Istoria albinelor, cartea publicată în anul 2015 de scriitoarea norvegiană Maja Lunde, nu este o istorie propriu-zisă a albinelor. Iar acest lucru e evident încă din primele rânduri ale primului capitol, intitulat Tao, și plasat în districtul Sichuan, din China anului 2098. Numai că acest prim capitol, ca și toate cele care urmează, are legătură cu albinele. Că albinele sunt oameni, iar oamenii pot, uneori, să fie albine e adevărat, iar în felul acesta Maja Lunde configurează nivelul alegoric al romanului său, având trei personaje esențiale, evenimentele relatate fiind situate în mai multe epoci (Anglia anului 1851, în cazul lui William, cel care dă și titlul celui de-al doilea capitol al cărții, și Statele Unite ale Americii, mai precis Ohio, în 2007, pentru George, protagonistul celui de-al treilea capitol, plus deja menționata chinezoaică Tao). În felul acesta, autoarea stabilește, de la bun început, un model structural pe care-l va urma pe tot parcursul textului, purtându-și cititorul prin secole diferite, dintr-un trecut pe care ne-am obșinuit să-l considerăm, cel puțin în linii mari, cunoscut, trecând prin prezentul tumultuos (și poluat!), pentru a ajunge într-un viitor distopic, elementul ce dă unitate tuturor întâmplărilor relatate fiind albinele și modul în care ființa umană s-a raportat la ele de-a lungul timpului. Căci, dacă la jumătatea veacului al XIX-lea, William imaginează un nou tip de stup, la începutul mileniului III devine clar că mai toate coloniile de albine au de suferit, în toată lumea, din cauza folosirii pesticidelor. Iar imaginile înspăimântătoare ce desenează viața lui Tao și a familiei sale din China unui sumbru viitor evidențiază tocmai dispariția albinelor, aceasta fiind doar o parte a catastrofei cu care se confruntă umanitatea: acum, Europa și SUA se luptă cu foametea, iar China supraviețuiește cu greu, dar, cel puțin, reușește să-și hrănească imensa populație mai cu seamă datorită polenizatorilor, oameni care trebuie să lucreze câte douăsprezece ore pe zi pentru a poleniza florile copacilor, în locul albinelor de-acum absente.
Iar ceea ce, sub pana unui scriitor mai degrabă dispus să teoretizeze ori a unuia lipsit de înțelegere față de personajele sale și față de întâmplările relatate, ar fi putut cu ușurință să cadă în derizoriu sau să se transforme în discurs didacticist, se dovedește a fi, dat fiind talentul lui Lunde și intuițiile sale narative și simbolice de excepție, un roman excelent și, deopotrivă, o istorie nu atât a albinelor, cât a relațiilor dintre oameni și a modului în care se construiesc ori se destramă legăturile de familie, mai ales cele între părinți și copii în cadrul unor societăți și epoci diferite. Căci, dacă ar fi să rezumăm totul în câteva cuvinte, Istoria albinelor relatează cum au pierit albinele de pe o planetă poluată și prea puțin dispusă să țină seama de nevoile acestor insecte, omenirea ignorând consecințele devastatoare pe care dispariția lor le poate avea – și pe care chiar le are în distopica Chină a sfârșitului de secol XXI. Parabolă voit exagerată? Ficțiune speculativă? Câte ceva din fiecare, sau ambele la un loc? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările la care, imediat după apariția cărții, au încercat să răspundă cronicarii și criticii literari – nu trebuie să uităm că Istoria albinelor s-a bucurat de un imens succes de public și că a fost rapid tradusă și publicată în peste treizeci și cinci de țări, devenind un best-seller internațional și fiind chiar în curs de ecranizare. Se cuvine să menționăm și excelenta versiune românească a acestei cărți (apărută la Editura Humanitas Fiction din București), semnată de Sanda Tomescu Baciu (decorată cu Ordinul Norvegian Regal de Merit în grad de Cavaler), cea care a înfiinţat secţia de limbă şi literatură norvegiană (1991), Biblioteca de Studii Nordice (1997) şi Departamentul de limbi şi literaturi scandinave (2001) la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj și autoarea multor traduceri din literatura norvegiană, dar și a unui manual de limbă norvegiană.
Cunoscută, până la apariția acestei cărți, drept autoare de scrieri pentru copii și adolescenți ori scenaristă de film și de televiziune, Maja Lunde a surprins lumea literară occidentală nu doar prin talentul remarcabil, ci și prin capacitatea de a aborda, în cel dintâi roman al său pentru adulți, teme complexe și actuale, dar și de a oferi, dacă nu soluțiile concrete pe care omenirea le așteaptă în fața provocărilor reprezentate de schimbările climatice și de încălzirea globală, măcar câteva sugestii de comportament, un soi de metaforico-alegoric manual de bune practici pentru evitarea catastrofei – cât încă se mai poate. Totul, în cadrul unei narațiuni alerte, care se citește cu interes de la prima și până la ultima pagină, într-un roman parabolic, însă accesibil marelui public tocmai prin poveștile umane, emoționante, sfâșietoare ori pline de speranță pe care le spune.
