Science fiction
Am aflat cu surprindere că vecinul meu Chiorul
care colinda toată ziua Oborul
spunându-le vânzătoarelor de mere: – Aș vrea
să-mi bag mâna sub cămașa ta!
a fost pilot de încercare și avea
ochi de culoarea cerului…
A zburat în Sagittarius, Scorpius, Scutum, Sextans
și în Pavo unde invita particule de rubidiu la dans.
Recita poezii, era cel mai rapid trăgător de cuvinte,
s-a prăbușit în Triangulum lângă Peșterile Sfinte,
avea doar o sută de ani – în ranița lui de supraviețuire
roboții au găsit o floare de vanadiu și o psaltire
care ascundea printre rugăciuni, rețete secrete
pentru prepararea poțiunilor de iubire.
Balada zeilor pierduți
Iubita mea din liceu se răsfăța: – Sunt Venera!
Macander se numea cârciumarul din Tei –
ce minciunele prepara tanti Minerva! –
copilăria mea era un râu plin de zei.
Uneori mi se arăta goală o nimfă,
alteori mă speria un satir – zei minusculi îmi străbăteau trupul prin limfă,
mai ceva ca-n piesele lui Shakespeare.
„Zeii prind șoareci” se amuza și Stelaru
poetul nelipsit de la masa lui Dionys –
Marele Orb căuta zei cu felinarul
în Herăstrău unde se oglindea Narcis…
Unde sunt zeii tăi, poezie –
știme, sirene, himere, peruși?
De sărbători, plini de mânie,
mascații, roboții bat pe la uși.
Pe străzi
Pe străzi murdare soarele scuipă
așchii de aur, sânge în batistă…
Ce simte ploaia lunecând pe ziduri?
Firul de iarbă știe că există?
O viață-n plus pentru poeți? Repetă
ecoul un vers de Horațiu
pe care-l recitam și eu la școală
în ora de lectură secretă:
„non omnis moriar” – ce păcăleală!
Oglinda timpului reflectă-n spațiu,
oglinda care-n spațiu se reflectă…
Ce este poezia? – „luceafăr blând
alunecând pe-o rază”- (1)
exist doar în mileniile când
arinul care leagănă în vânt
Constelația Mensa, mă visează.
La marginea verii
Ultimul somn doarme în apa adâncă
dar unde-i Tulcea, dar unde-i dulcea
lebădă unduind pe apele sacre
un braț al Deltei mai tremură încă
într-un tablou de Postolache,
năvodul, seara se umple de vorbe,
între Șistoaca și Sfântul Gheorghe
sunt pești doar pentru ale zeilor ciorbe –
nu mai sunt luntrii, plecară păsări
la capătul lumii, spre Marea Tăcerii –
prin bălțile Dunării degeaba măsuri
ale broaștelor sfâșiate mătăsuri
pe sânii știmelor, la marginea verii.
Peisaj cu tablouri de Dali
Speriată de o explozie în Soare
mierla poetei Emily Dickinson a tăcut.
Frunzele sângerilor cad în buzunarele îngerilor,
ziua de azi, o frunză care a căzut
între palmele de copil ale timpului –
zadarnic speri,
nimeni nu poate evada
din „Vis provocat de zborul
unei albine în jurul unei rodii,
înainte de deșteptare”…
Prietenul meu plopul foșnește:
– Adio, vine Gelu-Ger,
ne revedem în tabloul „Cruce Nucleară”.
Doar sufletul moliei se înalță la cer
din pânza de păianjen
țesută în Poarta Stelară.
Opera Omnia
Îți amintești? Am trecut cântând
pe lângă Cuibul cu Barză
în seara când ne-am făcut varză
la cârciuma Feștila în Vânt…
Lady Pis-Pis ne-a învățat să deosebim
sărutul franțuzesc de sărutul cănii cu vin
și ne-a arătat cel mai extravagant pictoris –
măsura un alexandrin
și noi încercam să-l mirosim
de parcă era pistilul unui crin.
Nimic altceva nu avea importanță –
universul era în vacanță,
puțin ne păsa de Savonarola,
o împărțeam frățește pe Lola
blonda care locuia în Lyra la mansardă
și avea grijă să ardă
în sobă până la ore târzii
caietele noastre cu poezii
pe care ne plimbam cu gondola
la cârciuma Feștila în Vânt,
dincolo de cer și de pământ.
Scrisoare de adio
Voi scrie pe hârtie japoneză,
prietene, scrisoarea de adio –
la țărmul mării într-o brigantină
cu pânze roșii mă așteaptă Clio.
Vom naviga spre Noile Hebride
apoi spre Sulawesi ne-om lua zborul
să rupem cu tăișul prorei firul
subțire, de argint, Ecuatorul –
să curgă în Pacific, Marea Djawa
și Marea Arafura-n Marea Banda,
să înghețe peștii în Taman Negara,
la Polul Nord să crească portocalii,
la Polul Sud să umble goală vara,
banane să culegem în Islanda,
să înhămăm la sanie măgarii –
în Bujumbura va cădea zăpada,
ne vor cânta de jale lăutarii
prin cârciumile din Grenada –
să nu mai fie ieri, aici, departe,
acum – doar valuri legănând o plută…
O, Doamne dă-mi înainte de moarte
o zi de libertate absolută!
Weekend în Cișmigiu
Spune-mi de ce mă părăsești! – cântă gurista
în parcul ticsit de pensionari înfometați –
câteva orfeline, pe bănci, șterg cu batista
cheliile amorezilor ratați.
Amurg incert, fals răsărit de soare –
materie amorfă în care se scufundă
această lume măruntă care moare
cu o viteză de treizeci kilometri pe secundă.
Mesajele astrale-s filtrate prin rețeaua
haotică a antenelor de pe acoperișuri,
cu botu-i rece adulmecă luna – cățeaua! –
perechile ce practică amorul prin tufișuri.
Precum petale albe cad îngerii în putini,
dar sufletele noastre pe vecie sunt pierdute –
pe ecranele norilor profilul lui Ras-putin
estompează imaginea lumilor dispărute.
Greoi plonjează-n noapte încă o zi de vineri,
bodegile emană în univers un damf
de mititei, de bere, peții mor de tineri –
un vânticel jonglează cu o filă din Mein Kampf…