De la circ la transcendentali. Yoga sub comunism

Două cărți recente ale lui Gabriel Andreescu,¹ foarte utile pentru cercetarea fenomenului MISA, au aruncat și o privire generală asupra a ceea ce s-a întâmplat în anii dinaintea „afacerii” Meditației Transcendentale (MT). Un volum dedicat acesteia din urmă, sub coordonarea Doinei Jela,² a provocat unele reacții polemice în studiile lui Andreescu, de care cercetarea nu poate decât să profite. Lăsând la o parte numeroasele articole despre MT, interesate mai mult de aspectele politice ale „afacerii”, ceea ce s-a mai scris despre istoria yogăi sub comunism (și/sau a disciplinelor înrudite cu ea) reprezintă o câtime neglijabilă cantitativ și calitativ. Din această cauză, proliferează informații false și legende urbane, mai ales în textele publicate, fără nici un control, pe internet.

*

În perioada de început a regimului comunist yoga a fost condamnată atât ideologic (din perspectivă marxistă), cât și științific (din perspectivă medicală). Oficial era ca și moartă. Critica a fost depășită de o formă și mai eficientă de refuz: tăcerea. Înaintea liberalizării politice din jurul anului 1964, yoga și meditația se practicau în privat și în secret, în special printre teosofii, antroposofii și krishnamurtienii care au supraviețuit. Din punctul de vedere al cercetării izvoarelor ei rămân deocamdată „soldați necunoscuți”. Demonstrații publice de Hatha Yoga erau posibile doar la circ. Yoga ca acrobatică și contorsionism va fi urmată, după 1964, de alți doi avatari care o făceau acceptabilă: yoga ca educație fizică și sport și yoga ca gimnastică medicală și terapeutică naturistă.

Primele reprezentații publice de yoga despre care avem până acum știre au fost cele ale contorsionistului trinidadian Joseph Clemendore (1922-1982), cunoscut pe scenă ca Cobra Man și Yogi Klemendor. La scurt timp după ce sosise în Europa, în 1956, a devenit un binecunoscut performer al celor mai dificile dintre āsana și bandha, și chiar a creat unele noi, caracterizate printr-o extremă complexitate. În anii 1962 și 1963, Clemendore a lucrat, ca „fachir” sau „yoghin” indian, în circuri din România, Bulgaria și Ungaria. Demonstrațiile erau precedate de o scurtă prelegere despre filosofia indiană, yoga, puterea minții și a voinței asupra corpului, în care toate acestea erau atent disociate de religie. Pentru cei pasionați de yoga posturală spectacolele lui au reprezentat evenimente cu adevărat memorabile.³

*

La fel ca în alte privințe, și toleranța față de yoga e legată de o destindere similară la Moscova. Paradoxal, în 1963 se traduce prompt un proaspăt studiu împotriva autorilor ruși ce profitau deja de destindere. Prima publicație oficială sovietică despre acest subiect până atunci prohibit – semnată de Vasili Brodov (1912-1996), filosof marxist specializat în interpretarea „științifică” a filosofiei indiene, și de Lev Suharebski, un doctor și educator sanitar cu funcții de conducere în instituțiile sistemului – era sceptică în privința valorii, fie și numai practice, a yogăi.⁴ Spre sfârșitul anului apare însă și cel dintâi articol tehnic, reușind totuși performanța de a evita periculosul cuvânt. Se intitula „Gimnastica pranayama”.⁵

Încet-încet, revistele și ziarele publică tot mai multe articole. Veac nou, oficiosul Asociației Române pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS), care arăta despre ce se poate vorbi în marea patrie a socialismului, se afla în frunte. Săptămânalul Magazin își justifică unul dintre primele articole ca răspuns la multele scrisori trimise de cei care-l văzuseră pe Clemendore.⁶ Yoga e luată în discuție și de cărțile dedicate terapiilor naturale, respirației sănătoase și relaxării. A fost inclusă și în lucrări de psihiatrie ca o metodă psihoterapeutică din categoria procedurilor inductive de relaxare.⁷ Totuși, publicarea manualelor practice s-a făcut foarte controlat: numai nouă titluri au apărut până în 1982, când yoga va fi din nou prohibită.

