EMINESCU ȘI JUNIMEA „NOTARU CORESP. ETERNU”, ÎN TREI IPOSTAZE

eminescu – 170

I. Fapte reale, învestitură mitică. Potrivit cronologiei stricte, cel care-l descoperă pe Eminescu este Iacob Negruzzi¹. Împrejurările au fost relatate de redactorul responsabil al Convorbirilor literare în Amintiri din Junimea, unde poetului i se rezervă un capitol separat (numai Alecsandri mai beneficiind de un asemenea tratament special). Era, zice memorialistul, „pe la sfârșitul lunei fevruarie sau începutul lunei martie 1870”, când, întorcându-se acasă de la o adunare, găsește pe masa de lucru obișnuita corespondență a revistei. Scrisoarea în cauză era „scrisă cu litere mici și fine ca de o mână de femeie”, încât a crezut-o venind „de la una din numeroasele poete tinere din provincie, care voiau să li se tipărească versurile în revista noastră”. Surpriză însă: „Deschizând plicul, găsii o scrisoare împreună cu o poezie întitulată Venere și Madona, amândouă iscălite M. Eminescu. Numele Eminescu nu avea aparența a fi real, ci îmi păru împrumutat de vreun autor sfiicios ce nu vrea să se dea pe față. […] Foarte impresionat, am cetit poezia de mai multe ori în șir, iar a doua zi des-de-dimineață m-am dus la Maiorescu cu manuscriptul în mână.” „În sfîrșit, am dat de un poet”, ar fi exclamat redactorul Convorbirilor intrând pe ușă. Citind poemul, Maiorescu nu va fi de altă părere: „Ai dreptate, aci pare a fi un talent adevărat. Cine este acest Eminescu? […] Foarte interesant, zise încă o dată Maiorescu, lasă manuscriptul la mine”. Reluând lectura în proxima ședință a Junimii, „toți și mai ales Pogor au fost încântați de acest poet”. Potrivit rugăminții din epistola însoțitoare, „poșta redacției” a Convorbirilor (era numărul din 1 aprilie 1870) se adresează autorului prin sigla Y.Z., propusă de el, iar răspunsul este următorul: „Prè bine. Se va publica cât de curând”: mai exact, în numărul imediat următor, din 15 aprilie. În continuare, memorialistul amintește episodul cu Epigonii, neuitând să consemneze rezerva manifestată de junimiști în legătură cu „fondul” poemului – „lauda exagerată” a poeziei de la 1848, despre care, cum prea bine se știe, Maiorescu și compania sa junimistă aveau opinii contrare.

Un alt moment, memorabil în sine, este întâlnirea lui Iacob Negruzzi cu poetul, în vara aceluiași an, la Viena. Știind că studenții români se adună la cafeneaua „Troidl” din Wollzeile, vizitatorul merge acolo. „Erau – își amintește el – mulți adunați în ziua aceea, unii păreau mai inteligenți, alții mai puțin, dar mai toate figurile aveau expresiuni comune, încât îmi zisei că Eminescu nu poate să fie printre dânșii. Deodată, se deschide ușa și văd intrând un tânăr slab, palid, cu ochii vii și visători totodată, cu părul negru, lung, ce i se cobora aproape până la umeri, cu un zâmbet blând și melancolic, cu fruntea înaltă și inteligentă, îmbrăcat în haine negre, vechi și cam roase. Cum l-am văzut am avut convingerea că acesta este Eminescu și, fără un moment de îndoială, m-am sculat de pe scaun, am mers spre dânsul și, întinzându-i mâna, i-am zis:

– Bună ziua, domnule Eminescu!”

„Împrieteniți din cel întâi moment”, pretinde autorul Amintirilor, redactorul revistei Junimii și cel mai important colaborator al ei au păstrat în aceiași termeni relația, până la sfârșit. Cele câteva scrisori ale poetului avându-l ca destinatar pe „fac-totum”-ul Junimii și al publicației sale atestă o colaborare fără fracturi, și chiar o apropiere amicală („Stimabile domnule redactor” din epistolele de la început devine curând „Iubite Jacques”). Și asta cu toate că poetul nu și-a putut anestezia simțul critic în ce-l privește pe Iacob Negruzzi scriitorul – vezi obiecția lui la adresa narațiunii Electorale (din ciclul Cópii de pe natură), făcută chiar în cea de-a doua scrisoare din 1870 și, mai ales, nemiloasa lui parodie – curată execuție – la piesa de teatru Amor și viclenie.

