BOCIND LA CĂPĂTÂIUL LIMBII ROMÂNE

De la o vreme, în medii dintre cele mai diverse, se răspândește o îngrijorare stridentă legată de corectitudinea cu care se vorbește limba română. Ea, îngrijorarea, ar fi rezonabilă dacă am putea-o prezuma inocentă și dacă s-ar extinde și dincolo de micile observații legate de formă. Voluptatea cu care ne corectăm unii pe alții, atunci când se întâmplă să mai folosim câte vreun englezism ori vreo cacofonie, nu cred să fie manifestarea vreunei preocupări reale, ci un clișeu de care adesea ne folosim pentru a ne clama superioritatea în raport cu celălalt. Față de persoanele publice, mai ales, ne dovedim exigenți și necruțători. Cutare ministru, cutare parlamentar, cutare funcționar vorbesc stricat limba română și asta în sine devine judecată necruțătoare de valoare. Corectitudinea formală a sunetelor emise de aparatul nostru fonator ne preocupă atât de mult, încât aproape că nu observăm ceea ce mi se pare a fi adevărata degradare: lipsa conținutului.

Într-un interval de timp relativ scurt, cu un efort intelectual mediu, un individ poate învăța cum să utilizeze corect acuzativul cu prepoziția „pe”, cum să evite dezacordurile și anacolutul. Dacă presupunem că toate acestea se vor regla, va rămâne, totuși, nerezolvată marea problemă a unei gramatici de un tip cu totul special: gramatica minții. Limba se degradează nu neapărat atunci când este vorbită greșit, ci mai ales atunci când își pierde puterea de exprimare. Sigur că există o relație deterministă între degradarea formei și degradarea conținutului, însă în vreme ce degradarea formei poate fi datorată unui efort de ajustare a limbii la un context cultural, degradarea conținutului indică o boală cronică, adesea ireversibilă.

În Muntele vrăjit (Thomas Mann) există pasaje în care se vorbește în limba latină. Cu toate acestea, posibilitățile de exprimare ale unui astfel de vorbitor sunt reduse la realitatea mentală a societății în care latina era încă vie. E greu să exprimi într-o limbă a altui veac realități complexe ale contemporaneității. Latina, vreme de secole „lingua franca” în Europa și nu numai, și-a lăsat moștenirea în cele mai diverse domenii ale cunoașterii. Cu toate acestea, dacă cineva și-ar dori să o revitalizeze astăzi, principala problemă nu ar fi corectitudinea vorbirii ei. La nivel de normă, lucrurile sunt relativ clare; când vine vorba de concepte, însă, va trebui să constatăm că numai cu mari artificii lingvistice se poate comunica în același fel în care se comunică într-o „lingua franca” a secolului XXI. Latina nu și-a mai putut forma un vocabular care să însoțească îndeaproape marile transformări ale societății umane din ultimele secole. O limbă nu e atât cantitate aridă de reguli și norme, cât, mai ales, un organism care permite exprimarea unui mod particular de a gândi. Corectarea obsesivă a vorbitorului de limbă română și deplângerea modului precar în care se vorbește limba nu rezolvă o altă problemă, cu mult mai spinoasă: sărăcia de conținut a limbii vorbite. Vajnicii apărători ai limbii române nu par a fi deranjați de faptul că, chiar în puținele situații când ea e vorbită relativ corect, mulți vorbitori par a nu spune nimic sau mai nimic esențial.

Critica împotriva englezismelor sau a altor neologisme care pătrund în limba română se face de pe aceleași poziții rigide ale formalismului. De ce să spunem „weekend”, dacă avem „sfârșit de săptămână”?! De ce spunem „task”, dacă avem „sarcină”?! De ce să spunem „supermarket”, dacă avem „magazin”?! De ce să spunem „living” dacă avem „cameră de zi”?! În primul rând, poate e bine de spus că această tendință e una universală. Sigur, există situații în care statul își apără programatic și instituțional limba, de multe ori cu cerbicie (cazul limbii lituaniene, printre altele). Dar forma aceasta de scut birocratic în jurul unei limbi nu e eficientă. Oamenii vorbesc într-un fel sau altul, într-o lume globalizată, după criterii de confort lingvistic, nu pentru că o instituție decretează solemn că un cuvânt ori altul ar trebui înlocuite cu cele autohtone. Exagerările, atunci când apar, se pot corecta în virtutea unui „bun-simț lingvistic”. La un moment dat, ar trebui să realizezi că introducerea prea multor morfeme străine de spiritul limbii devine ridicolă sau inadecvată. Pericolul vine, ca în atâtea alte cazuri, din exces și disproporție, nu din tendința, firească, până la un punct, de racordare a limbii la realitățile noii epoci. Cultivarea organului „bunului-simț lingvistic” ține nu de învățarea papagalicească a unor reguli formale, ci de filosofia profundă a limbii, de bogăția conținutului ei. Degradarea conținutului, folosirea în situații de zi cu zi a unui număr redus de cuvinte, lipsa de preocupare pentru stil, cunoașterea aproximativă a sensurilor sunt atentate mult mai serioase la adresa limbii române decât mai micile sau mai marile erori formale la auzul cărora se deșteaptă în mulți intransigența patriotică.