Începuturile au fost marcate de strădania de a legitima yoga. Până la publicarea cărților, în anul 1969, cele mai multe articole sunt semnate de doctori care erau și practicanți de yoga: Radu Cărpinișianu (1923-2011), Ion Nicolae Riga (190?-198?), Sorin Stănescu (1924-2016). În sprijinul ei se invocau introducerea unor exerciții de Hatha Yoga în pregătirea astronauților sovietici și americani, recomandările unuia dintre principalele programe UNESCO, cercetările întreprinse în importante centre din India și din restul lumii, folosirea ei terapeutică în spitale etc. Adoptarea yogăi de către diverse personalități – în special din lumea muzicii, de la formația Beatles la Salvatore Adamo și Yehudi Menuhin, iar la noi, Magda Ianculescu – era și ea, indirect, un argument.

Argumentul principal era, însă, compatibilitatea principiilor și tehnicilor yoghine cu știința modernă. Unii doctori au afirmat chiar că yoga e un „concept” din medicina tradițională indiană sau asiatică, iar învelișul metafizico-religios și mistico-spiritual a fost adăugat ulterior.⁸ Unul dintre ei previne totuși în privința unei anumite „șarlatanii” yoghine medicale, fie ea conștientă fie nu, și susține – în mod corect – că yoga practicată în Apus reprezintă adaptarea unor părți gimnastice ale „veritabilei” yoga, care nu e accesibilă oricui.⁹ Întrucât auto-hipnoza și auto-sugestia erau considerate – cu referire la lucrările lui Thérèse Brosse și ale altora – a explica unele dintre stările yoghine, articolele despre hipnoză și sugestie se refereau și la yoga, la yoghini și la versiunea lor degradată, fachirii. Tot asemenea și articolele, mai puține, dedicate antrenamentelor autogen și biofeedback, inspirate de yoga.

Conform cercetărilor de până acum, numărul articolelor dedicate yogăi sau care fac referiri semnificative la ea poate fi estimat la peste două sute. După anul 1972, când se tipărește prima carte pentru publicul larg, articolele se răresc. Dar din 1976 încep să apară serialele lui Mario Sorin Vasilescu (1947-2015) în reviste populare precum Flacăra, Magazin, Știință și tehnică sau România pitorească, însumând peste optzeci de articole până în anul 1982. Majoritatea articolelor se ocupă cu precădere de yoga posturală și într-o anumită măsură de cea psihosomatică. Când unul dintre seriale începe o introducere în yoga meditațională, direcția lui se schimbă înainte de a ajunge la promisele niveluri avansate. De aici, ca și din îngrijorarea adesea exprimată din afară față de aspectele mistico-religioase ale yogăi tradiționale, se poate deduce că limitarea la „gimnastica” yoghină era o normă asupra căreia vegheau, cu mai mare sau mai mică strictețe, câinii de pază ai culturii socialiste.

Primele trei cărți sunt traduceri publicate de Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport. Următoarele patru, destinate publicului larg, au apărut la edituri specializate în sport, medicină și terapii naturiste. A urmat o broșură tipărită de Ministerul Educaţiei şi Învăţământului pentru uzul profesorilor de educație fizică și sport. Abia ultimele două cărți au apărut la edituri cu un profil general. Cei mai mulți dintre autori erau specialiști în sport și medicină, iar majoritatea cărților au ca referenți sau prefațatori profesioniști ai acestor domenii.

