(…) I-a mirosit a mort. Așa c-a închis imediat ușa. Trebuia totuși să intre. Avea de vorbit neapărat cu Hans. Și știa că el era în salon. Și-a făcut curaj. A încercat să-și rețină respirația. Și a redeschis din nou panicată ușa scorojită. A intrat concentrându-și voința la maximum.
În salon erau opt paturi. Bărbați. Diagnostice amestecate, ca peste tot în spital. Și vârste amestecate. Pe geamul înghețat pătrundea o lumină murdară. Caloriferul era acoperit cu fel de fel de boarfe puse la uscat. Senzația, de umezeală. Lânced. Și rânced. Mirosul, de nesuportat.
Bărbații ședeau care pe marginea patului, cu privirea în gol, care întinși și ascunși sub păturile trase până peste cap.
Mirosul de mort venea din fundul salonului. De la patul în care era întins Vasile. Ea știa că prin preajmă trebuia să fie și Hans. Așa c-a înaintat. Călca pe vârfuri. Cu grijă să nu alunece pe podeaua murdară, pe care peste tot se vedeau resturi de mâncare. Era după ora mesei. Bolnavilor li se luaseră din față castroanele. Lelea Domnica îi certase că nu mâncaseră tot. Așa-i certa totdeauna. Cum să te faci sănătos, măi băiete, spunea, dacă nu duci nimic la gură. Iartă-i, o potolea Hans. Asta e urmarea medicamentelor. Ei nu voiau însă s-o supere pe lelea Domnica. Se străduiau să nu lase castroanele neatinse. Lelea Domnica era singura femeie din sat pe care o cunoșteau de când se internaseră. Care rezistase în slujbă. Vasăzică de niște ani buni. O ajutau să strângă unul peste altul castroanele și să le scoată pe coridor. Dar, neîndemânatici, jumătate din conținut îl scăpau pe jos.
L-a întrebat pe bărbatul din primul pat dacă Hans era acolo.
A rânjit. Nu i-a răspuns. N-o fi înțeles întrebarea, și-a spus. Cel de-alături a scos însă mâna de sub pătură și a întins un deget spre fundul salonului. Lângă Vasile, i-a spus al treilea, dându-și ochii peste cap, într-o reacție nemotivată.
Ea nu-l văzuse niciodată pe Vasile. Care nici nu era de văzut. Povestea lui o știa de prin curte, de la cei ce mai părăseau salonul. Vasile nu se putea deplasa. De ani de zile stătea la pat. Suferea de-o boală autoimună. Mușchii lui se degradau progresiv. Întâi nu și-a mai putut mișca picioarele. Apoi mâinile. Apoi gâtul. Boala începuse în adolescență. Înainta rapid. Acum se manifesta la organele interne. Nu mai putea mânca decât mâncare lichidă. Cineva trebuia să-l hrănească cu lingurița.
Vasile fusese copil orfan. Crescuse din mila satului. Lângă o mamă cam sărmană cu duhul. Dar, parcă compensatoriu, natura îl înzestrase cu inteligență. Învățase cu copiii din sat să scrie și să citească. Și cât putuse să țină o carte în mână, citise ca un nebun. Se spunea despre el că stă cu zilele în biblioteca sătească. Și c-a luat rafturile la rând.
Pe măsură ce simptomele bolii se agravaseră, ajunsese însă pentru toți o povară. Nu-și mai putea folosi mâinile. Apoi, după ce murise maică-sa, s-a dovedit că el nu se mai putea ține deloc nici pe picioare. O femeie din sat, lelea Domnica, lucra la sanatoriul de boli mintale. Îngrijitoare.
Ea a venit cu ideea să-l interneze pe Vasile acolo. Mă îngrijesc eu de el, le spusese vecinilor, doar să am ce să-i dau de mâncare.