Unii exegeți au afirmat chiar că Istoria albinelor s-ar situa periculos de aproape de non-ficțiune, parcă prevestind ceea ce urmează să se întâmple cu Terra, autoarea având, după cum aceiași critici au spus, „o evidentă vocație apocaliptică”. Dar asta înseamnă să ignorăm aproape cu desăvârșire celalte două secțiuni ale cărții, centrate în jurul lui William și al lui George. Iar acestea, așa cum au fost nevoiți să admită chiar contestatarii lui Lunde, sunt extrem de bine realizate la nivel literar-artistic. Astfel, în Anglia anului 1852, William pare incapabil să-și mai susțină familia în adevăratul sens al cuvântului, decepționat de lipsa recunoașterii preocupărilor sale științifice. Dar, la urma urmei, cine s-ar mai putea preocupa cu adevărat de cercetări științifice atunci când își vede copiii (mai ales numeroasele fete!) necăjiți și flămânzi? În cele din urmă, totuși, el reușește să realizeze schița unui nou tip de stup, care ar ajuta oamenii să domesticească albinele, adică să le poată ține în mod eficient în puterea lor, putând, de-acum, să se ocupe (și) de copii. O sută cincizeci și cinci de ani mai târziu, în Ohio, George, care toată viața a fost pasionat de albine, ocupându-se de stupii săi în mod tradițional, e confruntat cu o criză familială care, chiar dacă pare fundamental diferită de cea cu care s-a luptat William, e suficient de asemănătoare în datele ei fundamentale. Căci pasionat de apicultură, vrea ca fiul său, Tom, să-l urmeze în această activitate, fără a ține seamă de ceea ce băiatul își dorește cu adevărat și nici de pasiunea pentru literatură a acestuia. Însă catastrofa lovește pe neașteptate, iar ceea ce primește numele de Colony Collapse Disorder strică planurile tuturor: albinele dispar, nu doar din stupii lui George, ci de peste tot din țară, iar întreaga Americă e în stare de șoc.
Într-un alt plan, după mai bine de o sută de ani, într-un viitor pe care Maja Lunde și-l imaginează cum nu se poate mai sumbru, într-o Chină în care totul e reglementat prin legi drastice, iar libertatea de alegere a oamenilor e, practic, anulată, Tao se luptă pe de-o parte cu provocările propriului destin (lipsită de înțelegerea familiei, a trebuit să abandoneze școala, iar acum se simte prizonieră într-o căsnicie care n-o împlinește, căci soțul ei, Kuan, nu-i înțelege aspirațiile și e prea ocupat ca să-i asculte măcar dorințele), dar și cu munca dură pe care e silită să o facă, polenizând toată ziua pomii fructiferi. Ceea ce o salvează, fie și parțial, e speranța că fiul ei, Wei-Wen, în vârstă de trei ani, va putea merge la școală și va avea parte de o altfel de viață, o viață adevărată și o copilărie adevărată, nu acea „ne-viață” la care regimul îi condamnă pe toți copiii mai mari de opt ani, obligați să participe la munca de polenizare alături de adulți. Numai că Wei-Wen are un accident și, apoi, va dispărea, fiind dus în secret la Beijing, dar mama lui, neputând accepta lipsa copilului, va pleca spre capitală pentru a-și regăsi / salva fiul.
Drumul pe care Tao îl întreprinde printr-o țară parcă aflată pe cale de dispariție, unde nu mai sunt păsări și unde nici insecte nu mai vezi decât arareori, unde hrana se găsește cu mare greutate, iar gustul cărnii aproape c-a fost uitat de oamenii obișnuiți ne duce pe dată cu gândul la The Road, celebrul roman al lui Cormac McCarthy, viziunea din Istoria albinelor fiind pe deplin comparabilă, în aceste pagini, cu cea din Drumul. Pe de altă parte, pentru alți interpreți, romanul scris de Maja Lunde s-ar încadra – iar dacă nu, ar putea fi apropiat – de categoria numită „climate fiction (cli-fi)”, o orientare tot mai bine reprezentată în proza contemporană, dacă ar fi să amintim aici doar câteva titluri de acest gen apărute în ultimii ani, precum Beast de Paul Klingsnorth sau South Pole Station de Ashley Shelby, abordând, din perspective diferite, negarea încălzirii globale sau realitățile tot mai dure ale planetei pe care (o) locuim. La rândul său, Maja Lunde vorbește, atât direct, cât și (mai ales!) indirect despre cruda realitate a schimbărilor climatice, despre dispariția unor specii, despre disperarea oamenilor confruntați cu probleme cărora nu prea știu să le găsească vreo rezolvare. Și, dincolo de toate acestea, depășind, așadar, ficțiunea speculativă și nivelul teoretico-militant al prozei (post)apocaliptice, despre părinți și copii, despre cupluri aflate în dificultate, despre oameni care par a nu mai ști sau a nu mai reuși să comunice unii cu ceilați. Deci, despre condiția umană contemporană și despre drumul pe care aceasta îl poate urma pentru a se salva.
