Generaţie non stop
Alexa Visarion debutează în 1970 în regia de teatru cu un spectacol de răsunet, Cartofi prăjiţi cu orice de Arnold Wesker, excelent întâmpinat de critică. Ne aflăm într-o epocă dificilă, cu restricţii ideologice draconice, cu consecințe nefaste pentru creatorii de artă. Acum se întâmplă şi blagoslovirea cu „faimoasele” Teze din iulie. Cenzura intervine asupra spectacolelor şi în ajunul premierelor, dacă nu, şi mai grav, le interzice sau suprimă încă din faşă. În ciuda acestui fenomen care stopează din start energiile creatoare, obligând pe mulţi regizori (Ciulei, Pintilie, Esrig, Vlad Mugur, Penciulescu, Lucian Giurchescu) să plece din ţară, iar pe Valeriu Moisescu să se dedice exclusiv carierei de profesor, dumnezeul teatrului se arată a fi unul din cale afară de generos. Alături de câţiva profesionişti cu vechime, Harag, Horea Popescu, Ion Cojar, bunăoară, care se încăpăţânează să reziste şi să producă spectacole, viaţa teatrală la zi va fi dominată şi dinamizată cu precădere de tineri. Deştepţi şi ambiţioşi, promoţie după promoţie, aceştia păşesc în teatre cu entuziasm şi exaltare, dezlănţuiţi, instaurând un remarcabil spirit de efervescenţă şi competitivitate, deciși să urmeze linia trasată de predecesori. Intrarea lor „în scenă” se produce în 1968, într-o perioadă când modelele înseamnă enorm, odată cu primii absolvenţi ai nou reînfiinţatei clase de regie la IATC, care îi are cap de afiș pe fabuloșii Aureliu Manea și Andrei Șerban. Rând pe rând, lor li se adaugă, de la an la an, într-o ordine cronologică aproximativă, Cătălina Buzoianu, Purcărete, Tocilescu, Dan Micu, Iulian Vișa, Mircea Marin, Cornișteanu, Ioan Ieremia, Colpacci, Măniuțiu, Tompa, Dabija, Galgoțiu, Darie, Frunză, Florin Fătulescu, nume dintre care unele vor deveni cu trecerea timpului personalităţi de prim-plan. În cartea mea Privitor ca la teatru, volumul I, apărută în 1975, am scris, de altfel, despre douăzeci şi unu dintre ei, cam despre toţi care şi-au terminat studiile între 1968 şi 1974. Evident, sunt și câteva omisiuni, câteva absenţe de calibru. Amintesc pe Andrei Şerban, Ivan Helmer şi Cătălina Buzoianu. Primii doi au fost excluși, lucru explicabil, pe motiv că au plecat din țară. Absența doamnei de rang înalt a regiei româneşti, în schimb, îmi este foarte greu să o explic. Nu pot să înțeleg nici acum de ce peregrinările mele din teatru în teatru nu s-au întâlnit cu nicio reprezentație a ei, deși încă de atunci era apreciată ca un talent cu viitor. Mai precizez, de asemenea, că în sumarul cărții la care m-am referit unii sunt prezenți de obicei cu un singur spectacol, acela ce a constituit examenul lor de licenţă, iar alții, în ideea de a le creiona un profil, beneficiază chiar și de cinci cronici. Recordul absolut îl deţine, între prezenţele cele mai consistente, Alexa Visarion. El e comentat cu opt premiere. Uluitor, nu? Şi toate acestea, plus Cartofi prăjiţi cu orice, au fost realizate în mai puțin de trei stagiuni şi s-au soldat, la vremea respectivă, cu momente spectacologice mature, de o originalitate evidentă, cu o arhitectură meticulos elaborată, cu un mesaj provocator, receptat de public cu complicitate. O pasăre dintr-o altă zi şi Procurorul rămân, alături de Revizorul, între cele mai incendiare spectacole din anii dictaturii. Să menţionez, apoi, că avalanşele de promoţii de regizori tineri se succed cu repeziciune. Dacă în literatură, de îndată ce o decadă de ani s-a consumat, hop, s-a şi format o altă generație, ʼ60, ʼ70, ʼ80, ʼ90 etc., fiecare insistând să demonstreze că se revendică de la un program estetic autonom, în regia de teatru nu operează asemenea criterii şi delimitări temporale, nimeni nu-şi asumă programe şi opţiuni colective, modificările radicale de paradigmă aparţin unor mari individualităţi. Potrivit este, de aceea, să se semnalizeze existența, între deceniile şase şi nouă ale secolului trecut, a unei generaţii nonstop de regizori, una într-adevăr de aur, pe meterezele căreia Alexa Visarion, bazându-se pe tot ce a înfăptuit, stă bine aşezat, fiind un veritabil vârf de lance. Refuzând categoric cantonarea în tiparele a ceea ce Brook aprecia că este „teatrul mortal”, spectacolele