Trecuseră de la acea dată vreo zece ani. Poate chiar cincisprezece. Vasile devenise un trup. Imobil. Fără vârstă. Pe care, în ultima vreme, de nemișcare, carnea începuse să se strice. Mintea însă îi mergea strună. Era singurul căruia îi funcționa capul, din salonul acela de abătuți de la rațiune.
În semiîntunericul încăperii, ea acum îl căuta pe Hans. Cu ochii după halatul alb. Și cu mâna la nas, fiindcă mirosul devenise de nesuportat. Așa că n-a avut încotro și s-a apropiat tot mai mult de patul lui Vasile. În sfârșit, i-a văzut chipul. I l-a recunoscut, deși niciodată nu i se ivise înainte prilejul. Mai alb decât perna pe care stătea nemișcat. Numai ochi, mari, albaștri, strălucitori, de parcă ar fi luminat tot colțul salonului. Și zâmbitori. În fond, un bărbat tânăr, deși trupul începuse să-i miroasă a mort. Blond. Senin. A-nțeles de la prima privire de ce i se spunea Sfântul. Așa vorbeau despre el bolnavii și personalul. Vasile-sfântul.
Unde e Hans, a apucat să-l întrebe, fiindcă de Hans nu era nici urmă-n salon. Vasile și-a lățit zâmbetul. Și a râs, cu niște dinți uriași, ca de cal, pe chipul descărnat. Cu privirea i-a arătat spre dreapta lui. Și i-a spus: În patul de-alături.
Atunci, într-adevăr, l-a văzut, lungit în patul din dreapta lui Vasile. Cu halatul pe el. Fără pătură. Dar întins cu o mână sub cap, dându-ți senzația că e acolo de multă vreme și pentru multă vreme.
A privit-o de jos în sus, de parcă ar fi văzut-o prima dată în viața lui. Și i-a spus scurt: Pleacă din salon, Mara.
Era atât de convingătoare, de poruncitoare și de necontestat fraza, încât n-a avut încotro. Nu mai dădea loc nici unei interpretări. Vorbise blând, fără să ridice tonul. Așa cum vorbea el de obicei. Atât cu cei sănătoși („adică ce numești tu asta?”, o întrebase odată) cât și cu cei duși cu pluta.
Mara s-a simțit înfrântă chiar înainte de bătălie. A lăsat capul în pământ. Și-a traversat salonul spre ușă, printre șirul de paturi. Într-un fel, disperată. Într-un fel ușurată, fiindcă mirosul din odaie o năucise.
Intrase să-i spună lui Hans că ceea ce făcea era împotriva oricăror norme. Că nimic nu-l putea justifica, nici regulile medicale, nici cele religioase. Nici jurământul lui Hippocrates, nici crezul creștin. Mai ales că-l știa ateu.
Aflase de cum ajunsese în spital. Îi spuseseră cei de la administrație. Hans e de trei zile în salonul 10. Cu Vasile, care n-a mai vrut să trăiască.
Ne-au anunțat într-o zi pacienții – spuneau – că a închis ochii și n-a mai vrut să-i deschidă. A refuzat să răspundă la întrebări. A refuzat-o pe lelea Domnica. Care, numai lacrimi, stătea cu lingurița întinsă, doar-doar o mai lua o înghițitură. Eu nu mai vreau să trăiesc – le-a spus tuturor. Și-a închis ochii. Probabil, dacă s-ar fi putut mișca, ar fi ieșit, s-ar fi aruncat în Olt, sau cine știe ce-ar fi făcut. Dar el nu mai putea de ani de zile să se miște, așa c-a închis ochii.
Ceilalți din salon n-au avut aproape nici o reacție. Costel, un băiețandru internat ultimul în spital, a ieșit totuși în curte și le-a spus celor pe care-i prindea pe-acolo, cu o veselie nebună: Vasile-sfântul nu mai vrea să trăiască. Se întâmpla vasăzică, ceva. Dincolo de injecții. Dincolo de trezit dimineața, ieșit în curte, lelea Domnica și străchinile de tablă, stingerea becului din tavan, culcarea. Și, desigur, în ultimele luni, vizitele lui Hans. Vasile-sfântul nu mai voia să trăiască. Așa striga Costel prin curte, și se prăpădea de râs.
