…Prin urmare, situația e clară: orice pește rimează cu orice alt pește. Peștele de sticlă cu peștele se strică, peștele din „ca peștele pe uscat” cu cel din „ca peștele în apă”, peștele din acvariu cu peștele cristic, peștele din „de la cap se-mpute” cu cel din „Ziua în care vin peștii” al lui Cacoyannis, peștele din „un pește înoată în propriile lacrimi” cu cel din „a fugit cât ai zice pește”, peștele din „cu râma mică se prinde peștele mare” cu cel din „peștele, ca și musafirul, e bun numai două zile” sau, în fine, personajele principale din două maxime àfine: prima – „Peștii se prind cu undița, iar oamenii cu vorba” și a doua, mai de actualitate – „Cetățeanul între doi avocați e ca peștele între două mâțe”…
Ei bine, plecând de la această demonstrație de forță a vocabularului extrem de variat al limbii române, cred că putem să ne apucăm să construim edificiul unei mirări… Ce curios!…mirare, Mirela. Mergem însă mai departe. Da, o mirare față de ceea ce a reușit să facă artista Mirela Trăistaru, secondată remarcabil de Cristi Farcaș.
Dar, mama peștilor de sticlă este, indiscutabil, Mirela. Cu tot calabalâcul având o semantică tulburător de divergentă, împachetat magistral într-o expoziție provocatoare (curator: Daniel Sur), la Muzeul Național al Literaturii Române (felicitări MNLR, pentru inițiativa de a găzdui această expoziție nu doar insolită, ci și dificilă, oferind aproape toate spațiile de la parterul clădirii!). Și cu un titlu deosebit de ambițios (vom reveni asupra lui!): Glass fish, glass world. Practic, toate spațiile acordate alcătuiesc un eseu vizual năucitor despre, cum ar veni, ce este peștele și ce vrea el?, surprins – tehnic vorbind – în toate atitudinile posibile. Picturi uriașe, colaje, grafică miniaturală, versiuni multimedia, instalații, totul într-o distribuție sinestezică de o amețitoare sinergie. Mai lipsea un borș pescăresc… Servit, de afurisiți așa, în cupe de șampanie!
Există construit intrinsec un nevăzut parcurs necesar, care ține de astuția unui foarte bun și profesionist curator (normal, în deplină complicitate colaborativă cu Mirela Trăistaru!), fiindcă acest itinerar se simte. Aproape că nu e nevoie să te întrebi de unde pornești și încotro o iei, așa cum se întâmplă cu expozițiile al căror panotaj nu e îndestulător de coerent.
Așadar, se pornește de la o instalație multimedia, în care, la baza ecranului mare ce imaginează un fragment de lac, sunt așezați pe o platformă câțiva pești de sticlă. Apoi, pe culoarul de până la holul central, unul dintre pereți este acoperit de o fâșie de hârtie vopsită în roșu – lungă de câțiva metri – acoperită cu siluete de pești din hârtie albă, lipite ici-colo. Culoarea roșie a fondului, care contrastează sever cu albul siluetelor de hârtie pare să ne ducă cu gândul la un fel de origami sadic, tratat într-o cheie originală, în primul rând sarcastică și apoi delicat-ironică. Până aici – precum și în holul principal, ai cărui pereți sunt „tapetați” cu astfel de tablouri având lipite siluete de pești de hârtie – paradigma impusă este cea a kitsch-ului, a copiei ridicole și a universului ihtiologic total artificializal. De altfel, senzația de artificial, de emfatic și fals, de pompos și fictiv, de simulare și postișă însoțește în permanență privirea celui ce parcurge itinerariul inițiatic de care am vorbit mai sus.
Străbatem, apoi, culoarul îngust ce duce spre marea revelație, i-aș spune peștera lui Ali-Baba! Încăperea cu comori ascunse. Despre care însă nu știm nimic, dar intuiția creează un anume orizont de așteptare. Până atunci, de o parte și de alta a culoarului, ca într-un fel de travelling, privirea este derutant atrasă de zeci de tablouri miniaturale (ceva de genul 7 x 7 cm), cu ramă, cu passe-partout… așezate linear, cu tot dichisul, de fapt, acuarele sau penițe colorate sau guașe sau pasteluri, care – toate – înfățișează… ce credeți? bravo, ați ghicit: câte un pește. Dar, de fiecare dată, cumva altă specie, surprins într-o poziție nouă, într-o abordare diferită, sub o altă lumină, într-un alt spectru cromatic, dar mereu redat cu o poftă naturalistă a detaliilor absolut uluitoare. Culoarul de trecere spre o altă dimensiune, spre un alt spațiu promis de intuiția celui care știe că orice minune are un climax, un summum, această neobosită înșiruire pe-o parte și pe alta a zeci, dacă nu chiar mai bine de o sută de mici tablouașe înfățișând o derutantă bandă rulantă de pești aflați sub studiu, face la un moment dat un viraj la dreapta. Pentru a se opri, apoi, brusc în fața unor uși înalte. Acestea, odată deschise, ne lasă să intrăm în peștera lui Ali-Baba. Și să prindem de-un picior Marea Revelație!
