Eminescu – 170
În istoria poeziei românești există exemple de adversități literare. Unul dintre cele mai cunoscute este cel dintre Macedonski și Eminescu, înfățișat de toți biografii celor doi poeți, îndeosebi de Adrian Marino, autorul documentatei biografii, Viața lui Alexandru Macedonski. Istoricul literar arată că la început existau între cei doi poeți câteva premize ce puteau conduce la o apropiere literară: ambii sunt admiratori ai poeziei pașoptiste; Alexandru Macedonski, atras probabil de faima cenaclului literar junimist, frecventează, e drept puțin, acest cenaclu; amândoi sunt nemulțumiți de mediul social și politic în care le-a fost dat să trăiască. În continuare, Adrian Marino sesizează câteva nuanțe ce deosebesc aceste apropieri biografice: nemulțumirea față de mediul social politic la Eminescu se manifestă în numele unor idealuri superioare; la Macedonski, în nume personal, multe dintre poeziile sale trădând o adevărată manie a persecuției din partea contemporanilor; de aici o altă deosebire, de data asta în privința trăsăturilor caracteriale: Eminescu indiferent la onorurile lumii, Macedonski – dornic de elogii, iar când le dobândește altul înaintea lui, i se pare că a fost văduvit de un drept al său. Să fie aceasta explicația adversității, idiosincraziei față de Eminescu a autorului Nopților? Lui Mihai Zamfir, autorul unui important eseu despre poezia macedonskiană i se pare insuficient și revine asupra ei în două numere din România literară/nr. 35 și 38/2019, când propune un termen mai adecvat decât adversitate literară – rivalitate literară: „Relația Macedonski – Eminescu are o istorie ce se cere descifrată, o istorie mult mai lungă decât izbucnirea colerică din iunie 1883, izbucnire ce l-a țintuit apoi la stâlpul infamiei pe autorul unei epigrame” (România literară, nr. 35/2019, p. 3). Chiar începuturile poetice ale celor doi conturează o competiție, o rivalitate literară. Peste puțin timp, drumurile li se încrucișează la Viena, fără să se cunoască de unde Eminescu trimite poezia Venere și Madonă (1870) ce entuziasmează pe junimiști, devenind colaboratorul prețuit al Convorbirilor literare și marcând astfel începutul unei celebrități literare, fără precedent în poezia românească. Macedonski scrie Dorința poetului – o poezie ce trece neobservată. Eminescu publică în 1872 Egipetul, poezia stimulează dorința competiției lui Macedonski și, ca o replică, scrie Ospățul lui Pentaur – în care mulțimea detaliilor istorice și arheologice înăbușă vibrația poetică. „Observând că lupta cu arme inegale, patronul Literatorului se va lansa în polemici violente care îl vor avea drept ultimă țintă pe Eminescu” (ibid.), iar în iunie 1883, chiar în momentul internării poetului într-o casă de sănătate, publică pe prima pagină a revistei ce o conduce cruda epigramă Unui X… pretins poet. De fapt, nu este o epigramă, care pretinde o poantă în final, ci o răutate și o satisfacție răutăcioasă, nici măcar bine mascată în versuri: „Un X… pretins poet, acum/ S-a dus pe cel mai jalnic drum/ L-aș plânge dacă-n balamuc/ destinul său n-ar fi mai bun,/ Căci până ieri era năuc/ Și nu e azi decât…nebun.” Scandalul a fost imens; degeaba a încercat Macedonski să arate că prin „X…pretins poet” nu-l viza neapărat pe Eminescu; lumea literară a făcut legătura între epigramă și momentul nefericit din viața lui Eminescu. Degeaba a încercat să arate că și în alte literaturi au fost asemenea schimburi de săgeți lirice între adversarii literari. Îl părăsesc o serie de colaboratori, mulți abonați refuză să primească Literatorul și poetul se vede înconjurat de un val de ostilitate generală. Chiar unii poeți din cercul Literatorului sau apropiați ai lui Macedonski au întreținut această incertitudine a paternității