poeme

INIŢIAL

lumea din a fi se regăsea în germenii ierbii
de sub zăpezi, pe lama dulce a focului
şi azima cea de toate zilele era cuvântul
întruchipat în curcubeu unduit
de cântul păsărilor pe limba lor.
nu știa ce-i teama de ziua de mâine.
grifonii turnaţi din bronzuri de prislop
la intrare n-aveau nimic comun cu piezele,
dar emanau siguranţă.
oricine intra sau se retrăgea în sine
fără niciun impediment.
de imunitate nici vorbă, chiar nu împărtăşea
scutirea de îndatoriri. fiecare-şi vedea de treabă
şi era răsplătit cum se cuvine („redde caesari
quae sunt caesaris…”, vor scrie evangheliştii).

mana acelei (i)realităţi curgea ca lumina
din ochiul ceresc, dar nimeni, cum nu-şi imagina
o călătorie-n trecutul necunoscut, la fel
n-a crezut în vârtejul iscat în băutura
de dimineaţă a prezicătorului.
ce s-a ales de grifoni nu se ştie exact,
însă, hrăniţi cu iluzii şi siluiţi de plictis,
or fi căzut pradă propriilor ghiare de vultur.
fără pa(vă)ză, entitatea, pe nesimţite, a prins
să scadă, să piardă pasul şi-ntr-un crepuscul gri
a plodit o rutină chioară, iar acea rutină –
o droaie de umbre rupte de chip.
fiecare umbră, la rându-i, scotea alte umbre etc.
cum se desface matryoşka rusească,
cum se trag la xerox, scanner tot felul de clişee
de-ale tehnologismului.

pe acele ruine şerpi de silicon se adună,
nici măcar satanic, întru procreare modernizată.
iarba s-aruncă sub şenilele însângerate
ale unui fierbinte prezent.
un velier de azur se pierde-n zenit.

HEMINGWAY

copertele cărţii de un vişiniu-aprins
s-ar putea să fie observate de la distanţă.
asta nu face bine. e ordin ca escadrila 3
de aviaţie să culeagă chiştoace
prin cotloanele garnizoanei, iar eu
ies că mă eschivez.

hemingway? – sunt prins în flagrant.
în faţă-mi stă însuşi „batya”¹.
aşa-i supranumit efreitorul hvalov
pentru carisma şi originea lui moscovită.
ce anume citeşti? – întreabă prompt.
încă nu stăpânesc bine rusa şi traduc mot à mot din română.
mă corectează: prazdnic cotorâi vsegda s toboy² –
scoate demonstrativ de sub centură un volum,
tot de hemingway, privindu-mă cu-n ochi
ca ciclopul – aici este şi proşceay, orujie³.
nu-mi plac subiectele cu arme – îi zic, dar mint
ca să-i înmoi lăudăroşia, – prefer terasa pariziană,
unde hemingway, la tinereţe, obişnuia
să-şi alcătuiască sărbătoarea de neuitat.

timpul curge printre oameni rece ca şarpele.
peste cinci decenii, în locul acelei terase se va găsi
un restaurant mic, dar luxos, ciuruit de terorişti.
dintr-un reportaj tv de la faţa locului voi afla
că „batya”, efreitorul, diplomatul hvalov,
lua ultima cină…
adio, arme (ernest hemingway).

______________________