Apoi, mi se pare că obsesia pentru formă în dauna conținutului are și o doză serioasă de ipocrizie. Preocupați până peste cap de stâlcirea formală a limbii, uităm adesea că înseși normele limbii române sunt dezordonate, lipsite prea adesea de disciplină și rigoare. Încercați să predați unui străin genurile substantivelor, pluralul lor, regulile de folosire a articolului, alternanțele fonetice sau indicativul prezent al verbelor și veți constata că din fabrică („by default”, cum ar spune englezul) există defecte de construcție ale sistemului normativ. Elita lingvistică ar putea încerca o normare mai coerentă, în locul lamentărilor permanente. Nu întotdeauna fenomenele de degradare a unei limbi se datorează vorbitorului obișnuit.

Tendința firească (până la un punct) a fiecărui vorbitor e de a elimina excepțiile și de a simplifica regulile. Hulitul (pe bună dreptate) „succesuri”, în loc de „succese” are ca explicație, pe lângă vidul cultural al vorbitorului, tendința lui de a folosi pentru pluralul substantivelor neutre terminația „–uri”, specifică pentru neutru. Atâta doar că, ce să vezi!, neutrul în limba română are forme de plural neregulate. El poate forma pluralul ca la feminin („scaun” – „scaune”), ca la masculin („spațiu” – „spații”) sau cu terminația lui proprie („eșec” – „eșecuri”). Dicționarele românești, în dreptul anumitor verbe, trebuie să poarte mențiunea „~ez”, pentru că numai astfel un vorbitor străin știe că verbul „a lucra”, la indicativ prezent, se conjugă „lucrez”/ „lucrezi”, și nu „lucru/ lucri” (folosit regional, de altfel), după modelul unui alt verb de conjugarea I, „a umbla” („umblu”/ „umbli”). În toate cazurile invocate mai sus, reguli clare și definitive nu există. Românul, născut poet, fie „simte” abisal când trebuie să folosească o anume formă, fie are suficientă experiență lingvistică, fie suficientă cultură pentru a compensa lipsa regulii. Străinul care învață limba română, cum „nu s-a născut poet” și nici nu are experiența lingvistică ori culturală relevantă a nativului, ridică din sprâncene și încearcă să înțeleagă absența normei.

Uneori, importul de neologisme poate fi un exercițiu de igienă a limbii. Igiena corporală a oamenilor e un semn al progresului. Limbile procedează la fel. „Lider” nu e un substantiv care s-a impus din snobism, ci pur și simplu pentru că alternativele lui, „șef”, „conducător”, „cap”, „căpetenie” nu mai puteau ține pasul cu vremurile. În viitor, e posibil să se întâmple la fel cu „to upgrade” – to downgrade”. „A îmbunătăți”, „a actualiza”, „a moderniza” – „a retrograda”, „a degrada” e posibil să devină serii sinonimice care să nu mai poată acoperi integral sensul binomului „to upgrade” – „to downgrade”. Cum, pentru oameni, dreptul la viață și instinctul de supraviețuire sunt elemente fundamentale ale speciei, și pentru limbă nevoia de a exprima concepte actuale e o formă de autoapărare, o formă de refuz al morții. Sigur că ne putem împotrivi, dar cred că până la urmă ar fi mai productiv să încercăm adaptarea fonetică a celor două verbe englezești decât să folosim artileria grea pentru a le elimina. Lupta împotriva cuvintelor e pierdută dinainte de a începe, așa cum ne arată și experimentul puriștilor latiniști ai secolului XIX.

Sigur, s-ar putea obiecta în modul următor: dacă ce astăzi e greșit, mâine va deveni corect pe criteriul uzului sau al modei pasagere, am putea ajunge la situația absurdă de a accepta în limbă dezacorduri sau tot felul de formulări abracadabrante. Argumentul are, cred, o fisură logică. Orice limbă este constituită din nucleul dur al gramaticii ei fundamentale și învelișul flexibil al vocabularului ei. Orice construcție are o fundație solidă și elemente de estetică arhitectonică. Dacă ne modernizăm casa, nu ne va trece prin cap să distrugem fundația, dar putem izola pereții, putem schimba ferestrele, putem zugrăvi în culori care ne plac și care reflectă, eventual, opțiunea noastră estetică. Structurile de rezistență ale limbii române (fonetice, morfologice, sintactice) sunt guvernate de regulile implacabile după care se construiește o fundație solidă. Aici, nu e loc pentru improvizație pentru simplul motiv că întreaga construcție se poate nărui. În rest, stilistica limbii, îmbogățirea câmpurilor ei semantice și ajustările normative sunt toate elemente ale unui palier diferit, flexibil și maleabil.

În condițiile unei normări ezitante, precare pe alocuri, e firesc să se întâmple mici accidente de folosirea și utilizare corectă a limbii române. Ele pot fi limitate la sfera accidentalului doar dacă sunt balansate de o grijă mai mare pentru conținut, pentru cum anume exprimăm lucrurile pe care dorim să le comunicăm. Or, n-am constatat vreun frison deosebit la vreunul dintre apărătorii limbii române atunci când discursul politic sau public mestecă în gol un număr restrâns de cuvinte și fraze. Mi se pare că marea problemă a limbii române e că funcționează după regulile horei. Un cerc înlănțuit de cuvinte care se rotește la nesfârșit. Cu cât cercul horei este mai mic, cu atât mai mult cei prinși în ea, dacă se rotesc suficient de repede, riscă să amețească, prinși în rutina alarmantă a învârtirii. Nu „weekend”, în loc de „sfârșit de săptămână” ori „living”, în loc de „cameră de zi” vor duce la degradarea limbii române, ci sărăcia semantică, utilizarea aceluiași vocabular anemic în mai toate contextele comunicării.