*

Pe lângă publicații, existau conferințe publice, cursuri populare, lecții televizate și cercuri de yoga. Universitatea Populară avea propriul ei curs, urmat de sute de studenți. O „comisie de yoga” a fost înființată în Ministerul Sănătății, un centru de terapie prin yoga funcționa într-o policlinică bucureșteană, iar la Laboratorul de electrografie și bioinginerie aplicată, un colectiv de biofizicieni condus de doctorul Ioan Florin Dumitrescu (1937-1999) făcea cercetări asupra bio-câmpului yoghinilor. În mod mai mult sau mai puțin serios, yoga a fost integrată și în stilul de viață al hipioților români.¹⁰

Dintre practicanții de yoga care au supraviețuit războiului și persecuțiilor politice, cel mai important era Ion D. Vulcănescu (1916-1991), el însuși o victimă a închisorilor comuniste.¹¹ Aproape toți instructorii ulteriori susțin a fi avut o legătură cu el și îl recunosc drept precursor. Pe lângă cursurile ținute la Universitatea din București (1968-1970) și la Institutul de Proiectări în Construcții „Carpați” (1974-1982), Vulcănescu a predat și în privat. A reușit să publice un îndrumar practic de Hatha Yoga,¹² dar scrierile sale filosofice și spirituale – refuzate atât de editurile de stat, cât și de cea a Bisericii – au circulat în regim samizdat. Conform mai multor relatări, pe lângă yoga posturală, Vulcănescu practica și tehnici tantrice. Se spune că avea puteri terapeutice și că ar fi instrumentul vindecării miraculoase a unor personalități ale vremii.

Dintre instructorii noi, cel mai important a fost Nicolae Tufoi (n. 1930), cercetător în fizică atomică. La începutul anilor ’60 se vindecase de sechelele poliomielitei prin Hatha Yoga. (Profesorul său, Aurelian R. Petrescu, pare să fie un alt supraviețuitor al perioadei interbelice, dar deocamdată nu se știe nimic despre el.) În anii 1973-1974, Tufoi a studiat în India, la Yoga-Vedanta Forest University (Rishikesh) a lui Swami Shivananda, la Vishwayatan Yogashram (Delhi) al lui Dhirendra Brahmachari și la Bihar School of Yoga (Monghyr) a lui Swami Satyananda. Întors acasă, a predat, a înregistrat lecții televizate și a reprezentat țara la diverse conferințe și evenimente internaționale. Și-a completat pregătirea la Integral Yoga Institute (New York) al lui Swami Satchidananda și la Shivananda Ashram Yoga Retreat (Nassau, Bahamas) al lui Swami Vishnudevananda. Cartea sa de yoga, deși curățată de tot ceea ce ar fi părut prea „spiritual”, a fost – și poate este încă – cel mai bun manual introductiv publicat în limba română.¹³ Așramul lui Shivananda a devenit o destinație și pentru alți români.¹⁴

Soprana Nineta Crainici (1921-2013) a început să predea cursuri centrate pe prāṇāyāma chiar din anul 1964. A fost urmată de dr. Virgil Aldulescu (192?-1997), care a ținut cursul de la Universitatea Populară. Alți instructori reprezentativi din București au fost: dr. Ion Nicolae Riga, fost refugiat politic în Germania, Virgil Maglaviceanu (1932-2006), fost ofițer de Securitate, Irina Holdevici (n. 1949), psiholog, și, nu în cele din urmă, Mario Sorin Vasilescu și Gregorian Bivolaru (n. 1952). Ultimii doi n-au avut o profesiune anume, ci și-au dedicat viața yogăi. Ei au întemeiat școli rivale, care continuă și azi. La Târgu Jiu a predat Mircea Culcer (1931-1979), agronom, iar la Cluj-Napoca, a dat lecții private Alexandru Iorga (1926-2016), actor și coregraf.

Unii dintre studenții acestor instructori vor deveni ei înșiși instructori în străinătate. Pavlos K. Hassanagas (n. 1951), fiul unor refugiați ai războiului civil grec, a părăsit România în 1972 și a devenit profesor de yoga în Macedonia iugoslavă, iar ulterior și în Grecia. Unul dintre elevii lui Vulcănescu, Augustin A. Bidian (1930-2013), doctor în filosofie și teologie, a fugit în Germania în 1975, unde a predat yoga (în Mainz și Wiesbaden) și a publicat un manual.¹⁵ Alți practicanți dedicați, precum Alexandru A. Simionescu (n. 1928), Dan Olaru Mirahorian (n. 1952) și Titi Tudorancea (n. 1956), toți trei ingineri, vor fi printre primii care, după căderea comunismului, vor publica manuale și traduceri.