Sala centrală a muzeului este, de fapt, cheia întregii expoziții. Dacă pe un perete continuă parada peștilor în miniatură, grațioși ca niște năluci, ceilalți sunt ocupați de trei tablouri de mari dimensiuni, aproape ca niște fresce. În stânga, un tablou straniu, o lucrare mai veche, din 1993, simbolizând un avertisment asupra a ceea ce poate provoca globalizarea irațională: decadență, extincție. La dreapta, avem – în binecunoscuta manieră a Mirelei – un lac cu nuferi (poate o ironie fină la „nenufarii” lui Monet de la Giverny sau poate nu!), în adâncul căruia ghicim peștii care înoată (de fapt, trebuie să-i ghicim, pentru că suntem obligați să ne închipuim, pe lângă celelalte ipostaze ale lui de mai înainte, și peștele în stare virtuală!). Tabloul e învelit în mantia unui verde vegetal de un crud al pastei care aproape că violentează nu doar la nivel vizual, ci chiar și la cel ipotetic olfactiv; căci, privindu-l, oricui i se insinuează în nări, instantaneu, izul specific lacustru, împletit cu fuioare grele de miros de nămol, amestecat cu mâl și lintiță. Dincolo de posibila ironie la Monet, uriașul tablou este, dacă vreți, forța naturalului disimulat. Sau invers, artefactul cvasi-real. Senzația este sinonimă cu acel moment al percepției, prin care Tzvetan Todorov, celebrul teoretician (din păcate, de curând plecat dintre noi!) definea – raportată la straniu (o defecțiune temporară a realului) și miraculos (plasarea credibilului într-o convenție asumată) – categoria fantasticului: o linie de demarcație între cele două foarte subțire, sensibilă și tremurătoare, transferată în exclamația: Mai că-ți vine-a crede!
În totală opoziție cu această imagine a unui fel particular de vitalism, se află, pe peretele exact opus, o altă lucrare, de aceleași dimensiuni. Ceva de 2 x 4 m și reprezentând tot un peisaj palustru. Tot un lac, tot trestii și plante acvatice sau agățătoare, adică întreg biotopul specific, într-o policromie un pic diferită de verde, căci apar ocrul, ruginiul, roșul, galbenul. De astă dată, Mirela basculează totul, ranversează întregul conținut semantic al romanticului peisaj închipuit de „lacul codrilor albastru / nuferi galbeni îl încarcă” și ne pune în fața unei bălți mocirloase, a unui smârc, din care toate reperele vizuale se scurg. Și, odată cu ele, se scurg și gingășia, și delicatețea, și duioșia, și grația suavă, pe care, în mod normal, un peisaj lacustru le induce. Este vorba aici, cred, de modelul simbologic greu al extincției, al ruinei naturii, al morții ei prin sufocare…
Și atunci, ne aducem aminte de panoul de la intrarea în expoziție, pe care se află scris un text programatic, un fel de profesiune de credință cu tente retorice ecologiste destul de pronunțate. Altfel spus, o cheie ecosistemică (ceva cam prea incomodă!), în care trebuie (repet: trebuie!) înțeleasă această expoziție. Și care pornește de la însuși titlul expoziției: Glass fish, glass world.
Este și semnificația instalației din mijlocul încăperii ultime – locul unde se decodează întreaga poveste, unde apare, cum spuneam, Marea Revelație – adică, o barcă pescărească reală, dar destul de delabrată, culcată într-o parte. Ar fi putut fi un tablou vivant, intitulat Barcă pescărească odihnindu-se, dacă… Dacă ea n-ar fi fost plină cu pești. Cu pești de… sticlă.
Fantastică imaginea! Toți peștii de sticlă de pe televizoarele epocii comuniste, de toate culorile și de toate mărimile (ba era și unul de 1 m… unde oare va fi fost pus acela, la dimensiunea aia uriașă, în sufrageria românească din Epoca de Aur – e un mister!). Cred că se aflau acolo peste o sută de astfel de pești din sticlă de toate felurile, translucizi, opaci, transparenți, fragili, grosolani și colorați în cele mai fistichii nuanțe, de la albastru cobalt sau bleu-ciel, la verde turcoaz sau galben vrâstat cu dungi negre. Și surprinși în ipostaze diferite, cu fizionomii diferite (probabil că chiar sticlarii, atunci când modelau „chipul” incandescent al peștelui, se gândeau la anumite persoane cunoscute, unele simpatice, altele antipatice, după caz!).
Mie, personal, acest modùl central al ansamblului de artificialitate, alt-
minteri foarte spectaculos, vortexul colosal al sensurilor, maelström-ul ce absoarbe toată construcția semantică a expoziției, mi-a părut mai degrabă o metaforă a Timpului nostru, ca factor distructiv, decât o mobilizare ecologist-progresistă, de tip Greta Thunberg (!!). E mai mult o glossă, o apoftegmă despre dez-fățuire, despre dez-chipuire, despre dez-figurare. E simbolul unui fel de prosopagnozie (din gr. prosopon=față și agnosis=necunoaștere), așa se numește tulburarea psihică manifestată prin neputința de a recunoaște o figură familiară. Noi nu ne mai recunoaștem pe noi înșine.
Comunismul – drama pe care am trăit-o de atâtea decenii – ne-a desfigurat pe mai multe generații, ne-a încremenit în figuri anonime, fără identitate, ne-a golit pe dinăuntru și ne-a transformat pe toți în ființe reci, inerte, fără suflet, fără voință, fără putere. Niște kitsch-uri umane seci, veștede, rigide, neroditoare, uscate, fără vlagă și, în plus, cu ochii triști și goi. Niște pești inexpresivi de sticlă. Ceea ce mai lipsea din acea barcă era poate doar un năvod…
De aceea, întorcându-ne la prozodie, cred că peștii de sticlă ai Mirelei Trăistaru rimează, înainte de toate, cu mâhnirea. Cu suferința. Cu amărăciunea. Cu tristețea.
Și, abia după aceea, cu ecologia, bionomia, etologia, biogeografia etc.