Mai departe, capitolul oferă informații care, supuse examenului critic al autenticității, vor fi folosite de biografi, de G. Călinescu însuși. Însă nu ele ne vor reține atenția aici, ci continuarea portretului. Spicuim: „Îmi pare că-l văd încă – scrie Negruzzi spre final, după ce-și încheie incursiunea biografică – palid, slab, cu plete lungi lăsate pe umăr și cu privirea sa adâncă și melancolică. O împreunare de așa mare talent și de atâta modestie este ceva extraordinar. Lipsit cu totul de ambiții, el nu avea nicio aspirație pentru îmbunătățirea situației sale sociale sau chiar materiale, ba nici măcar dorința naturală și legitimă a autorilor, ca scrierile să le trăiască după moarte și meritele să le fie apreciate și recunoscute de generațiile viitoare, nu răsărea niciodată în sufletul său candid. […] Plin de simpatie pentru clasele muncitoare, Eminescu avea o milă nesfârșită pentru soarta țăranului român, cu care-i plăcea mult mai mult să stea de vorbă decât cu bărbații semiculți ai societății mai înalte”.

O parte dintre tușele de portret din memorialul junimist al lui Iacob Negruzzi se află și în articolul publicat de același în Convorbiri literare la moartea poetului. În schema necrologului, firesc biografică, apar pe alocuri și propoziții referitoare la personalitatea eminesciană. Ca acestea: „Eminescu era omul cel mai puțin personal din câți am cunoscut. Cu ochi săi negri, profunzi și strălucitori, pe care îi lăsa să plutească mai totdeauna în spațiul nemărginit, se părea că puțin se interesează de mersul lumii aceșteia și chiar de sine însuși” (urmează, drept susținere, ultimele versuri din Melancolie: „Și când gândesc la viața-mi…”).

Apărute în 1919-1920 în Convorbiri literare, Amintiri din Junimea fuseseră scrise în 1889-1890, așadar geneza lor este sincronă cu aceea a articolului publicat la moartea lui Eminescu. Temporal, amândouă se plasează în posteritatea poetului. Mai mult, totodată ele sunt ulterioare din ce în ce mai puternicei ofensive a tinerei generații de scriitori (Al. Vlahuță, C. Mille, Delavrancea), începută după 1883, de aducere și impunere a lui Eminescu în prim-planul canonului, în locul lui Alecsandri, de unde și inteligentul și delicatul articol – o capodoperă de strategie literară – Poeți și critici, publicat de Maiorescu la 1 aprilie 1886. Și încă: ambele texte sunt scrise în deceniul de naștere a mitului Eminescu. În pasajele pe care le-am citat – axate, cele mai multe, pe trăsăturile de personalitate ale poetului – se resimte noul suflu al „reconsiderării” și, tot așa, iradierea terminologiei maioresciene din articolul Eminescu și poeziile lui (1889). De altfel, tocmai aceste linii de portret fizic și moral sunt și cele mai sonore în cele două texte negruzziene. Fiindcă, în rest, rememorările sunt mai degrabă incolore, justificând opinia lui E. Lovinescu, ca autor al ciclului junimist, că în Amintiri din Junimea „stilul, evocarea, compoziția nu ajung decât la onorabil, nu ating talentul. Ce n-ar fi scos un om de talent dintr-un material care, singur, din propria-i substanță, scoate vâlvătăi?”

Că avem de-a face cu o transfigurare survenită târziu și cu împachetarea mitică a realului ne poate dovedi, cu argumente per a contrario, și ipostaza care urmează.

II. „… idei obscure în formă obscură. Dar apoi gramatica?!…” Ne găsim la finele anului 1876. Eminescu publicase până atunci în Convorbiri literare un număr de 16 poeme, între care Floare albastră, Împărat și proletar, Melancolie, Lacul, Dorința, Călin (File din poveste) și Strigoii (apărut, acesta, în numărul din 1 decembrie al revistei), precum și capodopera prozei sale și – cum se va dovedi mai târziu – a prozei fantastice românești: nuvela Sărmanul Dionis.

Or, în scrisoarea trimisă din Iași lui Maiorescu, la București, datată 12 decembrie 1876, Iacob Negruzzi putea scrie următoarele:

„Eminescu va veni poate peste câtva timp la București – dacă se va îndeplini ceea ce sperează (admiterea sa în redacția ziarului conservator Timpul, n. N.M.). Mi-ar părea bine să-l văd intrând în contact cu ceilalți tineri ce se adună la tine. Cât despre versurile lui, eu unul tot nu împărtășesc părerea ta. Cu tot talentul, românul nu va primi niciodată idei obscure în formă obscură. Dar apoi gramatica?! El va avea câțiva amatori răzleți, dar publicul cel mare nu-l va ținea în samă – de nu se va îndrepta” (B.A.R., fond Iacob Negruzzi, 16 ˂13˃ XVI).