Hans a auzit primul. Înainte chiar de vizita la salon pentru tratamente. Și-a intrat imediat în pavilion.
De atunci, n-a mai ieșit din salonul 10 – spuneau cei din curte. Ceruse să i se pună un pat lângă Vasile-sfântul. Dormea acolo de vreo trei nopți. Și, din spusele lelei Domnica, vorbea cu Vasile-sfântul pe șoptite, fără să-l slăbească. Te miri ce vorbesc, spunea Domnica. Despre Dumnezeu – și rostind acest lucru ridica ochii la cer, fiindcă ea fusese în tinerețe călugăriță la o mânăstire. Se aciuase în sat după desființarea ordinelor călugărești. Și de atunci se oploșise la spitalul de boli psihice, unde nu rezista nimeni. Despre niște cărți vorbesc, povestea lelea Domnica. Pe care le-a citit Hans. Și uite că se vede treaba că le-a citit și Vasile-sfântul. Vorbesc cât e ziua de lungă. Vasile spune că el nu mai vrea să trăiască, fiindcă nimeni nu mai are nevoie de el. Că el nu e nimic altceva decât un hoit și produce silă. Hans îi spune că nu poți muri, dacă cineva îți poartă de grijă. Și se comportă frumos cu tine. Și uite că lelea Domnica-l iubește, îi spune Hans, dacă plânge lângă el de trei ori pe zi, cu lingurița tremurându-i în mână. Și uite că și el, Hans, îl iubește, dacă s-a decis să doarmă alături de el. Viața asta, nu știm ce e, spune Hans. Și nici moartea nu știm ce e, ca să facem alegerea.
Stau vasazică – povestește lelea Domnica – și șopotesc cât e ziua de mare. Ea nici nu știe exact ce spun. Vasăzică, nu înțelege chiar tot. Mai ales că în ultima vreme, Hans îi ia din mână castronul. Și-i duce el lui Vasile lingurița la gură. Vasile, însă, strânge din buze. Și-atunci Hans începe din nou să-i spună ceva. Despre viața care nu știm ce e. Și despre moartea care iarăși nu știm ce e. Și despre grija pe care un semen de-al nostru e dispus să ți-o poarte. Și pentru care merită să trăiești. Și eu, doamna Mara dragă, spune lelea Domnica, nici nu aud tot. Și nici nu înțeleg mare lucru, din ce-i șoptește acolo, din când în când, domnul Hans lui Vasile Sfântul.
Domnul Hans.
Auzise de existența lui în urmă cu vreo doi ani. Într-o seară, în Amsterdam, la Concertgebouw. Avea loc în sală lângă o femeie între două vârste. O doamnă. Toată înfățișarea ei trăda rafinament intelectual. La pauză i-a cerut pentru câteva clipe programul. Nu ești olandeză, i-a spus imediat și Mara a înghițit în sec. Fiindcă uite, după atâția ani, își spunea sieși, la cea mai simplă frază, tot i se recunoaște accentul. Nu, i-a răspuns prompt interlocutoarei. Și ea a întrebat-o din ce țară vine. Din România.
Doamna a măsurat-o surprinsă. Cu simpatie. Și eu am un băiat în România, i-a spus. Avea ochii mari, de-un albastru deschis, ca olandezii din nord. I s-au umplut de lacrimi.