Nu toate filiațiile și canalele de transmisie sunt cunoscute. Nineta Crainici a fost eleva lui Eduard Rosen, însă, două decenii mai târziu, în 1974, a urmat și programul de formare didactică al Uniunii Europene de Yoga, în Elveția. După ce a început singur cu manualul lui Selvarajan Yesudian, Alexandru Iorga a învățat de la Narsingh Mulgund, dar și de la un bătrân doctor român care trăise în India la începutul secolului. Virgil Maglaviceanu a început la București, iar în 1973 a studiat la Yoga-Vedanta Forest University din Rishikesh. Mario Sorin Vasilescu a învățat de la un doctor indian neidentificat care l-a vindecat de o gravă dereglare endocrină, dar mai apoi, în 1978, a avut un alt profesor cu o identitate la fel de misterioasă. Irina Holdevici a fost eleva lui Ion D. Vulcănescu. Ceilalți erau autodidacți sau fuseseră instruiți de alți autodidacți, sintetizând elemente din surse diferite, yoghine și non-yoghine.

*

Profesorii cu cel mai mare impact și cei care au creat școli sunt Vasilescu și Bivolaru sau „Mario” și „Grig”, cum le spun elevii lor. Concepția lor teoretică și practica lor didactică au crescut progresiv, în mod sincretic și creativ, dobândind formă deplină după 1989.

Asemenea majorității autodidacților, Mario era un adept al inter- și trans-disciplinarității. Criticând abordările reducționiste anterioare – gimnastică, medico-terapeutică ș.a. –, Mario propunea viziunea unei „yoga integrale” sau Purna Yoga (diferită de cele ale lui Sri Aurobindo sau Swami Satchidananda). Era, de fapt, o abordare integrativă a yogăi și a vieții, deopotrivă. Purna Yoga era înțeleasă ca o disciplină totală și, într-un fel, primordială, toate celelalte yoga, indiene și non-indiene, reprezentând subspecii, varietăți și forme ale ei. „Fenomenul yoga”, înglobând toate aceste yoga particulare, era considerat o realitate vie, în continuă evoluție și perfecționare. Modul totalizant de a înțelege Purna Yoga se extindea și la relația ei cu omul. În „yoga integrală” orice act de viață este un exercițiu yoghin. Nimic nu rămâne în afară-i, decât probabil ceea ce distruge viața. Conceptele teoretice cheie ale acestui sistem sunt energia, ritmul și rezonanța.¹⁶ În 1979, Mario a propus o nouă știință, numită „egonică”, știința terapeutică a ego-ului, a identificării și disoluției lui, care oferă „un mod accesibil de abordare a conceptelor şi practicii yoga, precum şi a diferitelor şcoli de optimizare umană”.¹⁷ Din 1982 vederile sale au evoluat în tăcere sau mascate în articole despre naturism și „viața rațională”, ieșind la suprafață, considerabil dezvoltate, după căderea comunismului.

Grig nu se putea măsura intelectual cu Mario și nu se cunoaște vreo publicație a sa din acea perioadă. Conform propriilor relatări, în 1978 ar fi fost inspirat să creeze o formă esoterică, originală, de yoga. Învățătura sa a devenit atractivă cu precădere în virtutea unei abordări liberaliste, dezinhibate a aspectelor sexuale ale vieții. Se întemeia pe o sinteză și interpretare personală a Hatha Yogăi și a șaivismului cașmirian, împachetate într-un multicolor ambalaj, alcătuit din elemente decontextualizate, extrase din surse foarte variate. Îndrăzneala de a continua să predea clandestin după 1982 a contribuit în mod considerabil la popularitatea sa post-comunistă.

