Printre temele existenței umane care s-au bucurat de atenție și au fost studiate de Martin Heidegger, s-a numărat și creația poetică. Analizând esența poeziei, ilustrul filosof german a dedus că „poezia ar fi, în primul rând, nevinovăție, joc, exercițiu”. (C. Noica, Gânduri despre esența poeziei, în Convorbiri literare, an LXXVI, nr. 1 / ian. 1943, pp. 44-46).
Privită doar prin una dintre cele trei fețe ale prismei Heidegger, ca exercițiu, poezia lui Nichita Stănescu ne apare ca izvor abundent de satisfacții. În primul rând satisfacția reușitei, a „lucrului bine făcut” (ca să folosim o sintagmă electorală prezidențială). Dar și ca sursă de glorie și onoruri, de ascensiune socială, de publicitate etc. Heidegger nu privește, însă, exercițiul poetic, precum temperamentele latine, sub aspectul lui luminos, benefic, ci, influențat de structura sa psihică tipic germanică, relevă aspectul întunecat, sumbru al creației poetice. Poezia este risc, amenințare, spune el. De ce? Pentru că poezia este un exercițiu verbal, se exprimă prin cuvinte, iar „vorba e sortită să reveleze ceea ce este, și (dar) dacă totuși revelează ceea ce nu este?”
Poetul se află sub tensiunea veridicității. Creația poetică este o înșiruire de aserțiuni a cărei corectitudine terminologică și de conținut/ideatică, ale cărei adevăruri sunt garantate de (se află în înseși) spusele poetului. Unde oare va găsi el Cuvântul potrivit? Dilemă excelent exprimată de M. Eminescu în versurile: Ah! atuncea ți se pare/ Că pe cap îți cade cerul:/ Unde vei găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul? (M. Eminescu – Criticilor mei)
Referindu-se la evoluția Cuvântului ca element al Creației, inclusiv literare, Lucian Blaga deosebea următoarele ipostaze: Cuvântul divin, Cuvântul adamic și Cuvântul postbabelian. (L. Blaga, Cuvinte originare).
Cuvântul divin este Cuvântul creator al realității materiale, cuvântul folosit de Dumnezeu pentru crearea elementelor Cosmosului: „Și a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!» Și s-a făcut lumină”. (Facerea, I ,3)
Cuvântul adamic este cuvântul prin care Adam a numit ființele și lucrurile din mediul său existențial, grădina Edenului. Totalitatea cuvintelor adamice reprezintă limbajul folosit de oameni până la începerea construcției Turnului Babel. El s-a păstrat ca rădăcină comună a cuvintelor postbabeliene.
Cuvântul postbabelian reprezintă elementul constitutiv specific fiecăreia dintre limbile popoarelor, ce s-au format după prăbușirea Turnului Babel. „Și a zis Domnul: «Iată, ei sunt un singur popor și o singură limbă au toți. … Haidem să ne pogorâm și să amestecăm pe loc graiul lor, astfel ca să nu se mai înțeleagă în limbă unii cu alții». Și i-a împrăștiat Dumnezeu pe ei de acolo pe toată fața pământului și ei au contenit cu ziditul cetății”. (Facerea, cap. XI, 6, 7, 8)
Cuvântul adamic și cuvântul postbabelian nu mai creează materia-realitatea, precum cuvântul divin, ci doar o semnifică, îi atribuie o semnificație diferită de la un element la altul al realității.
De-a lungul timpului Creatorul literar, scriitorul s-a folosit de cuvintele postbabeliene, „cuvintele popoarelor”, prioritar ale poporului căruia îi aparținea. Totodată, spiritul creator de care era animat l-a îndemnat să inventeze cuvinte și asocieri de cuvinte proprii. Într-o poezie oferită bulgarului Ognean Stamboliev, Nichita își afirma voința de a participa la „războiul cuvintelor” cu „arme” proprii. (Convorbiri literare nr. 12 / 2018)
Totodată, Nichita Stănescu a adus o contribuţie originală privind forma de exprimare a cunoaşterii poetice, impregnată de metafizică. Pornind de la faptul că rezultatele cunoaşterii umane bazată pe raţiune se exprimă în cuvinte, el a folosit pentru exprimarea rezultatelor cunoaşterii poetice, metafizice, Necuvintele. De fapt cuvinte cu funcțíe de Necuvinte. Nichita a cultivat comunicarea prin „necuvinte” pe calea ermetismului şi a muzicalităţii versului. (Traian D. Lazăr, în Cultura nr. 12 / 2015)
S-a discutat la noi, dar s-a studiat mai puțin, raportul dintre cuvântul folosit de scriitor și Adevăr, cuvânt ce ar trebui să exprime adevărul. Discuțiile, în general, au fost deformate din cauza identificării Adevărului cu doctrina dominantă în epocă, promovată de puterea politică. Nichita, ca orice creator literar autentic, a dorit și s-a străduit ca adevărurile poeziei sale să fie expresia conștiinței individuale, nu a cerințelor puterii. Dar, într-o societate în care mijloacele de existență și mijloacele de circulație a operei literare erau monopolul puterii a fost necesar, pentru a exista și a crea, să plătească tribut accesului la ele. Iată explicația prozaică a prezenței unor versuri precum „și cărămida trupului mi-o pun/ la ridicarea lumii comuniste” sau a poeziei Cântec despre adolescența lui Vasile Roaită în volumul de debut al lui Nichita Stănescu.