sale dobândesc, de la o premieră la alta, o identitate inconfundabilă. Elementele ce le definesc codifică la nivelul viziunii și scriiturii, cu egal aplomb, lecturi și interpretări ale textului din perspectiva unei poetici teatrale personale. Un exemplu asupra căruia se cere meditat este statutul rezervat actorului. Direcționat spre simplitate și emoție, acesta e un depozitar exclusiv al teatralității, performând prin trăiri de o sinceritate brutală, la limita exacerbării, epurate de orice tentativă de exteriorizare. Dacă majoritatea colegilor săi de generație supralicitează imaginarul, cu scopul clar de a-l ajuta să treacă peste eventuale dificultăți, oferindu-i multiple soluții auxiliare, Alexa Visarion îl tratează tiranic, cu cruzime, îl supune la cazne istovitoare, împingând-l în prăpastie fără să-i arunce nicio sfoară de care să se prindă și să iasă la suprafață. Dimpotrivă, îi rezervă șansa să se descurce singur, obligându-l să se descopere pe sine, cel inițial, mereu constrâns să-și caute acele energii primare, necunoscute uneori nici lui, singurele în măsură să-l apropie de esența personajului pe care urmează să-l interpreteze. Alexa Visarion își gândește și construiește spectacolele obsedat nu numai de cum spune, ci și de ceea ce spune, fiind un adept declarat al genului de teatru cu o problematică existențială și politică asumată din interior. În legătură cu teatrul politic, ar fi de spus că în epocă i se atribuie două accepțiuni radical diferite. Pe de o parte, oficialitățile promovează și încurajează teatrul propagandistic, cu piese scrise la comandă, bântuite de subiecte contrafăcute, sufocate de „eroi pozitivi” și clișee, de regulă în regii facile. Pe de alta, adevăratul teatru politic, atât estetic, cât și ca mesaj, ignoră creativ și etic „indicațiile”, băgând groază în cenzori, la fel ca romanele „obsedantului deceniu”. Din acest motiv, spectacolele lui Alexa Visarion constituie totdeauna semnale de alarmă, sunt continuu cu sabia lui Damocles deasupra capului, fiind expuse unor intervenții aberante.
Schiţă de portret
Cu un deceniu și ceva în urmă, când Alexa Visarion a împlinit cincizeci de ani, mărturisesc că am simțit nevoia nu doar să consemnez evenimentul, ci și să exclam, melancolizându-mă de-a dreptul, ce talentați și puși pe fapte mari erau tinerii aceia, încrezători și entuziaști, împreună cu care zi de zi am trăit în teatru și pentru teatru și alături de care am îmbătrânit! E firesc de aceea să încep schiţa de portret ce urmează cu întrebarea „Cum era tânărul Alexa?” și să încerc să răspund la ea. Încă de la primele spectacole, el convinge că e o personalitate artistică puternică, neliniştită, complexă, uneori contradictorie, un temperament vulcanic, plin de patimă şi nebunie teatrală, un fanatic frumos, fără teamă de sacrificiu şi risc, cu ambâţuri de mărire ca orice tânăr dornic să se afirme. Dar şi un utopic lucid, neîmpăcat cu sine şi cu realităţile din jur, care detestă minciuna şi laşitatea, fiind hotărât să nu se abată de la idealul său, să nu lase adevărul confiscat. Beneficiar al unei vitalităţi extraordinare, conştient că e posesorul unui har ieşit din comun, munceşte în draci, până la istovire, cu dăruire, cu voluptate, cu exigenţă, fără concesii şi compromisuri. În felul acesta, reuşeşte repede să-şi consolideze un stil, un limbaj teatral propriu, o estetică-etalon, prezentă în toate compartimentele artei spectacolului: repertoriu, distribuţie, scenografie, în caligrafierea şi tensionarea acţiunii, în structurarea imaginilor, personajelor, relaţiilor. Din clipa când l-am cunoscut, mi-a fost limpede că e un artist pursânge, cu destin și vocație de lider. Spre deosebire de Manea, Micu, sentimentali, poetici, ludici, Alexa Visarion lăsa impresia că exercită un riguros control asupra sa, că afișează o gravitate și încrâncenare parcă în contrast cu vârsta, mai tot timpul dând senzația că e mereu sub presiune, că nu suportă îngrădirile, rutina, limitele impuse din afară, că se raportează doar la valorile autentice. El întruchipează permanent, astfel, prototipul tânărului furios, revoltat, câteodată rău atât cu el, cât şi cu alţii, aş zice, parafrazând un