Te simți bine pe țărmul mării, în timp ce în largul ei
se răstoarnă o barcă de pescari.
(Lucrețiu)
Pretutindeni se caută ceva, poate un ultim sprijin al umanității. Dintotdeauna rosturile pătrund ilicit în răspântiile degradării. Înăuntrul nostru o lume, în afara ei un univers. Căutători de interogații meteorizăm încercările de deslușire a ființei. Am avut îndrăzneala să ne înconjurăm de cer și trebuie să avem și curajul surpării în hăul fără de început și de sfârșit al bolții. Înălțarea – nu semnifică în peregrinarea umană mai mult decât suferință. Adevăr și purificare se îngemănează și glăsuiesc acordurile prăbușirii în golul de stele. Abisul înălțării noastre clădit pe surparea din noi. Aura nestăpânită a înfrângerii.
Bântuit de visare și obsedat de ratarea drumului, îmi aduc în gânduri cu pioasă zgârcenie icoanele, sfinții de sărbătoare pentru suflet și rost… vreau să trăiesc înțelesul nedeslușit și prin ei mă spovedesc…
Lumea artei nu e doar lumea vieții. Pentru a rezista lumii scap fugind în universuri… Eschil și Sofocle, Shakespeare și Dostoievski, Eminescu și Lampedusa, Caragiale și Gogol, Kafka și Cehov…
De mult nu mă mai bucură și nu mă mai înspăimântă regia autoritară a unui spectacol. Condiția de virtuoz e derizorie chiar și cazul înnobilării împăunate a perisabilului. Febra umană doar înscenată, chiar cu măiestrie, nu mai scrijelește cu nimic deruta mea în fața tainicei Tăceri. Caut solidarități profunde pentru a-mi păstra nealterată solitudinea. Mă scârbește din ce în ce mai mult rostuirea sfârșitului, reputația postumă procesată… Trăirea nădăjduită și disperată în umanitate mă mai poate echilibra. Atât.
Acum înțeleg mai adânc ca oricând că nu există decât câteva întrebări… și silă am pentru atât de multe răspunsuri. Sunt refugii ale iluziei amăgirilor din certitudinile noastre. Plutesc și zac deopotrivă în valurile întâmplării.
Îl iubesc pe Cehov. Dragoste aprigă dintotdeauna… Cehov a scris o singură carte, o singură piesă, o singură scrisoare, un singur tot… Nu mai contează dacă Ivan Romanâci, Andrei Sergheevici sau Elena Andreevna, Olga Sergheevna, Ermolai Nicolaevici, Mihail Lvovici, Liubov Andreevna mai au și alte nume. Nu are nici o importanță în care conac se iubește și se visează, se petrece și se urăște, se pălăvrăgește și se irosește viața. Peste tot vitalitatea este o sursă de neliniște. Peste tot agonia se trăiește intens. Pretutindeni oamenii nu știu să trăiască, dar trebuie să trăiască. Cicluri de epuizare a condiției de om. Bănuială de muncă, iubire, visare, moarte. Nume, identitate, profesie nu sunt altceva decât o indicație de regie. Ironică privirea, sarcastic tonul, tragic înțelesul.
Toate piesele viețuiesc în câteva scene. Mereu aceleași situații, aceleași replici, aceleași rezolvări. „Vom munci… trebuie să trăim… dacă am ști, dacă am ști… Tararabumbia, tararabumbia… E tot una, e tot una…”. Uman până în plăsele, Anton Pavlovici Cehov… A deschis încăperea tainică în care intrând nu ne găsim decât pe noi. Piesă neterminată… universul Cehov. Oameni-recuzită ai jocului uman etern. Sublimi și ridicoli. Inocenți în ferocitate, devastați de iubire. Știutori în toate, neștiutori în tot.
Ca să ne trezim trebuie să iubim adevărul.
Cred în Trei surori ca într-un mesaj straniu al morții. Simt piesa prin porii plutitori ai misteriosului mesager, îmi revin în minte căutările mele în universul cehovian al teatralității vizionare. Imagini de întâlnire… stări de alertă, – praguri…
Departe, o scenă improvizată, care rămâne împotriva tuturor așteptărilor nefolosită. Podeaua unui salon, o podea de scândură lustruită, ca o altă scenă de teatru, înconjurată și pe cale de a fi înghițită de nisipul ce macină totul, transformând întinderea mărginită prin oameni în pustiu și nimic.
Salonul – înconjurat de roșul ruginiu al lăstărișului de răchită, așteaptă o petrecere care se amână. Pianul uriaș stă inutil, singur, fără să cânte, un incendiu are loc ceva mai departe, dar nici el nu reușește să schimbe, nu râvnește să ardă scândura lăcuită care rămâne intactă. Pustiul rămâne pustiu și comic și tragic, și viu, și fără de sfârșit. Dramele celor care traversează scena clădită pe nisip, sau scufundată aici, sunt ascunse și multe, fanfara orașului se aude câteva clipe de foarte departe, toată lumea așteaptă ceva, ceva ce nu se întâmplă – și pustiul apasă prin vorbe.
