În general, dispariția unui scriitor este urmată de o intrare a operei acestuia într-un con de umbră pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă. Situație valabilă inclusiv pentru cei care, aproape până în ultima clipă, erau prezențe active în spațiul public, se bucurau de multă popularitate în mass-media. Să nu-i amintesc decât pe Octavian Paler, Alexandru Paleologu sau Adrian Păunescu, dar cât de departe ni se par astăzi chipurile atât de familiare într-o vreme ale unor autori pe care i-am prețuit, cu care am râs și am schimbat vorbe, care, la un moment dat, făceau parte din cotidianul nostru: Ștefan Augustin Doinaș, Mariana Marin, T.T. Coșovei, Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova, Alexandru Mușina, Alexandru Condeescu, Constantin Țoiu, Radu G. Țeposu, Constantin Stan, Alexandru George, Mircea Horia Simionescu, Augustin Buzura, Alexandru Vlad, Radu Niciporuc și lista s-ar putea întinde mult. Se mai vorbește rar despre ei, în situații conjuncturale, statutul operelor lor pare să fi devenit, cel puțin deocamdată, cel al unor exponate de muzeu (al literaturii), pe care, în goana cotidiană după nou, sunt tot mai puțini cei care își permit răgazul să le (re)viziteze.
Cu totul diferită mi se pare posteritatea lui Romulus Rusan. La mai bine de doi ani de la dispariția sa chipul lui Romulus Rusan este parcă mai prezent ca niciodată în spațiul cultural românesc. Toate dezbaterile despre Memorialul de la Sighet și datoria neuitării în legătură cu atrocitățile regimului comunist îl au în centrul atenției, cărțile sale sunt reeditate și comentate, un minunat volum de versuri al Anei Blandiana, Variațiuni pe o temă dată, îmbracă în lumină silueta familiară a omului alături de care poeta a trecut prin lume și pe care îl simte și astăzi reazemul tăcut al frământărilor sale.
Editura Spandugino a reeditat în acest an una dintre cărțile „mitice” ale lui Romului Rusan, O discuție la masa tăcerii. Brâncuși viu. Chiar dacă micuțul volum a mai fost reeditat în anul 2016 de către Fundația Academia Civică, ediția de la Spandugino merită semnalată în primul rând pentru ținuta sa grafică. Prin dimensiunile sale, coperta cartonată și supracoperta, forma fotografiei autorului și proporția ei în ansamblul coperții, volumul trimite cu gândul la cărțile din monumentala colecție Pléiade, a editurii Gallimard. Apoi, autorul a ținut cont de observațiile formulate de Barbu Brezianu, după prima ediție, și a completat volumul cu notele biografice și fotografiile tuturor celor doisprezece interlocutori care au avut privilegiul să se afle în anumite momente ale vieții lor în preajma marelui artist. În fine, volumul conține și niște anexe, fotocopii ale unor documente extrase din arhivele perioadei comuniste, dar aici trebuie să recunosc că, dimensiunea redusă la care au fost reproduse, le-au făcut, pentru mine, imposibil de consultat. În fine, într-o bună tradiție editorială, astăzi uitată, volumul conține în final și niște pagini albe, pe care cititorul le are la dispoziție pentru a-și nota informații utile rezultate din lectură și propriile sale impresii și idei. Întregul volum este o mică bijuterie, pe care te simți privilegiat să o ții în mână, și suntem bucuroși că Ionela Streche, colega noastră, s-a ocupat de tehnoredactarea lui.
Ceea ce în anul apariției primei ediții, 1976 (anul marcării unui secol de la nașterea lui Constantin Brâncuși) apărea drept un inteligent demers publicistic, se dovedește a fi infinit mai mult decât atât, după mai bine de patru decenii. Pentru că niciunul dintre interlocutorii lui Romulus Rusan nu se mai află în viață, iar depozițiile lor făcute acum patruzeci de ani dobândesc valoare de istorie vorbită. Conștient de valoarea peste timp a depozițiilor unor martori ai istoriei, Romulus Rusan însuși a extins procedeul în activitatea Academiei Civice, unde a pus pe picioare o întreagă colecție de cărți în care sunt reproduse mărturii ale celor care au trăit drama colectivizării forțate sau pe cea a sistemului penitenciar din primii ani ai comunismului.
Așadar, la un secol de la nașterea maestrului, Romulus Rusan i-a plasat în jurul unei simbolice mese a tăcerii pe ultimii doisprezece români aflați în viață la momentul respectiv, care l-au cunoscut în mod direct pe Brâncuși. I-a pus să-și povestească experiențele lor cu marele artist, în încercarea de a ghici personalitatea profundă a acestuia, menită să-i confere o altă dimensiune artistică și, mai ales, umană, dincolo de studiile științifice care i-au fost dedicate. Un Brâncuși cu râsul său, cu vorbele sale, cu felul său de a fi în societate, cu reacțiile sale directe la provocări de tot felul. Un Brâncuși „viu”, așa cum ne anunță Romulus Rusan chiar în titlul cărții. Cei doisprezece privilegiați ai sorții sunt, în ordinea intrării lor în scenă: Milița Petrașcu, Dimitrie Cuclin, Cella Delavrancea, Mac Constantinescu, Grigore Popa, Ion Vlasiu, Ștefan Georgescu-Gorjan, Gheorghe Nicolcioiu, Ion Alexandrescu, Octav Doicescu, Eugen Jebeleanu, V.G. Paleolog (Vasile Gheorghiescu). Oameni cu preocupări, destine și cariere diferite, unii deveniți ei înșiși personalități ale culturii și civilizației românești, alții rămași în anonimat. Din intervențiile lor se va vedea că unii l-au cunoscut mai bine, i-au frecventat atelierul și anturajul, i-au fost colaboratori în ridicarea ansamblului de la Târgu Jiu, în vreme ce alții l-au întâlnit mai mult sau mai puțin întâmplător, doar o dată sau de două ori în viață. Cu toții au rămas marcați însă de această întâlnire fundamentală cu un titan al artei moderne, i-au urmărit cu atenție fiecare reacție, au purtat pentru tot restul vieții în suflet și în amintire un Brâncuși al lor, despre care, cu siguranță, aveau certitudinea că este singurul autentic.