titlu de piesă, că priveşte în prezent cu mânie, cu un spirit critic ascuţit, deloc dispus la toleranţă. E un disident și un rebel. Nu este exclus ca tocmai atitudinea lui nonconformistă, dublată de un instinct de dominator, manifestat atât faţă de colaboratorii direcţi (actori, scenografi, oameni de scenă), cât şi faţă de critici, de alte persoane din anturaj, să fi fost decisivă pentru o carieră şi împlinire de excepţie. Nu ezită să se pronunţe asupra unor chestiuni dintre cele mai diverse şi îi place să aibă ultimul cuvânt. E pasionat de conversaţii, de lecturi, de scris. Îi citesc astăzi cărţile, elevate, cu idei incitante, încorporând în paginile lor reflecţiile şi experienţa intelectualului şi creatorului modern, implicat în tot ce întreprinde şi am o satisfacţie deosebită că, în urmă cu vreo cincizeci de ani, am fost cel care a publicat întâiul său eseu în revista Tribuna. În pauza unor spectacole, fără să aştepte terminarea lor, obişnuia să se oprească în hol lângă mine şi să mă aţâţe la dialog, cu intenţia vădită de a-mi cunoaşte părerea despre spectacolul în desfăşurare. Iar, când se întâmpla să fiu excesiv de laudativ, reacționa imediat și mă tempera, formulând, cu autoritate şi competenţă, observaţii plauzibile, nu lipsite de rezerve, întemeiate, fără să-l suspectez de invidie ori că ar fi cârcotaş pus pe demolări cu orice preţ, căci intuieşte cu exactitate acolo unde e şi nu e adevăr. Defectul lui, dacă aşa ceva se poate numi defect, este că nu-şi putea învinge un subiectivism exacerbat, justificat de pornirea de a privi totul prin obsesii şi criterii ce țin de crezul său artistic. Ori de câte ori m-am aflat în apropierea tânărului Alexa, am avut impresia că freamătă, că starea de creaţie e însăşi starea lui de a fi. Consecvent condiţionată şi direcţionată de dorința de a-și afirma originalitatea, expresie a unui travaliu existenţial şi creator de angajare maximă, arta lui regizorală îşi asigură de timpuriu un loc singular între colegii de generație. Simultan, ea parcurge mai multe etape în elaborarea fiecărui spectacol. Una e aceea a alegerii textului. Lectura acestuia e, în primul rând, de factură eseistică. Alexa Visarion îl analizează cu detaşare, cu apetit pentru speculaţii, îl scormonește şi întoarce pe toate feţele, fără să-i ignore nici cea mai colaterală semnificaţie. Nu se dă bătut până nu descoperă şi extrage din el acele teme cu aderenţă la preocupările şi sensibilitatea spectatorilor. Înainte de a porni la lucru, îşi clarifică tot ceea ce vrea să comunice. O altă etapă constă în conceperea formei și a identității ei. Inventive din punct de vedere al formei, dar fără să abuzeze de un barochism imaginar excesiv, spectacolele sale nu se confundă cu ficţiunea dramaturgică. Își creează o ficţiune a lor, distinctă, transparentă, lipsită de complicații și obscurizări, cu o logică în derularea scenelor care le asigură o edificare evolutivă pe două nivele. Unul pe orizontală, identificat cu o rescriere aparent previzibilă, valorifică şi integrează cu valoare de semn teatral componente scenografice, vestimentare, coregrafice, asimilându-le coerent în discursul regizoral. Al doilea, pe verticală, adunând şi concentrând laolaltă energii şi tensiuni ce acţionează cu forţa unei viituri, converteşte totul în combustie, uneori atât de densă, încât ridică realul prin dilatare în zonele paroxismului, ale oniricului. Ambele nivele se întrepătrund. Fac corp în perimetrii unei viziuni unitare, pulsând de viață, de o austeritate extremă. Puterea de a-și impune ideile e hotărâtoare și garantează o creație scenică de anvergură. Alexa Visarion simte personajele, stările, psihologia lor, reacțiile, are priceperea de a le stârni, de a le scoate din normalitatea cotidiană sau de a le aduce la ea când e cazul. Câteodată este exclusivist, polemic, neîngăduitor nici cu sine și nici cu „rivalii”. Despre spectacolele lui, ca şi despre ale lui Manea, Cătălina Buzoianu, Dan Micu, Alexandru Tocilescu, circulă comentarii cu mult înainte de a avea loc premiera. Unele scene din repetiții, trecând dintr-o gură în alta, se amplifică, devin folclor, riscând să ajungă la urechile cui nu trebuie și să fie eliminate.
