Bufonul e un stâlp al teatrului shakespearian, ba, putem spune, chiar unul al teatrului în general. Această idee fecundă va fi stat la conceperea spectacolului Noaptea bufonilor, pe care Alexa Visarion l-a construit la micul teatru din strada Sfinții Apostoli, unteatru, unde au mai putut fi văzute și vor mai putea fi văzute, poate, când coronavirusul va trece (dacă va mai trece vreodată), și alte spectacole admirabile, cum ar fi Pescărușul lui Andrei Șerban.
Spectacolul a cărui avanpremieră am avut norocul să o văd, înainte de a năvăli și peste teatrele din București valul închiderilor cauzate de epidemie, este unul creat în întregime de Alexa Visarion, un mare regizor român de azi, dar și de alte câteva decenii dinainte și, sperăm, de după, care a scris scenariul și a dirijat doi mari actori ai scenei de azi, Marian Râlea și Richard Bovnoczki. L-a scris cu ajutorul celor doi mari stâlpi ai teatrului din toate timpurile, Cehov și Shakespeare. În fapt, bufonul e numai unul, cel în al cărui rol se simte în mediul lui amniotic Marian Râlea. Rolul încredințat lui Richard Bovnoczki este unul mai modest, cel al sufleurului, subordonat, după cum se știe, actorului, actorilor, numai că acest sufleur, din spectacolul lui Alexa Visarion, nu rămâne la situația subalternă și-l însoțește pe actor, pe marele actor aflat la cumpăna bătrâneții, pe traseul său sinuos, cu Richard II, Richard III, Lear și Hamlet, dând chiar una dintre replicile esențiale ale finalului, aceea, cunoscută de toată lumea, „a fi sau a nu fi”. Și o face, trebuie să spun, la nivelul marelui actor, Vasili Nikitici, el, sufleurul Nikita Ivanîci.
Cadrul dramei – nici nu știu dacă e dramă, comedie doar pe alocuri, dar nu-și numea Cehov piesele sale triste comedii? – este cel din piesa scurtă dar teribilă a lui Anton Pavlovici, Cântecul lebedei, numai că aici, în spectacolul lui Alexa Visarion-Marian Râlea-Richard Bovnoczki, disperarea inițială a bătrânului actor, provocată de constatarea că are 68 de ani și cariera sa se sfârșește, se transformă prin amintirea tecutului glorios. Apărând sufleurul, lucrurile iau o altă turnură. E, într-un fel, demonstrația că publicul îl ține pe actor în picioare, în rol. Actorul începe să-și amintească rolurile sale faimoase din Shakespeare, asta îi dă, parcă, un nou tonus, vârsta este uitată și el își joacă din nou momentele faimei sale, înviind parcă. Cu o virtuozitate impresionantă – mă grăbesc să adaug – pe care Marian Râlea o desfășoară în fața publicului de la unteatru timp de peste o oră, cu o bucurie a jocului și o dăruire până la identificare cu personajul său, și ele, impresionante. Pe parcurs intră în joc și sufleurul, pe care Richard Bovnoczki îl întruchipează nuanțat, parcă pe o scară spre măreția impusă de protagonist și evoluând în final spre a deveni un partener de joc egal.
Ești cucerit, asistând la acest spectacol magnific, în ciuda faptului că nu e decât unul cu două personaje, fără amploarea marilor creații ale lui Shakespeare, dar amploarea se dezvoltă cumva interior, emană, ca să zic așa, din interiorul celor doi protagoniști (că doar n-o să spun/scriu că sufleurul are un rol secundar), actori de prima mână, cărora rolurile le transformă, parcă, personalitățile, cu toate că recunoști gesturi și mișcări pe care aceștia le fac totdeauna într-un anume fel. Numai că rolurile se dezvoltă aici dincolo de gesturile firești, obișnuite, care pot trece în planul doi, lăsând locul spiritualității lor, pe care o împrumută personajelor.
Ceea ce vedem în mica sală din strada Sfinții Apostoli este o amintire a teatrului, pentru că asta e ceea ce încearcă să reînvie actorul și interpreții săi reușesc cu brio, spectacolul fiind, cum se știe, o expresie a ceea ce e trecător, efemer, atâta doar că, prin amintire, teatrul se menține, exact ca și viața, până în momentul când nu mai are cine-și aminti. Faptul este subliniat de creatorul scenariului, Alexa Visarion, aflat el însuși la aniversarea a 50 de ani de teatru, dedicând explicit spectacolul marelui regizor Radu Penciulescu și marelui actor George Constantin, evocați ca atare de actor, cu spectacolul de altădată, azi doar o legendă, Lear, sau a aceluiași mare regizor și a marelui actor care este Victor Rebengiuc, pentru spectacolul lor de la Teatrul Mic cu Richard II. Aceste evocări sunt și prilejuri pentru cei doi actori de a lua, ei de data asta, fragmente din rolurile celor amintiți.
Același scenariu a mai fost pus în scenă, dar în cu totul alte condiții, la Sibiu, cu ani în urmă, Marian Râlea își amintește, cu un alt mare actor, dispărut, Ilie Gheorghe, în rolul titluar, iar Marian Râlea interpretând, atunci, rolul sufleurului.
Să nu uit, pe lângă fragmentele din Lear, Richard II și III, Hamlet, Alexa Visarion a introdus și o foarte discretă aluzie la un alt interpret excepțional al unor roluri shakespeariene, cu versurile Cântecului bufonului, al lui Florian Pittiș, pe care, spre final, cei doi le interpretează, parcă reîntorcându-se la condiția actuală, după tot acest excurs printr-o viață dedicată teatrului. Căci spectacolul are o linie ascendentă și una descendentă, e ca o curbă care pornește de jos, de la disperare, și urcă, urcă, spre culmi, coborând, apoi, pentru a se reîntoarce, dar nu exact de unde a plecat, căci personajele nu mai sunt chiar aceleași după…, după teatru.
Un spectacol impresionant, de neuitat atâta vreme cât va mai exista cine să-l țină minte.