De fiecare dată când citesc articolele din presa cotidiană despre un eveniment petrecut înainte de nașterea mea sau jurnalele intime ale participanților la evenimentul respectiv, am impresia că îl înțeleg mai bine decât din marile sinteze și doctele tratate de istorie. Confesiunile martorilor direcți surprind emoția, aerul timpului, felul în care oamenii se raportau la grozăvie în acel moment zero, autenticitatea primei impresii, ferite încă de dezinformări și strategii menite să dea lucrurilor o perspectivă convenabilă din punct de vedere istoric. Pentru că fiecare regim bazat pe o ideologie impune, nu e așa, și o corectitudine istorică a lui. Or, vrem, nu vrem, aceasta presupune niște lentile care să avantajeze unele aspecte și să le pună în umbră pe altele pentru a nu stânjeni ideologia politică aflată la putere în momentul respectiv. Iar ceea ce este chiar mai important, privite de la firul ierbii, întâmplările istorice se dovedesc, firesc, mult mai complexe decât văzute din avion.
Un tânăr cercetător, Codruț Constantinescu, a avut curiozitatea și perseverența să citească o bună parte din producția memorialistică legată de anii primului război mondial și ai Marii Uniri. Au fost cărți publicate din abundență în anul celebrării centarului Marii Uniri și în cel care i-a urmat. A rezultat un volum, Din mărturiile unor contemporani la făurirea României Mari (Editura Karta-Graphic, 2019), mai mult decât interesant, pentru că relatează experiențele personale ale unor oameni de tot felul, militari și civili, capete încoronate și simpli soldați, înalți ofițeri și diplomați, scriitori și jurnaliști, români și străini. O plajă imensă, în care își spun părerea oameni cu sau fără pregătire militară, care relatează ceea ce au văzut cu ochii lor și au simțit în acele zile de groază. Codruț Constantinescu analizează monografic fiecare jurnal sau fiecare carte de memorii, face câte o incursiune în viața fiecărui autor și încearcă, pe cât posibil, să pună în evidență diferența specifică, ceea ce aduce nou intervenția sa, prin raportare la celelalte mărturii ale epocii. Apar foarte multe lucruri concrete, cu siguranță inedite pentru oameni care nu sunt neapărat istorici, dar vor să afle câte ceva despre acele zile de foc. Aflăm, astfel, că faimosul Rudolf Hess a fost rănit la plămâni la Oituz și a fost demobilizat, el devenind un personaj-cheie în timpul regimului lui Hitler. Tot pe plaiurile noastre a luptat și Erwin Rommel, iar o parte din strategiile Batalionului de Vânători Würtenberg, în care activa, le-a folosit cu succes în campania sa din Africa, din cel de-al doilea război mondial. După cucerirea Bucureștilor, Constantin Bacalbașa face o comparație între trupele germane („Bățoșenia trupei și răceala comenzilor fac impresie”) și cele austro-ungaro-turce, care, prin comparație cu nemții, arată jalnic. Scrie Constantin Bacalbașa, citat de Codruț Constantinescu: „Ce mare deosebire între cele două armate! Austro-ungarii se disting printr-o lăbărțare caracteristică orientalilor, se vede o armată pe care nici măcar doi ani de campanie n-au putut-o militariza pe deplin”. Cât despre turci, ei „se strecoară modești și sfioși printre trecători, niciodată nu le-am auzit glasul, niciodată o plângere nu s-a ridicat în urma lor. Foștii noștri suverani seculari au conștiința sfârșitului lor ca rasă dominantă”.
Un ofițer, maiorul Caracaș își povestește prizonieratul în Germania și aflăm cu stupoare că în prizonieratul din țările Puterilor Centrale au murit nu mai puțin de 125.000 de militari români (eu, nefiind istoric de meserie, mă întâlnesc pentru prima oară cu această cifră). Firește nu lipsesc mărturiile marilor protagoniști ai războiului, generalul Berthelot, Marcel Fontaine (din Misiunea Militară Franceză), contele de Saint-Aulaire (ambasadorul Franței la București), americanul J. Breckinridge Bayne, și pe cât de inedite pe atât de interesante, povestea scoțiencelor de pe frontul românesc și mărturia lui Gerhardt Velburg, care ilustrează punctul de vedere al ocupantului. Poate suprinzător, din carte lipsesc mărturiile generalului (ulterior, mareșal) Averescu, Reginei Maria, ale lui Nicolae Iorga etc. dar, probabil, autorul a considerat că acestea au un grad foarte mare de notorietate și nu mai este necesară discutarea lor aici. Interesant este și capitolul despre tezaurul României pierdut în Rusia, discutat prin intermediul unei cărți mai degrabă de istorie decât de memorialistică propriu-zisă.
Fiind o colecție de cronici despre cărți legate de primul război mondial (cum spuneam, cele mai multe de jurnal și memorialistică) volumul lui Codruț Constantinescu este, în primul rând, o foarte utilă bibliografie menită să-i informeze pe cititori de existența acestor cărți și să-i invite la lectura lor pe toți cei interesați de vasta problematică a făuririi României Mari. O carte utilă și necesară, de ținut mereu prin preajmă.