Text și spectacol
Dacă mă gândesc retrospectiv la spectacolele lui Alexa Visarion, îndeosebi la Unchiul Vanea, Woyzeck, O noapte furtunoasă, Năpasta, Meşterul Manole, O pasăre dintr-o altă zi, Procurorul, Pasărea Shakespeare sau Echipa de zgomote, nu am nicio îndoială că ele, experimentând surse inedite de teatralitate, anticipează tendinţe şi formule novatoare (teatrul de dezbatere, teatrul politic, teatrul minimalist), care ni se „livrează” astăzi de mulţi cu pretenţii de noutate, dar cu efecte artistice inferioare. Năpasta, de exemplu, a fost, acum aproape cinci decenii, o reprezentație exemplară de teatru minimalist. Nu denotând însă o sărăcie de fantezie și mijloace, cum se întâmplă curent, ci o tendință de a simplifica „miza-în-scenă” prin epurare de artificii complementare. Urmarea e tensionarea actului teatral într-atât, încât actorii (și ce actori: Dorina Lazăr, Florin Zamfirescu, Corneliu Dumitraș, Gelu Nițu!) devin principale nuclee de energie primară, atingând un grad de concentrare sinonim cu transa. Minimalismul e consecința transcenderii dramei lui Caragiale, acuzată de critici precum Pompiliu Constantinescu ca fiind un abuz de clişee literare, într-un registru de ceremonial tragic prin condensarea în acțiune a unor nuclee conflictuale explozive. În Woyzeck şi Unchiul Vanea, practicând același radicalism și aceeași atitudine față de limbajul scenic, Alexa Visarion, dovedindu-se la fel de inconfundabil, de impetuos, de profund și de percutant, compensează absența barochismului metaforic, spectaculos în sine, printr-o
plasare apoteotică a surselor de teatralitate în personaje. Două modele de ştiinţă regizorală în a descoperi şi releva combustia textului poetic, aparent excelând doar printr-o scriitură metaforică, sunt Meșterul Manole de Lucian Blaga și Echipa de zgomote de Fănuș Neagu. Întâlnim în amândouă scene de o frumusețe stranie, reacţii și gesturi paroxistice ale personajelor, priviri săgetătoare, gata să pătrundă în carnea vie ca bisturiul, semne ale epuizării lor fizice şi morale, care le situează într-o condiție limită. În tăceri prelungi mocneşte o violenţă nestăpânită, brutală, înţeleasă ca un atribut al neputinţei de a-și depăși criza, dar și o anume ambiguitate insinuată în datele ficționale ale spectacolului. Nu însă în sensul de neclaritate voită sau insuficientă descifrare a textului, ci în acela de angajare totală a actorului în trăiri și transfigurări producătoare de revelaţii și mister existenţial. Un curent subteran, învolburat de stihii nenumite, freamătă în zonele întunecate din inconștientul personajelor, le provoacă nervii și declanşează patimi, stârneşte și răscolește cuvintele, uzurpă textul de înţelesul iniţial, frustrându-l de orice autonomie. Metafora regizorală îl așază în spaţii temporale diferențiate. În configurarea ei, nostalgia unui trecut fabulos, învestit prin distanțarea în timp cu dimensiuni mitice, utopice, alternează cu iluzia deşartă, oarecum ilară, a unei vieţi posibile. De aici, și atmosfera de irealitate, inteligent întreținută.