Aprecierea, generatoare de perplexități ochiului care o citește astăzi, și chiar mai ieri, invită la meditație. Cel ce o formula făcea parte dintre bărbații pe care istoria literară avea să-i aureoleze cu denominația „corifeii Junimii” (în afară de Iacob Negruzzi, mai aflându-se T. Maiorescu, P.P. Carp. Theodor Rosetti, Vasile Pogor). Avea o formație umanistă obținută sub lumina unei culturi germane în care străluceau încă viu clasicismul weimarian și marele romantism, după cum era îndeajuns de familiarizat cu Antichitatea greco-latină. Cu fidelitate și tenacitate neobosită, îl urma pe mentorul junimist („secundul lui Maiorescu”, cum foarte potrivit l-a numit E. Lovinescu), în campania de combatere a „direcției” vechi și de impunere a „direcției noi” în cultura română, aplicând, cu o conștiinciozitate fără fisură, preceptele maioresciene din studiul O cercetare critică a poeziei române de la 1867, transformând rubrica sa „poșta redacției” într-un cimitir al veleitarilor care luaseră în serios vorba lui Alecsandri cum că „românul e născut poet”. Alături de liderul grupării, participa la toate acțiunile de înfruntare a detractorilor lui Eminescu – poetul căruia îi dădea nu o dată, spre corectare a limbii și șlefuire a stilului, texte venite la redacție (un uriaș paradox, dacă raportăm la citatul pasaj din scrisoare această încredere „filologică” acordată de șeful revistei).

Citite la rece, rândurile de mai sus ale lui Iacob Negruzzi indică mai mult decât o pură obtuzitate personală, individuală. Alăturându-le judecăților pozitivistului Panu și ale tuturor celor de felul auditorilor de la lectura nuvelei Sărmanul Dionis – care transformase aproape întreaga Junime într-o extrateritorială „caracudă” –, ajungem la aserțiunea lui G. Ibrăileanu că poezia lui Eminescu a picat în „sărmana noastră literatură” de la 1870 ca un „meteorit venit din alte lumi”. Aceleași rânduri din epistola către Maiorescu, împreună cu alianțele menționate, consolidează, printr-un plus de motivare, radicalismul afirmației potrivit căreia T. Maiorescu a fost singurul român care l-a înțeles pe Eminescu pe parcursul antumității.

Pe de altă parte, scrisoarea lui Negruzzi se cuvine privită și dinspre tabăra celor care au fost clasați și condamnați de tradiția noastră literară ca „detractori” ai marelui poet². Scoase din context și raliindu-li-se autorul, rândurile reproduse mai sus ar putea fi atribuite oricărui membru al „galaxiei Grama”, cum a botezat-o prin 1942 Lucian Blaga; sau, la rigoare, „galaxiei Densușianu”. Dar nu e nevoie nici măcar să mergem înainte în timp – adică după 1889, când apar cartea teologului Alexandru Grama și studiul publicat de Aron Densușianu în Revista critică literară. La 1873 și puțin mai apoi, bucureșteanul Petre Grădișteanu, de la Revista contimporană, îi imputa lui Eminescu „un asortiment de greșale grosolane de gramatică, de prozodie, de logică”, iar Grigore Gellianu îl acuza pe poet că „înșiră cuvinte fără niciun sens” și că dă naștere la cacofonii și la rime greșite, concomitent cu anomalii de fond: subiectul din Împărat și proletar ar fi „bizar și dificil”, sfârșind într-un „mare galimatias”. Dacă luăm în calcul faptul că asemenea imputări sunt făcute la adresa unui Eminescu aflat încă la începutul maturității sale poetice, afirmațiile – similare grosso modo – lui I. Negruzzi ne apar și mai grave.

Dar problema trebuie mutată pe un alt palier, acela al neînțelegerii provocate de diferența de nivel ontologic. Astfel privite lucrurile, granița dintre comilitonii / partizanii lui Eminescu și „detractori” se subțiază până la dispariție, fixând esența problemei într-un singur punct: care e acela al uriașei distanțe dintre modelul poetic al noului-venit și acela al contemporanilor lui, indiferent de înregimentarea lor de suprafață.

III. „Scrisoarea III, pe care am intitulat-o Scrisoarea I”. În primele sale epistole către redactorul Convorbirilor – cele din epoca vieneză –, poetul îi permitea anumite libertăți redactorului revistei, ba chiar îl ruga – le cas échéant – să intervină: „ceea ce nu se va potrivi puteți șterge în bună voie”, îi recomandă el trimițându-i Epigonii. Mai târziu, dimpotrivă, se va opune intervențiilor, nemaiacceptând să se schimbe „niciun iota”. Cu toate acestea, I. Negruzzi își îngăduie în continuare unele inițiative personale. Una dintre ele, necunoscută sau trecută cu vederea de editori, lămurește dintr-o singură mișcare misterul numerotării celor patru Scrisori și ordinea apariției lor în periodicul junimist. Mai precis, aceasta luminează intervalul cronologic și spațial dintre ultima lor ordonare și numerotare din manuscrisele poetului și ordinea și numărul pe care-l poartă fiecare odată cu publicarea în Convorbirile literare, pe parcursul anului 1881. În deschiderea comentariilor la Scrisoarea I, de la p. 172 a volumului II din ediția monumentală, Perpessicius arată următoarele:

„Publicate între februarie și septemvrie 1881, cele patru Scrisori alcătuiesc, în opera lui Eminescu, o unitate, pe care poetul a gândit-o ca atare și în realizarea căreia a pus nenumărați ani de lucru. Dacă istoricul fiecărei Scrisori și reconstituirea etapelor vor ilustra întreg acest proces de creație, ca și data, mai mult sau mai puțin aproximativă, când germinează ideea fiecărei Scrisori în parte – ideea ciclului și data când el a fost pus în lucrare e întrucâtva mai greu de determinat. Dar dacă nu putem, cu certitudine, fixa punctul de plecare al acestei concepții ciclice, […] putem în schimb suplini, în oarecare măsură, cu sugestiile pe care variația ordinei Scrisorilor înlăuntrul ciclului le poate oferi. Căci ordinea aceasta, definitivă, așa cum o cunoaștem din Convorbiri, n-a fost de la început aceeași”.

Urmează mica odisee a trecerii de la o numerotare la alta. Editorul pune față-n față ordinea din manuscrisul 2282, „în care poeziile sunt transcrise pentru tipar”, cu ordinea în care cele patru poeme apar în Convorbiri. Să reținem că, în manuscrisul respectiv, numerotată cu cifra romană I era poema care ulterior a devenit Scrisoarea II („De ce pana mea rămâne…”). Într-o notă, Perpessicius trimite la comentariile lui D. Caracostea din comunicarea academică Simbolurile lui Eminescu (1939), cu care e de acord și pe care le prelungește pe cont propriu, luând în calcul și schimbarea de perspectivă survenită odată cu publicarea ciclului în revistă: „În ce măsură această variație a ordinei poate fi subiect de comentarii și poate duce la o interpretare sau alta, în raport cu gruparea ce se are în vedere, se poate bănui din următoarele rânduri”. Aceste „următoare rânduri” rezidă într-un citat din lucrarea menționată a lui Caracostea: „Ca într-o nebuloasă, cea mai veche dintre Scrisori, aceea care a devenit Scrisoarea II, cuprindea elementele din care au crescut tuspatru scrisorile. Se confirmă și pe calea aceasta că motivul primordial: poziția nefericită a poetului în societate, este axa creațiunii eminesciene”. După citat, vine adaosul lui Perpessicius: „Observațiunea, pe cât de interesantă pe atât de justă, pleacă desigur de la considerarea ordinei din ms. 2282, reprodusă, aici, mai sus. Căci în această grupare, ciclul se deschide cu motivul «poziției nefericite a poetului», în timp ce gruparea definitivă subordonă motivul acesta înlăuntrul mai vastei teme: moarte – iubire, între care se desfășoară, ca între două pietre de hotar, noua concepție. O singură rezervă, cu privire la caracterul de «nebuloasă» din care se vor fi desfăcut «elementele… tuspatru Scrisorilor»: Nu cunoaștem o atare versiune.”

Aici ne întoarcem la mâna lui Negruzzi: noua ordine nu fusese nicidecum dată de poet, ci de (la momentul acela) directorul Convorbirilor, prin care în „gruparea definitivă”, tema propusă ca centrală de Caracostea și încuviințată de Perpessicius devenea una „subordonată”, derivând din „noua concepție”, în mod greșit atribuită poetului. Secretul ni-l dezvăluie scrisoarea datată 13 / 25 ianuarie 1881 trimisă de la Iași de către Iacob Negruzzi lui T. Maiorescu:

„Pentru broșura (numărul, n. N.M.) din februarie (a revistei, n. N.M.) am dat la tipar Scrisoarea III a lui Eminescu, pe care am intitulat-o Scrisoarea I (socot că nu se va supăra pentru aceasta). Începând cu acest manuscript broșura, am pus din 3 pe aceea care mi s-a părut mai frumoasă”. Nu deținem, până în prezent, date care să ateste că poetul s-ar fi „supărat pentru aceasta”. În mod sigur, știm acum că numerotarea celor două scrisori, așadar și ordinea apariției lor în Convorbiri literare, este fapta lui Iacob Negruzzi. Știm de asemenea că, prin gestul său, tot el stă la originea dezinvoltelor conjecturi pe această temă – sau pornind de la ea – prezente în comentariile marilor editori ai operei lui Mihai Eminescu; așa cum am încercat să dovedesc mai sus. Fără să vrea și fără să-și dea seama de consecințele pe termen lung, factotumul, „notaru coresp. eternu” și redactorul Junimii a jucat istoriei literare românești una dintre marile ei feste.