Împreună cu viziunea teoretică a lui Ion D. Vulcănescu, care însă n-a avut parte de aceeași difuzare, „yoga integrală” și „yoga esoterică”, cu avatarii lor post-comuniști, pot fi considerate dezvoltări autohtone ale yogăi moderne. Mario oferă chiar o justificare teoretică; el face în mod repetat distincție între disciplina sau știința yoga (cea tradițională, indiană ori asiatică) și ceea ce numește „conceptul yoga”, care ar avea o vechime de 15.000 de ani în diferite părți ale lumii. (I.P. Culianu ar fi vorbit de „yoga ca sistem”.) „Conceptul” a permis atât dezvoltarea yogăi indiene, cât și a altor practici de tip yoghin în diferite culturi, inclusiv la traco-daci. Tocmai în virtutea acestui concept universal, yoga tradițională (indiană) a putut evolua în secolul XX înspre „yoga contemporană” (universală), a cărei culminație e Purna Yoga, și rămâne deschisă unei evoluții continue (teoretic infinită). Mario acceptă, împreună cu C.G. Jung, că în viitor se va dezvolta și o yoga pur occidentală. Viziunea Ninetei Crainici se va îndrepta într-o direcție similară, identificând practici yoghine de la statuetele din Hamangia până la călușari, dar își va găsi forma de expresie abia după căderea comunismului.

*

În mod ocazional au ajuns în România câțiva profesori din India și din alte țări. Lizica Codreanu (1901-1993) își vizita regulat familia, dar nu se știe dacă a avut contacte cu practicanții locali de yoga. După o ultimă vizită la București, în 1971, a închis studioul parizian și s-a retras din activitatea publică. Károly Dely (1927-2002), un instructor maghiar în tradiția lui Selvarajan Yesudian, a organizat o tabără de yoga la sfârșitul anilor 1970. (În octombrie 1978 a coordonat la Budapesta o întâlnire a comitetului pregătitor al organizațiilor de yoga din țările socialiste, în care au fost reprezentați și românii.) În martie 1981, Vittorio Calogero (n. 1934), discipol al lui Masahiro Oki, a făcut o demonstrație de Oki-do Yoga la București. Swami Gitananda (1907-1993) a vizitat și el țara, atrăgând ulterior câțiva practicanți în așramul său de lângă Pondicherry.

Un impact mai mare a avut Surendranath Goyal (1917-2009), vice-mareșal de aviație în rezervă, cunoscut în yoga ca Aviyogi Suren.¹⁸ În ultimii doi ani ai carierei sale militare, ca director al Academiei Naționale de Apărare a Indiei (1966-1968), a introdus Hatha Yoga în programul de pregătire al cadeților. A scris despre yoga, filosofie indiană, arta de a trăi și tehnicile de rejuvenare (kāya kalpa). Cu susținerea statului indian, între 1973 și 1983, S. N. Goyal a vizitat diverse țări europene, unde a făcut demonstrații, a ținut cursuri, a condus tabere și a prezidat congrese. În România s-a oprit în anii 1974, 1975, 1976 și 1978. Printre instituțiile care l-au găzduit în București se numără Universitatea, Institutul de Educație Fizică și Sport și Asociația de Studii Orientale. Printre cele din țară, Institutul Pedagogic din Oradea a arătat cea mai mare deschidere. Dintre profesorii de yoga, a fost mai apropiat de Ion N. Riga, Nineta Crainici și Mario Sorin Vasilescu, iar dintre activiști s-a atașat în mod special de el artista și poeta Daniela Miga (1917-1999).¹⁹

În mica comunitate indiană din România – compusă cu precădere din personal diplomatic, ingineri sau tehnicieni instruiți în tehnologiile exportate de România și lectori de hindi la Universitatea din București – au existat cunoscători ai yogăi și ai tehnicilor spirituale hinduse. Cum era de așteptat, aceștia au devenit prețioase resurse pentru cei interesați de ele. Cel mai important a fost probabil profesorul Prabhu Vidyasagar Dayal de la Universitatea Osmania din Hyderabad, lector de hindi la București în anii 1968-1972 și 1975-1978. Bun cunoscător al yogăi, de peste trei decenii, el i-a inițiat sau i-a ajutat pe mai mulți români în practicarea ei. Unul dintre aceștia e Ioan Petru Culianu (1950-1991), care i-a fost student în perioada 1968-1971.²⁰ Între altele, Dayal a făcut cunoscute și învățăturile unei secte, Radha Soami Satsang, care ar fi rămas altfel în afara orizontului colegilor și prietenilor săi români. Recomandat de el, Nicolae Zberea (1908-1990), lector de hindi la Universitate, a vizitat sediul sectei în cursul anului academic 1969-1970, petrecut la Agra, și a fost inițiat în practicile ei yoghine.²¹