Faptul că toți acești oameni erau de profesii diferite, aveau tipuri de educație și de pregătire, aparent incompatibile (de la mari sculptori, muzicologi, poeți, arhitecți, până la pietrari și chiar un cârciumar care l-a găzduit pe Brâncuși în timpul uneia dintre venirile sale în țară din perioada interbelică), diversifică mult unghiurile din care este privit „obiectivul” și precizia consemnării. În mod paradoxal, marile revelații nu vin de la marii intelectuali și artiști (incapabili să facă abstracție de soclul pe care era așezat Brâncuși, încă de la nivelul anului 1976), ci de la lipsa de complexe a oamenilor simpli, care vedeau în el unul de-al lor, poate ceva mai ciudat, pentru că venea de la Paris. Foarte interesantă mi s-a părut intervenția pietrarului Ion Alexandrescu, un colaborator important al lui Brâncuși în realizarea complexului de la Târgu Jiu. Acesta a lucrat, sub directa lui îndrumare la decorarea Porții Sărutului. Ion Alexandrescu descrie cu precizie modul de lucru al sculptorului, dar și felul său de a fi în relațiile cotidiene, care ne face să ghicim ineditul personalității sale: „Altfel, era tăcut și destul de închis, nu-i plăcea să vorbească decât strictul necesar. Eu mai încercam să-l întreb una sau alta, dar el mi-o tăia: «Las’, mai bine să te întreb eu pe tine!» Prefera să asculte, mă lăsa să vorbesc despre orișice, numai despre lucrare nu. Când asculta, aprindea țigară de la țigară și, odată numai ce-ți întindea mâna: «Noroc» – și pleca. I-am mărturisit că mulți mă întreabă ce lucrăm noi acolo. «Și ce le spui?», m-a iscodit Brâncuși. «Eu nu știu ce să le spun.» «Tu lucrează acolo și o să vezi ce va fi; se va ști la timpul său». L-am întrebat înspre sfârșit dacă n-ar fi bine să îi scriu numele pe monument (mă pricepeam să fac litere frumoase, în basorelief). «Scrie-ți-l tu pe al tău – mi-a răspuns – , eu nu sunt comerciant cu firmă»” (p. 126).
Foarte interesante sunt considerațiile pe care sculptorul și profesorul Mac Constantinescu le face în legătură cu presupusul mizantropism al lui Brâncuși. Dată fiind reticența sculptorului de a primi vizitatori, Panait Istrati i-ar fi spus odată acestuia că lumea îl consideră „pădureț”. Brâncuși a fost deranjat, dar din răspunsul său se poate deduce lesne care era forma lui de socializare: „«Eu, pădureț? Eu țin contactul cu lumea: mă văd în fiecare zi cu măcelarul, cu femeia care-mi aduce laptele, cu portăreasa care-mi dă bună ziua și-mi spune ce mai e nou…»”. Iar Mac Constantinescu trage concluzia care se impune: „Cu statura lui firească, neostentativă, cu hainele obosite, cu barba cenușie și mai puțin stufoasă decât în anii senectuții, Brâncuși părea de fapt un meseriaș care acceptă contactul cu marea societate doar în măsura obligațiilor profesionale” (pp. 68-69).
Volumul este plin de astfel de anecdote, instantanee, replici, observații, judecăți care reconstituie imaginea unui Brâncuși viu, văzut prin multiple obiective. În plus, multe dintre mărturii sunt valoroase la nivelul istoriei artei pentru că pun în lumină dilemele, gândurile cele mai intime ale artistului, atmosfera din atelierul său parizian, metodele sale de lucru, decepțiile și de-
zamăgirile, speranțele și bucuriile legate de construirea și destinul capodoperelor sale și de relațiile sale cu patria mamă și cu autoritățile din România interbelică, dar și postbelică (Eugen Jebeleanu, de pildă plecase la Paris cu misiunea de a-l convinge să revină în țară, spre sfârșitul anilor 1950, în perioada de destindere instaurată de Hrușciov între moartea lui Stalin și revoluția maghiară).
Cartea lui Romulus Rusan, O discuție la Masa Tăcerii. Brâncuși viu, este fundamentală pentru a înțelege complexitatea personalității unui sculptor de referință al secolului XX. Proiectată ca un exercițiu publicistic menit să marcheze centenarul nașterii artistului, ea s-a transformat într-un document inestimabil pentru istoria artei, căruia trecerea timpului nu a făcut decât să-i sporească valoarea. Iar prin splendida ediție oferită de editura Spandugino, volumul își dobândește în bibliotecă importanța pe care o merită.
Romulus Rusan, O discuție la Masa Tăcerii. Brâncuși viu, Ediție revăzută și adăugită, Cuvânt înainte de Barbu Brezianu, Editura Spandugino,
București, 2019, 182 pag.