Extraordinar e că scriitoarea norvegiană face acest lucru pornind de la o premisă simplă (și, da, încă teoretică…): Ce s-ar întâmpla dacă albinele ar dispărea de pe Terra? Și, dincolo de problemele personale ale fiecărui personaj și ale fiecărei familii pe care Lunde le aduce în prim plan, regăsim albinele și obiceiurile lor, un soi de neașteptat fundal simbolic care dă ansamblului o coerență și o consistență incredibile. Căci, direct sau indirect, totul pornește sau se rezolvă cu și prin albine! Melancolia lui William se atenuează odată ce proiectează noua formă de stup (dar, în mod ironic, Lunde subliniază că eșecul care va lovi, peste ani, pornește tocmai din încercarea omului de a considera albinele supusele sale domestice, iar nu partenerele libere de care Terra are nevoie, nu doar pentru miere, ci mai cu seamă pentru polenizarea plantelor fără de care viața pe planeta albastră ar fi imposibilă!), existența lui George și a tuturor alor săi e dată peste cap de colapsul coloniilor de albine, iar Tao e o albină umană în locul micilor insecte a căror muncă o face parcă la infinit. Dar e, în egală măsură, o conștiință lucidă, definind încă de la început termenii noii și (post)apocalipticei lumi în care trăiește: „S-a dovedit a fi în avantajul nostru să fim noi țara care a poluat cel mai mult. Am fost pionierii poluării și, prin urmare, am fost și primii la polenizarea manuală. Am fost salvați de un paradox”, spune ea. Nu întâmplător, povestea lui Tao e cea mai realizată și cea mai impresionantă din întregul roman. E, desigur, și cea mai îngrijorătoare atât în ceea ce privește noile realități ale unei planete pustiite, cât și soluțiile la care, in extremis, autoritățile pot recurge. Odată cu dispariția fiului său, distanța – și așa mare… – între ea și soțul ei devine parcă imposibil de trecut, iar plecarea femeii spre Beijing pare unica soluție de rezolvare a tuturor problemelor cu care se confruntă. Lumea din jur se destramă, iar căsnicia i se prăbușește, însă Tao nu se dă bătută, oferind, mai cu seamă în finalul romanului, una dintre lecțiile esențiale de viață, imposibil de uitat de către cititor. Dar și capacitatea de a crede în mai bine și de a spera, chiar și atunci când totul pare pierdut, dovadă ultimele cuvinte ale cărții: „Un singur sentiment care ne lega într-un tot: speranța.” Iar dacă povestea lui Tao e încercarea disperată a unei mame de a-și regăsi fiul, istoriile lui William și George reprezintă dorința unor tați de a se apropia din nou de copiii lor, pe care, chiar avându-i aproape, simt că i-au pierdut. Toate acestea sunt plasate într-un cadru excelent descris, de la trecutul victorian la prezentul grăbit al societății americane de consum ori la distopicul viitor al unei Chine de coșmar, care trimite, în mod clar, la cele mai bune pagini din Oryx și Crake sau Povestea slujitoarei, deja celebrele distopii ale lui Margaret Atwood.
Pe de altă parte, romanul vorbește extrem de convingător despre nevoia permanentă a omului de a se raporta la comunitatea din care face parte, aceasta fiind una dintre cheile unei posibile salvări. Modelul, desigur, e cel al albinelor dintr-un stup, care se protejează una pe alta și care niciodată nu ignoră interesul comun, trăind, în fond, doar pentru acesta – adică exact ceea ce nu reușesc să facă decât la sfârșit William și George. Sigur că aceia care s-au obișnuit să critice astfel de ficțiuni-avertisment au considerat că Istoria albinelor n-ar fi altceva decât încă un roman tezist al zilelor noastre, însă Maja Lunde realmente construiește o narațiune excelentă și spune trei povești de viață (de dragoste și de singurătate, dar și de posibilă regăsire) care, în final, se conectează în chip simbolic, autoarea utilizând astfel minunat, și la nivel formal, metafora stupului și a capacității albinelor de a ignora interesul propriu în numele celui comun. Desigur, cartea aceasta e și o istorie incomodă a lucrurilor care s-ar putea întâmpla din cauza intervenției excesive a omului în existența celorlalte specii de pe Pământ, numai că arta pe care o demonstrează pe deplin Maja Lunde constă în capacitatea autoarei de a transmite acest mesaj-avertisment prin intermediul unei subtile analize a relațiilor interumane și mai ales a celor de familie. Căci, ceea ce contează cu adevărat, la capătul tuturor sforțărilor omenești și a dorinței de afirmare, de câștig ori de succes, e căldura căminului, a stupului personal unde fiecare trebuie să ne putem întoarce pentru a nu ne pierde printre numeroasele tentații ale punctelor cardinale.
Maja Lunde, Istoria albinelor, în românește de Sanda Tomescu Baciu,
Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2019