*

Românii din diaspora – în creștere numerică după 1964 – nu aveau nici o opreliște să frecventeze organizațiile de yoga și grupările neohinduiste sau să călătorească în India. Primul guru spre care s-au îndreptat mai mulți dintre ei, în anii ’50 și ’60, a fost Swami Shivananda, cunoscut din țară ca maestru al lui Eliade. Conform cercetărilor de până acum, în fiecare dintre principalele școli de yoga sau dintre mișcările spirituale neohinduiste se regăsesc unul sau mai mulți români. Foarte puțini, însă, sunt personalități deosebite. Un singur exemplu, maximal: Sergiu E. Demetrian (1923-2018), doctor și indianist, plecat din România în 1968 pentru a urma un doctorat în India, iar apoi refugiat în Franța. Demetrian a devenit discipol al lui Swami Chandrashekarendra Saraswati, Shankaracharya din Kanchipuram,²² iar după moartea acestuia, în 1984, a urmat tradiția lui Ramana Maharshi, petrecându-și o parte a anului în sudul Indiei. În ultimii ani ai vieții s-a stabilit lângă Sri Ramana Ashram, la Tiruvannamalai, unde a și părăsit această lume.

De asemenea, românii interesați de yoga și de spiritualitate indiană care puteau călători în străinătate se foloseau de prilej și în această privință. Pentru a da tot un singur exemplu, câțiva discipoli ai lui Krishnamurti au participat la conferințele și seminariile sale din Europa occidentală. Ei au tradus masiv din operele lui postbelice, iar traducerile au circulat în dactilograme multiplicate.

*

Unul dintre românii din diaspora a introdus Meditația Transcendentală în țară. Nicolae Stoian (n. 1944), tânăr inginer care lucra la BBC, a devenit discipol al lui Maharishi Mahesh Yogi, iar apoi profesor la Maharishi European Research University, în Elveția. Prilejul a fost oferit de o cerere adresată de nepoata Danielei Miga. A fost încurajat și susținut de doi membri ai aparatului de stat, care practicau yoga de la începutul anilor ’70, Virgil Maglaviceanu și Constantin Chiaburu (1933-2009), cel din urmă de formație inginer. Cu încuviințarea autorităților, Stoian a ținut primul curs de „știința inteligenței creatoare” în decembrie 1977. Ceea ce a urmat este azi suficient de bine cunoscut. O bună parte a celor interesați de yoga au căutat să participe la cursurile de inițiere în MT. Deși în 1982, în momentul represiunii, MT a fost caracterizată drept un cult religios originar din India, termenii „hindus” și „hinduism” n-au fost niciodată folosiți de autorități sau de cei anchetați. Nici măcar cuvântul „vedic”, preferat de MT. În schimb, s-a vorbit de „ritualuri sanscrite” și „de misticism sanscrit”, ceea ce trădează o cunoaștere vagă a culturii indiene. Unul dintre participanți a descris ședința de inițiere ca un „ritual religios de orientare buddhistă”.

O ipoteză ignorată până acum este posibilitatea ca represiunea contra „transcendentalilor” să nu fie lipsită de legătură cu reprimarea noilor mișcări religioase de inspirație indiană – precum ISKCON („Hare Krishna”) –, declanșată în 1980 în state socialiste vecine (Uniunea Sovietică și Ungaria). Primele încercări ale acestora de a pătrunde în România sunt înregistrate la mijlocul anilor ’70. În 1976 au fost expulzați un misionar al ISKCON și doi ai MT, cu toții originari din Germania Federală. Încercările au continuat. Avem deocamdată date despre un misionar ISKCON în 1979 și unul al Ananda Marga între 1978 și 1982, amândoi americani. Sahaja Yoga și Shri Ram Chandra Mission (Sahaj Marg) și-au făcut primii discipoli locali, trecuți prin cursuri de pregătire în Elveția și Germania, în 1988 și respectiv 1989. Între timp, perestroika a permis pătrunderea misionarilor și a literaturii neohinduiste în Moldova sovietică, iar primul centru al ISKCON s-a deschis la Chișinău în 1989.