epigramei. La Blaj, prin anul 1966 a venit Victor Eftimiu și, din sală i s-a adresat această întrebare, iar poetul Cocoșului negru a dat un răspuns evaziv. La puțină vreme a apărut cartea Elenei Stan, Poezia lui Eminescu în Transilvania, E.P.L., 1969, în care se reproduce o scrisoare de felicitare adresată canonicului blăjean Al. Grama, autorul unui cumplit pamflet antieminescian, Mihailu Eminescu, Blaj, 1890, publicat fără semnătură, scrisoare care este de fapt o continuare a rândurilor răutăcioase din epigramă, și, indirect, o confirmare a paternității sale asupra epigramei. „Onorate domn, Din întâmplare îmi căzu în mâni prețiosul Dv. studiu, Eminescu. L-am citit cu o desfidere naturală. Mă așteptam la noi laude aduse neperitorului. Disperasem într-adevăr de bunul simț românesc. Dar scrierea d-voastră dovedește că adevărul, curând sau târziu, iese la lumină. V-a fost dat să fiți dincolo de Carpați, singurul care să nu se închine minciunei. Eu această glorioasă onoare o am aici. N-a fost ultragiu care să nu mi se fi aruncat din această cauză. Ceva mai mult, Eminescu nu a fost ridicat decât spre a mă zdrobi pe mine și curentul anti-german, reprezentat prin revista Literatorul (1880-1890). Dați-mi dar voia să întind mâna cordială unui confrate de luptă pentru triumful luminei. Vă felicitez cu entuziasm și după părerea mea sunteți unicul român care a scris o cărticică completă și nepasionată. Ar trebui ca studiul d-voastră să se răspândească. M-aș însărcina bucuros să vă trec câteva printre amicii mei, negreșit că în mod grațios. Sunt, stimate domn, al d-voastră cu totul Alexandru Macedonsky, 1891, Buc. 1 Dec.” (v. Elena Stan, Poezia lui Eminescu în Transilvania, E.P.L., București, 1969, p.88-89). Evident că în această competiție/rivalitate, Macedonski a pierdut. Demonstrația lui Mihai Zamfir este convingătoare mai ales prin această precizare: „Confruntarea directă cu Mihai Eminescu nu i-a reușit – și atunci va continua să aștepte; bine a făcut! Imediat ce Eminescu dispare, în exact același moment, Macedonski devine un mare poet… Cu mici și insignifiante excepții, aproape tot ce scrisese poetul Nopților până spre 1890 nu trece de nivelul unui postpașoptism depășit; dacă ar fi dispărut la vârsta la care se îmbolnăvea Eminescu, poetul Macedonski ar fi rămas în literatura noastră la statura unui Sihleanu ori Depărățeanu, ros de invidii. Imediat ce rivalul său a trecut în lumea umbrelor, Macedonski renaște”. (ibid.) Nemaiavând rival literar, Macedonski scrie nu ca să ajungă sau să întreacă pe cineva, ci după propriul temperament poetic, Nopțile – comparabile cu Scrisorile eminesciene, rondelurile – fiind cel mai de seamă reprezentant al acestei forme fixe de poezie în literatura română și Psalmii moderni care-i conferă un loc important în poezia religioasă românească. Este acum eliberat de rugina urii, care l-a ros destui ani, pentru că însuși se autopersonifică într-o hiperbolă ca întruchipare a „urii”: „Dar eu deși rămân ce sunt,/ O voce adâncă îmi murmură/ Că sunt mai mult decât orice,/ Căci eu sunt „ură”; a renunțat și la „disprețul contimporanilor” (v. Rondelul contimporanilor) și a ajuns la mărturisirea iubirii din Rondelul meu, un autoportret liric: „Când am fost ură,/ Am fost mare,/ Dar astăzi cu desăvârșire/ Sunt mare căci mă simt iubire/ Sunt mare căci mă simt iertare”/.
Macedonski a străbătut în această rivalitate literară, precum apostolul Pavel, „un drum al Damascului”, care s-a dovedit rodnic pentru poezia sa călăuzindu-l spre adevărata sa vocație poetică. Ambii poeți, și Eminescu și Macedonski, au avut urmași în direcția literară pe care au statornicit-o, mulți dintre ei ilustrând și direcția poetică Eminescu și pe cea a lui Macedonski: Arghezi, Bacovia, Pillat ș.a.