La începutul anilor 2000, poezia Anei Il (pseudonimul Corneliei Mocanu) a stârnit o adevărată rumoare în lumea scriitoricească brașoveană și nu numai. Nu era puțin lucru, având în vedere că poeta a avut la dispoziție puțin timp pentru a-și face auzit glasul. Cam patru ani – mai exact, din 2000 până în 2004, dacă luăm în considerare și cele trei volume postume. Povestea Anei Il este impresionantă, așa cum sunt și poemele sale, irevocabil legate de biografia sa. O recuperare a fenomenului declanșat de prezența meteorică a poetei Ana Il nu s-a produs până în 2018, când Adrian Lesenciuc a publicat volumul Ana Il, între strigătul metafizic și împăcarea cu Dumnezeu (Libris Editorial). Au trecut, iată, șaisprezece ani de la moartea din 2002 a poetei Ana Il până la apariția volumului semnat de Adrian Lesenciuc, șaisprezece ani în care poezia Anei Il a tăcut, împlinind, fără intenție, idealul scriitoricesc al lui Mallarmé – acela al paginii nescrise. Totuși, Ana Il a existat, poezia ei a existat și există, iar gestul recuperator al lui Adrian Lesenciuc este, în acest context, unul mai mult decât binevenit.
În fapt, Ana Il, între strigătul metafizic și împăcarea cu Dumnezeu este un eseu biobibliografic, ceea ce îi conferă, cred eu, prin scurta întindere, o și mai mare intensitate. Fiecare capitol este dedicat unui volum semnat de poeta brașoveană (prin adopție), cu considerații teoretice, dar și biografice, subliniată fiind, astfel, puternica legătură dintre biografia Anei Il și lucrarea ei poetică. Începutul primului capitol al cărții semnate de Adrian Lesenciuc este, din acest punct de vedere, destul de clar: „Ana Il trăgea să moară. Suferea de o boală incurabilă. Durerea și frământările ei au deschis drumul spre poezie. Un drum abandonat cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, în adolescență.” Fără boală, fără această suferință – crudă sforțare a sufletului și a trupului –, nu ar fi existat Ana Il și nici poezia ei! Prin 2000 sau 2001, începuse să fecventeze asiduu unul dintre cenaclurile brașovene, unde l-a întâlnit, printre alții, și pe Adrian Lesenciuc, cărui îi scria în 2001 următoarele: „Doresc să particip cât mai mult la cenaclu nu pentru «evidențiere», ci pentru că «răsăriturile» mele sunt neprecizate și din ce în ce mai puține și nu știu dacă «dincolo» voi putea să «aud» critici sau laude la adresa poeziei mele. Pe lângă încercarea de a «mărturisi» poetic, scrisul e pentru mine și o terapie. După ani în care am «lâncezit» fizic și spiritual, îngerul mi-a șoptit «să iau patul și să mă ridic»! Îți spun toate astea fiindcă simt că mă poți înțelege.”
Primul volum semnat de Ana Il a apărut însă în 2000 (Uriel, îngerul) – un debut târziu, ar putea spune unii. Ana Il avea 43 de ani. Vor urma, într-un ritm amețitor, alte opt volume de versuri (și aici am în vedere doar antumele). Inevitabil, avem de-a face cu un talent genuin, nativ, aproape deloc șlefuit, cu o manifestare fulgerătoare și foarte intensă a unor trăiri care își reclamă cu necesitate forma. Nu întâmplător, în poemul Nedumerire, din volumul Plâns invers (2000), apare întrebarea: „Cum trebuie/ să doară durerea/ ca să se cheme poezie?”. Stringența cu care scrisul, în cazul Anei Il, își cere drepturile duce, nu de puține ori, la blocaje care produc o suferință fizică la fel de mare ca boala: „Trec lunile/ și nu ies cuvintele./ Sterp, abdomenul își umflă tăcerea” (Ciroză, din vol. Plâns invers).