Începând de prin anul 1976, diverși specialiști în educație ateistă și propagandă antisectară, precum Victor Kernbach, Paul Popescu-Neveanu, Gheorghe Brătescu, Constantin Cuciuc și, în special, Petru Berar și Petre Hladchi-Bucovineanu încep să acorde atenție și noilor mișcări religioase de inspirație indiană. Toate principalele organizații, inclusiv MT, sunt pomenite în articolele și cărțile lor, care amalgamează generalizant cele mai diverse acuzații morale, politice și criminale (cu precădere, după mass-media franceză și vest-germană). Dacă diversele articole care pomenesc MT²³ n-au produs vreun efect, e foarte probabil că introducerea la versiunea românească a unei mediatizate cărți despre ”secta sinucigașă” Templul Popoarelor, apărută în mai 1981 (în care MT este discutată alături de alte organizații religioase controversate precum Copiii lui Dumnezeu, Biserica Unificării, Biserica Scientologică, Misiunea Luminii Divine și ISKCON),²⁴ sau un articol similar publicat în noiembrie 1981 în Almanahul Scânteia,²⁵ reper al ordinii socialiste, au putut fi responsabile de declanșarea, în sânul forurilor vigilente, a semnalului reprimării.

Măsurile împotriva MT au fost extinse, în aprilie și august 1982, asupra tuturor formelor de „gimnastică asiatică” și de arte marțiale. Pentru mai bine de șapte ani, yoga a fost interzisă în România, fără să fie totuși ilegală. Cărțile românești din biblioteci au intrat în fondul secret. La fel și cele străine, dar un bun număr dintre ele au scăpat neidentificate de către cenzori. Teoretic, nu se mai putea scrie despre yoga, deși lucrul acesta a fost adesea încălcat, și nu doar în cazul operelor lui Mircea Eliade, Lucian Blaga sau Anton Dumitriu.

Mult mai mult control s-a exercitat asupra instructorilor și a cercurilor de yoga. Întrucât mulți dintre cei inițiați în MT erau practicanți ai Hatha Yogăi, Securitatea a numit rețelele clandestine interesate de yoga „grupări anarhice de tip MT”. Ele erau monitorizate și hărțuite, iar unii dintre liderii și membrii lor au fost anchetați și închiși. În 1989, principalele grupuri rămase erau înregistrate de Securitate ca fiind constituite în București, în jurul lui Gregorian Bivolaru, Constantin Chiaburu și a pictoriței Natalia Brodeală (n. 1942).

Cei care au putut să părăsească țara au făcut-o. Nicolae Tufoi a plecat din nou în India, unde a rămas pentru un timp la Rishikesh, iar apoi s-a refugiat în Occident. După un număr de ani petrecuți în Canada ca profesor de yoga, s-a stabilit la San Francisco, unde a continuat să predea yoga la universitate.

În timp ce autori nealiniați – precum, chiar în 1982, Paul Alexandru Georgescu (1914-1999) sau, în 1989, Vasile Andru (1942-2016) – reușeau să scrie, în cărțile lor, despre yoga și despre deschiderile ei spre paranormal, scriitorii afiliați politic o ridiculizau. Unul dintre primii a fost Dumitru Radu Popescu (n. 1935) în 1983. Titus Popovici (1930-1994) a scris scenariul unui film de educație ideologică (Secretul lui Nemesis, 1987), în care meditația având ca suport mantra, venerația față de guru și „zborul” yoghin al MT erau caricaturizate în mod grosolan.

*

După 1989 începe un alt capitol, mai amplu, mai bogat și mai senzațional, cu multe linii de continuitate din perioada comunistă. Am încercat altundeva²⁶ o schiță a lui, dar probabil o istorie obiectiv documentată a yogăi în post-comunism va trebui să aștepte până când timpul și cunoașterea izvoarelor primare vor permite abordării istoriografice necesara libertate.

_________________________