Referindu-se la un alt aspect al esenței poeziei, Heidegger spune că „actul poetic ține de actul de a cuvânta, iar cuvântul te împlântă în timp”. Cuvântul este/exprimă „adevăratul conținut al timpului istoric”. „Gândirea cuvântată te angajează în timp, ea râvnește să te și scoată din el”. „În felul acesta actul poetic închide în el o nouă tensiune, cea de a situa și a scoate din timp”. (C. Noica, op. cit.)
Cum s-a situat Nichita în timp? În timpul trăirii și al creației?
Timpul trăirii lui Nichita Stănescu a fost cel dinaintea și din cursul celui de al doilea război mondial, apoi al trecerii de la regimul politic al monarhiei constituționale la democrația populară. În ultimii ani ai democrației populare și de-a lungul epocii republicii socialiste, timpul trăirii s-a suprapus cu timpul creației poetice.
În momentul în care Heidegger a scris, iar Noica a comentat (1943) amenințările și riscurile poeziei, ei nu știau sau ignorau că această tensiune a creației se cumula cu tensiunea timpului istoric și se aplica nu doar creației poetice, dar și celei filozofice, că avea și aplicabilitate practică, nu doar teoretică. Că afecta nu doar creația/opera, ci și creatorul, poet sau filosof. Au aflat-o curând, după căderea regimurilor politice în care trăiseră și creaseră, fiind acuzați și penalizați pentru conformism și colaboraționism cu regimurile politice ale epocii în care trăiseră și creaseră.
Probabil, aceeași soartă l-ar fi așteptat și pe Nichita dacă ar fi trăit până după 1989. Onorurile și gloria îi afectează psihic atât pe beneficiar, cât și pe contemporani. Ele alimentează atât admirația, cât și invidia. Patru premii ale Uniunii Scriitorilor (1965, 1969, 1972, 1975), premiul „Mihai Eminescu” al Academiei (1980) etc. erau (și au fost, „puțintel”) pretexte potrivite (?) pentru a argumenta aservirea lui Nichita față de regimul comunist! Dumnezeul artiștilor (sau muzele poeziei lirice, erotice sau epice, Euterpe, Erato, respectiv Calliope?) a fost milostiv cu Nichita și l-a luat la sine, ferindu-l de loviturile directe ale neprietenilor.
Nichita a trăit, ca orice alt scriitor al perioadei ante 1989, tensiunea de a fi confruntat cu riscul conformismului și colaborării cu puterea, riscul și amenințarea de a include în creația poetică ideile/ideologia și terminologia puterii.
Poetul a căutat și a găsit soluții pentru a ocoli și evita riscurile și primejdiile orientării de a se aservi cerințelor Puterii. O soluție a fost aceea de a nu-și impregna versurile cu ideile și terminologia marxistă în varianta ei locală, ceaușismul.
Alexandru Condeescu, unul dintre criticii literari agreați și apropiați de poet, îngrijitorul ediției scrierilor în proză și versuri ale lui Nichita Stănescu dintre 1957 și 1983, publicate sub titlul Fiziologia poeziei, Editura Eminescu, 1990, exprimă în prefață ideea că, prin 1968-1970, Nichita Stănescu a redactat o serie de eseuri de mari dimensiuni „dovedind o gândire preocupată de construirea unui sistem filozofic, etic și estetic propriu”. Alexandru Condeescu nu precizează dacă sistemul filosofic stănescian a fost finalizat sau nu. Cercetarea atentă a temelor, ideilor și terminologiei poetice stănesciene atestă convingător prezența filosofiei existențialiste atât în versurile sale cât și în publicistică. Sunt prezente elemente specifice existențialismului precum anxietatea, grija, contingentul, neantul, absurdul, nemurirea etc. Nichita Stănescu împărtășea ideile filosofiei existențialiste și le-a promovat, atât în eseuri cât și în versuri, a încorporat în opera sa poetică și publicistică elemente ale existențialismului.
Am argumentat cândva că existențialismul promovat de Nichita a fost existențialismul ateu, de nuanță militant democratică al lui J.P. Sartre și A. Camus, apropiat de marxism și acceptat, chiar susținut, de autoritățile politice și ideologice ale partidului comunist și statului. (Vezi Viața Românească, aprilie 2017)
În cazul lui Nichita, timpul creației a fost acela al renunțării la proletcultism și al practicării realismului socialist prin altoirea cerințelor artistice ale partidului comunist pe trunchiul artei naționale interbelice. Nichita a mers pe propria cale, a preluat experiențele poeziei interbelice și le-a dezvoltat în stil personal. La Nichita Stănescu, sensul iubirii, așa cum reiese din primul său volum publicat în 1960, nu este, decât parțial, cel promovat de putere, iubirea de partid (comunist), de clasa muncitoare, de idealurile construcției societății socialiste etc. Preponderent, iubirea lui Nichita se îndreaptă spre „vibrația ierbii”, spre prieteni, „pieile roșii de sub arțar”, spre „copilăria agățată de toate fereștile”, spre „mama (care) s-a dus la oraș și-o să aducă pâine”. Treptat, poezia sa se curăță de cuvintele și ideile doctrinei oficiale, își promovează „dreptul la timp”, la timpul propriilor revelații.
O altă trăsătură ce definește esența poeziei este aceea de a fi însuși destinul omenesc. Omul locuiește în chip poetic pământul, spunea Heidegger. (C. Noica, op. cit.) Nichita a trăit în chip poetic. Acesta a fost destinul lui!