Nu ea, Mara, ci doamna Grete a dorit s-o revadă din când în când. Era profesoară de chimie la Universitatea din Groningen. Avea abonament la Concertgebauw, așa că săptămânal cobora la Amsterdam. Se întâlneau cu o oră înainte de începutul concertului. Stăteau într-un caffé. Doamna Grete o trăgea de limbă. Și spune-mi Mara, cum e acolo, în România, mai spune-mi…
Avea doi băieți. Unul, cum scrie la carte. Terminase studiile, lucra într-o școală din Horst, profesor de matematică. Însurat. Cu o nevastă gravidă, care trebuia în trei luni să nască. Și Hans. Ei, cu Hans totdeauna am știut că e altceva, spunea doamna Grete. Și privea fără țintă. Hans terminase de trei ani Medicina. Psihiatria. Primul an plecase-n Bolivia. Sunt unii, îi spusese maică-si, care poate că acolo au mai multă nevoie de mine decât la spitalele din Amsterdam. Apoi, după o vreme, intrase în niște programe ale Medicilor fără frontiere. Ajunsese prin Ghana, printr-o insula din Grecia, dar unde nu… Cu Hans e altceva, spunea doamna Grete. Dădea din cap, cu privirea pierdută și de fiecare data adăuga: dacă am ști noi… dacă am înțelege cum e cel pe care îl naștem, ce e în copiii noștri, ce oameni aducem adică pe lume, cu ce suflet, cu ce cerințe de la viață… dacă am ști dinainte care va fi fericirea lor… Da, cu Hans am simțit totdeauna că o să fie altfel.
Cu câțiva ani în urmă, îi povestise doamna Grete Marei, la televiziunea olandeză se prezentase un documentar. Despre un spital din România. Pe undeva pe aproape de un oraș mare. Parcă Sibiu. Cei din Groningen se uitaseră întâmplător la televizor. Se cutremuraseră, fiindcă era un spital de psihiatrie. Care, oricum, sunt toate în sine înfricoșătoare. Ei, în familie, sunt sensibili la subiect. Datorită lui Hans. Era mare jale în reportajul acela. Condiții cât se poate de grele. Iarnă. Lipsă de căldură. Lipsă de apă. Un râu care trecea prin fundul curții, unde bolnavii spărgeau gheața să aducă câteva găleți la bucătărie. Lipsă de personal medical. Lipsă de medicamente…
Și atunci a sunat telefonul. Era Hans. Mamă, i-a spus doamnei Grete, plec în România. Am văzut un reportaj la televizor.
Știam, a spus doamna Grete și-a rămas fără glas.
*
La primul drum în România, Mara a făcut un ocol. S-a oprit la spitalul de pe valea Oltului, să-l întâlnească pe Hans. El închiriase o căsuță cu două camere în satul cel mai apropiat. O așteptase la gară. Un bărbat ca oricare altul. Mai tânăr decât Mara cu niște ani. Slab. Șters. Nici frumos. Nici urât. Ceea ce a uimit-o, era că i s-a adresat imediat în limba română. Vasăzică învățase limba într-un timp record. Mara l-a lăudat. Vorbesc spaniola, nu mi-a fost greu, a spus cu modestie. Și-apoi nici nu poți altfel comunica cu bolnavii.
S-au dus în sat. Casa era la o margine, înspre pădure. Austeră. Mara și-a lăsat geamantanul în camera care-i fusese cedată. Era o căldură insuportabilă. Sfârșit de iulie. Au plecat prin comună. Și-au vorbit tot drumul fel de fel de banalități. S-au întors târziu. Era o noapte cu o lună imensă. N-au putut intra, fiindcă simțeau că se vor sufoca de căldură. Și nici nu-i lua somnul. Așa că s-au așezat în curte, pe stiva de lemne. Au vorbit toată noaptea, în șoaptă, sub lună, ca și când și-ar fi propus să nu tulbure tăcerea adâncă din jur. Doar din când în când, din pădure, îi mai întrerupea câte-un strigăt de pasăre, ca și ei, fără somn.
Acolo, sub lună, cocoțați pe stiva de lemne, l-a descoperit ea pe Hans.
Au început de la cărți, fiindcă era singurul lucru pe care-l aveau în comun. Și el se dovedea un cititor înrăit. La intrarea în casă, văzuse pe masă cele patru volume din „Război și pace”.