În ciuda acestor blocaje, Ana Il va scrie cu disperarea celui care știe că sfârșitul e aproape. După cele două volume din 2000, Uriel, îngerul și Plâns invers, poeta va reveni, în 2001, cu alte trei titluri: Femeia-Târziului, Candela și Vămile văzduhului. Toate, vaste „studii de tanatologie”, cum le numește Adrian Lesenciuc. Eul liric, revoltat împotriva divinității nedrepte, devine și un profet al sfârșitului universal, iar cele câteva versuri, de exemplu, din poemul Stoc limitat parcă se adeveresc acum, după douăzeci de ani de la scrierea lor: „Și în anul două mii și ceva/ toate se termină:/ hârtia igenică din băi/ zăpada livrată în februarie…”.
Adrian Lesenciuc surprinde foarte bine tonalitatea și tematica volumelor Anei Il din 2000 și 2001, așa că îi dau cuvântul: „Am văzut revolta din primele trei volume (într-o tonalitate descendentă), apoi am văzut jocul dedublărilor și moartea ca înlănțuire de traiectorii în ultimele două: decorporalizare și trecere a vămilor. Sacrificiul de sine și liniștea necesară, o liniște dublată de ironie. O lucrare în nemișcare, o sumă de repausuri întreruptă de vagile vibrații din versuri. Eleatismul Anei vine dinspre tăcerea cuvintelor.” Ana refuză zidul în care Manole o închide, încearcă să-l dărâme prin cuvânt, prin trăire: „(Eu, Ana)/ poate nu vreau să fiu decapitată sau lovită de tren. Poate pot să sparg zidul și să-l fac pe Manole fericit” sau „Îmi plânge pielea/ când scriu” (Creație). Cam acesta este tonul din Nenorocul cuvintelor, volum apărut în 2002. Se întrezărește totuși o împăcare cu soarta, ba chiar o firavă înseninare. Se produce, altfel zis, conștientizarea sacrificiului de sine, necesar în actul creației. Tot în 2002, este publicat și volumul Antidestin, unde apar următoarele versuri: „Călare pe oase morții revin./ Fug într-un vârf de munte străin,/ de vii plin./ Mă caută morții/ cu reportofon./ Emisiunea se dă/ doar lunea/ în lumea/ din țara cu interfon”. Moartea își trimite mesagerii. Ana Il îi recunoaște și scrie despre ei.
Pe 29 iunie 2002, este lansat volumul Isihia, ultima lucrare antumă a Anei Il, prilej pentru poetă de a ataca nu numai mediocritatea, dar și răutatea din lumea scriitoricească – ea însăși fusese, pare-se, ținta unor atacuri din partea anumitor scriitori brașoveni, invidioși pe notorietatea poetei (chiar dacă limitată la zona Brașovului), o notorietate câștigată în puțin timp și pe bună dreptate: „Ana Il și-a pregătit și un ultim discurs despre fanfaronada scriitorilor brașoveni. Despre tot ce i-a produs silă, despre mașinațiuni. Ana Il a vrut să spună adevărul, înainte de moarte. Și l-a rostit, ca pe împăcare cu sine. Ca în celebra Casă Griboedov a lui Bulgakov, în Casa Baiulescu a răsunat adevărul despre «mieunatul liric». Și tot ca la Bulgakov, scriitorimea festivistă a plecat cu coada-ntre picioare.”
Pe 21 august 2002, Ana Il trece în lumea de dincolo. Avea 45 de ani. „La înmormântarea ei nu au venit decât trei scriitori”, notează cu tristețe Adrian Lesenciuc în cartea sa. În 2003, apar volumele postume De nedragoste și Meteora, iar în 2004, Restituire.
Voi încheia această evocare, prilejuită de volumul Ana Il, între strigătul metafizic și împăcarea cu Dumnezeu, cu câteva rânduri din postumul Restituire: „(…) Am scris cu graba lui Van Gogh, căci pistolul mă așteaptă, căci Dumnezeu, dacă mai are o felie de viață, precis i-o dă lui Gabriel García Márquez (el a cerut-o primul și o merită).”
Adrian Lesenciuc, Ana Il, între strigătul metafizic și împăcarea cu Dumnezeu, prefață de Cristian Muntean, Libris Editorial, Brașov, 2018