Memorabile pentru capacitatea lui Alexa Visarion de a crea tipuri noi de teatralitate, rezultate din modificări de fond în lectura textului, față de Meșterul Manole și Echipa de zgomote, cu trimiteri pamfletare directe sau subtextuale la realități bine cunoscute publicului, sunt spectacolele cu piesele O pasăre dintr-o altă zi de D.R. Popescu şi Procurorul, de bulgarul Djagarov, ambele cu conotații politice specifice țărilor comuniste. Luând în considerație un întreg ansamblu de situații și replici, abordându-le într-o altă cheie, regizorul propune, cu o incisivitate pamfletară, o eficientizare a lor. În O pasăre dintr-o altă zi, unul dintre personaje, Patriciu, e ucis spre finalul piesei. Spre deosebire de piesă, unde moartea lui Patriciu are loc în culise, spectacolul aduce scena morţii în faţa spectatorilor. Procedând aşa, regizorul, iarăși spre deosebire de text, nu mai lasă nici o îndoială în privinţa criminalului. Patriciu e împuşcat de Anişoara. Crima se produce într-o cameră în fundal cu paturi suprapuse, sugerând o încăpere de lagăr, populată de inși privați de libertate. Când Anişoara afirmă că „s-a sinucis”, rânjind cu un cinism diabolic, toţi cei prezenţi în scenă îşi acoperă capul cu păturile, făcându-ne să înţelegem că ei nu au văzut nimic, că acceptă minciuna. Apoi, ca la comandă, asemeni unor roboţi, încep un dans grotesc de schilozi şi orbi de conştiinţă, pe melodia „Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ța“. Ideea culpabilităţii martorului devine, astfel, una dintre temele de profunzime ale spectacolului. Visarion se folosește, pentru a o exprima, de un limbaj teatral încărcat defel formal, dominat de soluții ce se convertesc în imagini de substanță, concentrând în ele energii conflictuale extreme. Spectacolul nu e complementar textului, ci se constituie ca o suprarealitate a lui. În structurarea materiei dramatice şi a relaţiilor dintre personaje, se urmează o altă logică decât în piesă. Ceea ce nu înseamnă că i se trădează spiritul şi sensul; dimpotrivă, se operează un transfer de situații, aducându-se la vedere o confruntare conflictuală imposibil de conciliat. Mesajul politic şi existenţial nu e de ordin speculativ sau ipotetic, nu e transmis prin analogii sau prin enunţuri teziste, ci se întâlnește obsesiv în opera dramaturgică (şi nu numai) a lui D. R. Popescu. Individualizarea teribilei scene se bazează excluziv pe tensiunea acumulată de cele două personaje, Anișoara și Patriciu, în speță cu rădăcini în Ana Pauker și Pătrășcanu. Asupra lor se exercită o „teroare” abil manipulată, o bruscare a relațiilor cu urmări ce facilitează crima. Dar dacă în O pasăre dintr-o altă zi imaginea devine un simbol al culpabilităţii morale, înţeleasă ca fenomen de mistificare a realităţii și ignorare a adevărului, în Procurorul, utilizând un procedeu asemănător, Alexa Visarion metamorfozează un personaj secundar, Anchetatorul, într-un coșmar care agresează permanent conștiința Procurorului, îi torturează inconștientul, însoțindu-l pretutindeni, fără să o ceară litera textului, la serviciu, acasă, pe stradă, chiar și atunci când se bărbiereşte îi vede chipul în oglindă. Alexa Visarion transformă astfel Anchetatorul într-o imagine a fricii și vinovăției de care Procurorului îi este cu neputință să se elibereze și să-și găsească liniștea. În zadar încearcă, într-un final cutremurător, în care tensiunea atinge punctul culminant, să se salveze, alergând disperat printre spectatori, siamezul continuă să-i fie pe urme. Două imagini deci tulburătoare, încorporând situaţii şi semnificaţii diferite, la fel de paradoxale prin configurația și ineditul lor, care sigur au rămas de neuitat pentru spectatori.
