Prolog
Se deschide și se închide
într-un cerc totul
nașterea, viața, moartea, norocul,
– și această carte –
încoronată cu sfinți, beduini
și Golgote de piatră.
Scriu și scriu…
Scriu litanii pe nisip.
Unde-i cerul meu din chip,
unde-mi este, Doamne, gura,
unde-i viața și Scriptura?
Și cuvintele iar latră,
o ce lume idolatră!
Scriu și scriu, Sfânta Scriptură,
se lipește de figură.
Scriu și scriu, iar trece anu’
și în cer Mircea Ciobanu.
Latră caii, și Nichita
mă izbește cu aripa.
***
Aici cerul e viril,
și eu trec tiptil-tiptil
din Villers pân′la Deauville.
Totu-i șic și prea subtil,
nu găsești un bidonvil,
oameni reci, dar cu mult stil.
Când e ploaie nici un om
nu-i pe plajă, ceru-i crom,
și toți sunt pe hipodrom.
Mână caii spre Paris
încercând să afle-n vis
ce-au mai bun în Paradis.
Călător
Mă împart între pământ
cer și apă și mormânt,
stea departe de soroc,
umbră fără de noroc.
Singur, sângerând de dor
între ape și ponor
călător într-un fior
niciodată să nu mor…
Din viață doar atât îmi amintesc…
Cerul absurd pierdut într-o spirală
și cercul strâmt în care amețesc,
strigoii delirând prin Capitală,
din viață doar atât îmi amintesc.
Obscurul, neputința-nstrăinarea,
iluzia sfârșitului obștesc,
în întuneric când pierdeam cărarea,
din viață doar atât îmi amintesc.
Noroiul, ura, scârba din privire,
zăpada neagră, golul cel grotesc,
din când în când câte o amintire,
din viață doar atât îmi amintesc.
Ferestre îmbâcsite în iluzii,
vămi ferecate, oameni ce bolesc,
cenușă, fum, strigoi, numai iluzii,
din viață doar atât îmi amintesc…
Mai așteptam ceva…
Mai așteptam ceva, o lumânare,
o candelă, un strop, o întâmplare,
un cântec poate, Cristul, începutul,
și timpul să-mi devore conținutul.
Mai așteptam o lume, poate-un graur,
lumina să mă poarte pe-un coclaur
ca în trecut, ca azi, niciunde poate,
acum când am rămas doar jumătate.
O jumătate certă, în derivă,
nicicând – niciunde altă jumătate,
doar timpul comprimat într-o misivă
trimisă de-un amic din altă parte.