Două femei se ascund, își acoperă chipul și corpul – chiar viața lor, cu paravane, două paravane aduse în scenă, în salonul cu scândură frumos lăcuită și vorbesc fără patos cu adevărul lor măcinat de existența meschină… Două femei, Irina și Olga, vorbesc despre zvonuri, despre un doctor beat care lovește din când în când tavanul, parcă vrea să spună ceva, dar nu știe bine ce ar trebui să spună…
Fețele lor sunt brăzdate de gratiile unor umbre și amintiri; captive în propria lor viață – dar – ele nu se agită, vorbesc blând și nici măcar gândul lor nu se revoltă… Vorbesc despre singurătate, despre o căsătorie stupidă și despre o iluzie în care trăiesc leneș, fără o reală, imediată dorință – nu fac nimic să păstreze iluzia și să o facă să fie ceva mai concretă. Iluzia – vorbă, iluzia – gând, vorbă și gând ascunse după un paravan, un paravan adus de Cehov pe scenă pentru ca personajele să se vadă atât de singure.
O scenă adevărată – o altă scenă pusă să aștepte pe marea scenă a mărturisirilor. Scena mică, scena unde Nina Zarecinaia crede că ea este „un pescăruș”, dar „nu e asta”, – și oare ce vrea să spună… a, da… acum e actriță și a învățat „puterea de a îndura”.
Scena e pusă pe scenă și paravanul devine lege a textului interior, ce se adună încet în corpurile actorilor, în spatele vorbelor, pe sub scaunele risipite și în corzile marelui pian inutil – la care nu cântă nimeni, se adună în nisipul din jurul scenei de lemn cerat sau lângă scena mică improvizată printre mesteceni, refuzând să urce deasupra, pe scenă, cu o încrâncenată cenzură, cu o mare putere de stăpânire. Aceasta este pentru mine legea spectacolului cehovian. Aceasta este puterea lui.
Paravanul din text devine metodă, instrument al unei descifrări bizare. Textul cehovian rezistă în simplitatea aceasta a ecourilor, refuzându-și spectacolul trucurilor și căutând să trăiască în austeritate, cu o bărbăție a nuanțelor, un plin al pustiului.
Paravanele lui Cehov, obiecte magice ce domină organic finalul actului al treilea din Trei surori, sunt țintele strategice de înțelegere și principiu de reprezentare în explorarea febrilă a imperiului singurătății.
Fără explozii, fără mișcare, fără fanfară… Simple paravane…
Nici dansul, nici crize de nervi, nici măști de gaze, nici tamburine… doar așteptarea decentă a calvarului, doar maladia incurabilă ce macină totul în nisipul temeliei, al susținerii iluziilor, între scenă și sală, verticalitatea paravanelor prin care Cehov pătrunde în țesătura sufletului. Paravanele cehoviene nu obturează vizibilitatea densităților emoționale, dilată doar expresia, expresia lor umbrită de contururile nimicniciei.
Între Beckett al limbajului dezarticulat și Ionescu al cuvintelor golite de sens, Cebutîkin Ivan Romanovici trăiește în deplinătate, finalul din Trei surori. Grupul celor trei surori prelungește acest final într-un necunoscut tulburător, iar doctorul, cel care știe că „la urma urmei e totuna” îl trăiește citind ziarul într-o stranie liniște.
Un fotoliu privește insistent publicul. Un fotoliu așteaptă foarte aproape de limita scenei. Destul de departe de intrarea în spațiul de joc… în jurul lui pulsează viața în Trei surori… Pașii celor ce vin, revin – pleacă, bat cadența, se rânduiesc la jocul vieții într-o mișcare de du-te vino, prin care personajele cehoviene se identifică mereu cu monotonia lor vitală. Sunt clipe când nimeni nu mai știe încotro să se îndrepte. Debusolarea de direcție e semnul sonor al nevrozei de așteptare.
Apoi, cuvintele, valul de vorbe, orgia spunerii, filozofardă, poetică, erotică, încercuită de neliniște, într-un ritm tot mai alert, se ridică în atmosfera pulsată de sincopele trăirii sugrumate – ca o tornadă a energiilor culpabilizate de speranțe deșarte.
Discursul pustiitor al celor trei surori din finalul piesei se prăbușește în continuitatea dezarmantă a viețuirii, – urechea nu mai poate recupera decât scurte fragmente de disperare care strigă destinului apelul de luciditate și revoltă…
Dar, între spectator și spațiul de joc, în proscenium, există un fotoliu retras care stăpânește indiferent tărâmul dintre aici și acolo, pe granița tăcerii, care țese, între-țese, lucrează continuu și insidios, atacând prin unda sa de indiferență marele zgomot al existenței fluide. De „nerostit în cuvinte” spațiul tăcerii dintre plinul replicilor și absența sensurilor. Tăcerea mai poate salva dezastrul risipirii în van a vieții…
Orizontul celor patru acte din existența celor trei surori este cearcănul ce încondeiază universul lor, ca pe o membrană de invizibilitate incertă… fundalul timpului monologat de viețile pierdute în răspântiile rătăcitoare ale încrederii.
În fotoliul care așteaptă în proscenium, locul surd în spațiul unde dialogul promisiunilor își cucerește cu fiecare destin împlinirea ratării, nu vine să se așeze nimeni… Agonia e încă mișcare și poate o fărâmă de împlinire dureroasă.
Dar – scaunul gol – e sigur sfârșitul… cu tot ridicolul lui tragic somptuos.
Tăcerea și ecoul semnificației…
Acum, la jumătate de veac de când trăiesc în public, nu-mi este indiferent ce gândesc și ce-mi fac gândurile din viață. Teatrul meu e vitalitate și protecție a tristeții, pentru că singura problemă a omului rămasă neschimbată e insatisfacția umană. Privindu-se în oglindă ființa cehoviană își găsește dublul, iar noi simțim tăcerea și ecoul… Fără o sămânță de poezie, teatrul e numai histrionism rătăcitor.