Autor de cărți
Profilul lui Alexa Visarion ar fi incomplet dacă nu aș aminti că e și autor de numeroase cărți despre sine și teatru. În principal ceea ce îl determină să se destăinuie în scris este propria-i experiență teatrală și cinematografică, acumulată grație profesiei de regizor. Împotriva uitării, apariție editorială relativ recentă, cu valoare de profesiune de credință, cred că e o mostră concludentă pentru oricine dorește să-l cunoască și să-l definească. El evocă aici, nu fără emoție și patos, regizori (Ciulei, Manea, Pintilie, Penciulescu, Măniuțiu, Tompa etc.), actori (George Constantin, Marin Moraru, Liliana Tomescu, Victor Rebengiuc, Ștefan Iordache, Olga Tudorache), scenografi (Vittorio Holtier, Viorica Petrovici) și chiar critici (Valentin Silvestru, George Banu), unii profesori, modele privite cu evlavie în facultate, alții colegi și artiști cu care a lucrat. Dacă e să apelez la o sintagmă a lui Cioran, Împotriva uitării se înfățișează, în componenta ei de document memorialistic, ca o suită amplă de „exerciții de admirație”. Anecdoticul cotidian din viața unor protagoniști ai scenei și ecranului, picant în sine, atinge câteodată dimensiuni ficționale. Tot o componentă de bază o reprezintă și un apetit imens pentru lectură și informație. Alexa Visarion citește fără inhibiții, cu dezinvoltură, interesat de sensurile lor ascunse, operele fundamentale. Alternează disocieri teoretice cu detalii de istoric teatral versat. Aria lui referențială, enciclopedică de-a dreptul, are o amplă bibliografie în spate, se extinde de la anticii greci și Tratatele despre Teatrul No ale lui Zeami, la scriitori și filosofi iluștri, precum Shakespeare, Cehov, Caragiale, Eugen Ionescu, O`Neill, Tolstoi, Dostoievski, Nietzsche, Pascal, Hegel, Eminescu, Heidegger, Blaga, Cioran, Eliade sau chiar la savanți de pe alte „meleaguri” decât cele umaniste, cum ar fi fizicianul Richard Feynman. Ambele surse semnalate nu sunt tratate secvențial, ci fuzionează, fac corp comun, asigură materia unui discurs unitar. În comparație cu alte apariții editoriale ale regizorului, unele substanțiale manuale de specialitate, în care de regulă arta spectacolului e evaluată pertinent, cu spirit analitic dinamic și argumente temeinice, Împotriva uitării este totuși o scriere dominant confesivă, dar și doldora de erudiție. Pe lângă că e un eseist redutabil, mereu în căutare de semnificații existențiale și artistice insolite, de limbaje și teme teatrale, Visarion se dovedește a fi și un portretist și povestitor de har. În ceea ce scrie, ca și în spectacole, el exprimă și se autoexprimă, menținându-se la o cotă de implicare afectivă și intelectuală ridicată, dinlăuntrul unui univers familiar, trăit până la mistuire. La Alexa Visarion, și în scris și în regie, sensibilitatea și luciditatea conlucrează pe același fond de afinități, cu același impuls creator. Scrie parcă dintr-o suflare. Există în fiecare pagină spontaneitate, un tumult de sinceritate, o fermecătoare notă de oralitate, o rostire de monolog amețitor, plin de respect și dragoste pentru înaintași și contemporani. Între cărțile de gen semnate de Manea, Pintilie și Andrei Șerban ori de Brook, Grotovski și Barba, dacă e să țintim mai departe, cele ale regizorului și profesorului Alexa Visarion ocupă un loc onorabil. Ele nu sunt numai folositoare pentru cei care aspiră la o carieră în domeniu, firește, cu condiția să fie citite, ci și pledoarii „împotriva uitării”, căci apără totodată de uitare artiști de renume și idei remarcabile.