Ceea ce-i spusese Hans atunci, o marcase. Despre Andrei Bolkonski. Nu Pierre și nu Natașa – susținea, cu vocea înceată, sunt adevărații eroi. Tolstoi a vorbit prin Bolkonski. Și dacă-i citești cărțile, începând din adolescență, încă de la Jurnal, omul ăsta a trăit cu obsesia morții. Asta reușește să-i transmită și contelui. E enigmatic. E altfel. E desăvârșit. O iubește pe Natașa pentru banalitatea ei, pentru faptul că e viața însăși, neatinsă de aripa asta, fatală, care-i umbrește și-n același timp îi potențează lui fiecare cuvânt, fiecare gest. Nimic nu se poate crea, Mara, dacă nu privești totul din perspectiva morții, singura certitudine care ne valorifică viața…
Venea, de câte ori se întorcea în România, să-l vadă pe Hans. Cel puțin odată pe an. Doamna Grete îi era recunoscătoare. Îi aducea vești. Ce vești? Hans e bine. Își vede de treabă. Lumea , acolo, îl iubește. Mai ales bolnavii. Nu s-a schimbat cu nimic. I-au apărut doar câteva fire cărunte la tâmple.
***
Nu-l mai aștepta în sat, i-au spus cei de la spital când, a doua zi, s-a dus să vadă de ce n-a tras seara la căsuța cu stiva de lemne în curte. Nu se mai întoarce acasă. Doarme aici. Și-a pus un pat în salonul 10. Și doarme acolo, fiindcă Vasile-sfântul nu mai vrea să trăiască.
Încercase să intre-n salonul 10. Își învinsese repulsia. Ce repulsie, frică. Tremura din cap până-n picioare când și-a făcut curaj să deschidă ușa. A ajuns la patul lui Vasile-sfântul.
Și Hans o dăduse afară.
Hălăduia de câteva zile prin curtea spitalului. Seara se ducea în sat. A doua zi revenea. Parcă nu-i venea să se întoarcă-n Olanda fără să vorbească cu el. Ce să-i spună maică-si? Că Vasile-sfântul nu mai vrea să trăiască?
Hans ieșea doar dimineața, o oră, la vizită. După care se întorcea. Vasile sfântul începuse să primească mâncarea. Nu mai vorbea de moarte. Era bucuros când stătea de vorbă cu Hans. Și ei, tot așa șopocăiesc, spunea lelea Domnica. Ba, n-o să mă credeți, doamna Mara, dar îi mai aud că și râd câteodată.
În cea de a cincea zi, cei din salon s-au trezit și-au văzut patul lui Costel gol. Și-au închipuit că băiatul e prin curte, cum se scula el, primul, ca un huhurez. Când a intrat lelea Domnica pe poarta spitalului, a văzut niște ghete aruncate la capătul coridorului. A intrat în bucătărie. Și acolo, l-a văzut pe Costel cu cuțitul de tăiat carnea în mână. Se rănise și-i curgea sângele gârlă. Probabil că voise să-și taie venele. La țipetele ei a sărit primul Hans. L-a luat pe băiat în brațe. L-a dus la sala de tratamente. Încă trăia. A rămas lângă el, până i s-a adus de la centru sânge pentru transfuzii, până i s-au cusut rănile, până și-a revenit. L-a ținut toată noaptea de mâinile bandajate. I-a administrat somnifere. Și tranchilizante, când se trezea și plângea-n hohote, mic, neputincios, mielul domnului.
Ticălosul!!!! țipa din salon Vasile-sfântul, cu spume la gură. Lepra de Hans! M-a făcut să trăiesc, a spus că are cineva nevoie de mine, că îmi poartă de grijă. Și-acum, uite-l, m-a părăsit.
*
Am să plec de aici, Mara, i-a spus Hans peste câteva zile. Mă simt neputincios.
Fragment din romanul Mă cheamă Cristina, în pregătire