt prea mulți autori care, în loc să se ocupe de munca lor, pe care să o ducă pînă la capăt cu onestitate, cu vocație (acolo unde este cazul, bineînțeles!) au devenit maeștri în cu totul altceva… Lipsa de moralitate în toate domeniile ar putea să pară o moștenire a perioadei comuniste. Adevărata realitate este însă mai tristă. Atunci cînd a devenit posibilă schimbarea lucrurilor strîmbe în corpul social n-a existat nici un impuls major pentru înlăturarea anomaliilor… În sumar, selectiv: Doru Scărlătescu, Mihaela Grădinariu, Leo Butnaru, Iulian Marcel Ciubotaru, C. Coroiu, Flavius Paraschiv, Gh. Simon, Magda Ursache, Adrian Dinu Rachieru, Grigore Ilisei, Ioan C. Teșu, Theodor Codreanu, Dan Bogdan Hanu, Mircea Ciubotaru, Eugen Munteanu, Florin Faifer.
NEUMA 1-2 / 2020
Horia Gârbea, la Eveniment editorial: Deși pare neobișnuit, faptul că Nicolae Manolescu editează ediția a doua a operei sale fundamentale și monumentale, Istoria critică a literaturii române – 5 secole de literatură (Editura Cartea Românească), acesta este un lucru pe care l-a făcut și G. Călinescu cu „compendiul„ Istoriei sale. Și Nicolae Manolescu a făcut un fel de compendiu, publicînd Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc între cele două ediții ale istoriei complete. Cititorilor pasionați de literatura noastră (atîția cîți mai sînt!) le revine acum plăcerea să ia la citit ambele ediții și să se delecteze cu diferențele, să le caute și să le comenteze, după modelul jocului recreativ al găsirii celor n deosebiri între două imagini aparent identice. Nu sînt deloc ironic scriind asta, operațiunea este chiar o voluptate pentru un cunoscător și mai ales pentru un autor dintre cei încă în viață. Cu excepția celor eliminați la revizuire dar cu un deliciu aparte pentru cei adăugați… Pe măsură ce ne apropiem de zilele noastre, modificările de componență ale capitolelor sînt mai însemnate, mai ales prin adaosuri, mai puțin prin eliminări. La poeții generației 60 intră Miron Cordun și Mihai Ursachi, dintre critici apar Adrian Marino și Al. Piru, Dan Cristea (cu un articol foarte elogios) și Dan Horia Mazilu… La optzeciști spațiul crește cel mai mult. Intră pe teren Vasile Dan, Viorel Padina, Ioan Moldovan… Intră Aurel Dumitrașcu și Vasile Popovici, dar iese Magda Cârneci… La „Optzeciști întîrziați. Generația 2000„, apare în plus Adriana Babeți și dispare Andrei Bodiu. La sfîrșit de tot, Nicolae Manolescu îi adaugă pe mai tinerii Răzvan Voncu și Daniel Cristea-Enache... În sumar, selectiv: Andrea H. Hedeș, Gh. Grigurcu, Ștefan Borbely, Hanna Bota, Mircea Muthu, Adrian Lesenciuc, Radu Sergiu Ruba, Valentin Iacob, Bogdan Teodorescu, Gelu Negrea, Maria Ana Tupan, Andrei Moldovan, Ana Dobre, Monica Grosu, C. Cubleșan, Ioan Holban.