Un Sisif fericit
Puţini au ca Alexa Visarion capacitatea de a se autoanaliza şi inteligenţa de a se autodiagnostica. Seniorul de astăzi, doctor honoris cauza al atâtor universităţi etc., nu se menajează nicio clipă. Seninătatea sa olimpiană nu-l împiedică, din când în când, să irumpă la fel ca în anii tineri, să se războiască pentru idei, demonstrând că artistul înnăscut nu îmbătrâneşte şi nu se cuminţeşte. Mai ales aceia care i-am văzut şi comentat spectacolele, cunoscându-i potenţialul creator, adeseori ne-am întrebat ce se petrece cu regizorul de odinioară, de ce doar rar și accidental mai e atras de scenă? O mărturie făcută de cel în cauză, considerată de George Banu a fi a unui Sisif nefericit, o socot şi eu o serioasă temă de reflecție: „La început îmi văd perfect spectacolul, îl pot imagina, şi povesti dar, apoi, încet, încet descopăr că actorii nu reuşesc să-mi împlinească viziunea iniţială, că nu ajung la ea şi, atunci, în loc să eşuez, prefer să mă opresc”. Da, discursul teoretic al lui Alexa Visarion, în care spectacolul ideal se desăvârşește mental în amănunt, o ia înaintea spectacolului real, aşa că procesul creativ intră în impas, refuzându-i-se acea călătorie prin beznă, esențială pentru Peter Brook. Nu împărtăşesc, în schimb, opinia aceluiași George Banu, prietenul nostru comun, exprimată în revista Vatra, cum că ar fi vorba de o mărturie a unui Sisif nefericit, vizând neîmplinirea unei vocaţii ori o confirmare a unei decepţii. Alexa Visarion nu e singurul caz de mare regizor care, la apogeul carierei, îşi întrerupe, din varii motive, surprinzător, activitatea. Manea a făcut-o din pricina bolii. Grotovski din conştiinţa că experimentele lui au atins limita de unde nu se mai poate merge decât în neant. Pintilie, odată cu perioada postdecembristă, renunţă şi el la orice aventură teatrală, concentrându-se exclusiv pe film, ceea ce-şi găseşte explicaţie, presupun, în sensul că între temele sale anterioare şi noile realităţi s-a produs o inadecvare, o criză acută de mesaj. Cât privește faptul că Alexa Visarion reîncepe şi nu termină un spectacol, cum zice Banu, pe mine mă face să văd în el nu un Sisif nefericit, ci unul fericit care nu ar fi avut niciun schepsis dacă împingea bolovanul până în vârful dealului.
Dar e timpul să închei. Mă uit la ceas și constat că e ora trei și douăzeci de minute din noaptea de 6 decembrie 2019. Recitesc atent CV-ul lui Alexa Visarion. Fac o aritmetică simplă și nu-mi vine să cred. Rămân uimit când aflu că în ultimii treizeci de ani a regizat douăzeci și trei de spectacole și eu i-am văzut doar două. Cele mai recente: Carnavalul, adaptare după Caragiale (Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău) și Hughies de Eugene O’Neill (unteatru). Sunt realizări pe alocuri discutabile, dar care poartă amprenta unui excelent profesionist. Primul, ușor lungit, căci în D’ale carnavalului sunt introduse fragmente și personaje și din alte piese ale lui Caragiale, ar fi avut nevoie, poate, de un plus de organicitate, altfel e gândit ingenios și bine clădit. Disecată și transpusă scenic, cu o știință a actului teatral exemplară, în imagini nuanțate cu rafinament, piesa lui O’Neill produce un spectacol lucrat cu artă de bijutier. Am convingerea că și celelalte nu au fost de natură să fie ocolite. Nu cumva ne-am grăbit să aplicăm lui Alexa Visarion o etichetă pe care însăși realitatea o contrazice? Legenda s-a încetățenit și noi ne complacem în ea. Or, cu voia sau fără voia criticii, acela căruia i-am rezervat rândurile de față e un regizor într-o salutară activitate. Marian Râlea, distribuit în 2015, alături de Ilie Gheorghe, în Noaptea Bufonilor, scenariu după Cântecul lebedei de Cehov cu inserții din texte shakespeariene, recunoaște, de altfel, că evoluează într-un spectacol cu „suflu magic venit din locul regizorului”, care îi dă încredere „pentru un alt început”. Cuvintele sale sunt în această privință fără niciun echivoc: „Dacă vi se pare că ştiţi prea multe despre meseria de actor vă recomand să-i daţi un telefon Domnului Alexa Visarion”.
Eu aștept să mă sune regizorul și să mă invite la o nouă premieră a sa.