Ion Pop ne oferă o masivă cercetare consacrată unui capitol al poeziei românești contemporane, socotite a se afla sub semnul neomodernismului. Din capul locului putem constata că perspectiva în care, în chip justificat, o situează autorul e una istorică, deoarece niciodată istoria nu a produs un mai puternic impact negativ asupra creației noastre literare decît în perioada 1944-1989. După cum prea bine știm a avut loc în acel timp o agresiune împotriva conștiințelor atît prin cenzură cît și prin obligativitatea aderenței la formulele unei ideologii și ale unei propagande care deturna scandalos normalitatea producției scriptice, o prefăcea nu o dată într-un rebut. A evalua viața literară a acelei epoci înseamnă a o raporta neapărat la contextul politic nefast în care s-a înscris. Doar între 1944 și 1947 au mai fost îngăduite în presă discuții în spirit democratic, dintre care una avînd ca obiect „spiritul vremurilor noi” care se ivise la orizont sub înfățișarea unei „crize”. Declanșată de Virgil Ierunca, situat pe atunci pe poziții de stînga, dezbaterea în cauză a inclus intervenții categorice precum cea a infelicelui Ion Caraion, ulterior victimă a temnițelor comuniste, poate prea „înnegrit” la ora actuală, care denunța o amenințare la adresa „libertății individuale”. Sau opinia lui Tudor Arghezi, care indica mustrător „literatura de concordanță”, subordonată regimului totalitar, susținînd dreptul scriitorului de-a se rosti „cum îl taie capul”. Alții precum G. Călinescu ori Gala Galaction s-au manifestat prin ambiguități. Urmează ceea ce Ion Pop numește „măcelul proletcultist”. O altă opoziție apare abia după moartea lui Stalin. Ea constă în „poziția curajoasă” a lui A. E. Baconsky și a colegilor săi de la revista Steaua, adoptată la Conferința pe țară a Uniunii Scriitorilor, din 1956, cînd aceștia au cutezat a polemiza cu promotorii „realismului socialist”, în numele unor paradigme din literatura autohtonă interbelică ca și din cea universală. O „figură simbolică a unei noi vîrste poetice” devine, odată cu sfîrșitul său tragic, Nicolae Labiș, după care se înalță un alt „nume-efigie”, cel al lui Nichita Stănescu, „liderul” generației noastre șaizeciste. Nu mai puțin au apărut episoade de recul. În 1960, așadar în apropierea relativei „liberalizări”, Ov. S. Crohmălniceanu publica un opuscul intitulat imperativ Pentru realismul socialist, din care Ion Pop citează triste pasaje: „În conformitate cu fondul sufletesc antisocial care le-a generat, „inovațiile“ moderniste s-au dovedit a servi azi în lumea nouă, nu promovării ideologiei socialiste, ci dimpotrivă, defetismului celui mai respingător, cinismului celui mai sumbru, disprețului celui mai sălbatic față de om. Jan Kott, de pildă (…) Procedeele moderniste născute din practica fugii de realitate n-au cum să contribuie la investigarea ei. (…) Vagul, obscurul, nebulosul poeziei decadente îngăduie unor poeți să pozeze în soldați, dar să iasă din rînduri”. Dar emanciparea vieții literare nu mai poate fi oprită la un atare penibil prag. În următorii ani, ea conturează ceea ce numim acum poezia neomodernistă, termen utilizat inițial se pare că de Ion Bogdan Lefter.
Se producea atunci un fenomen aparent paradoxal. Progresul era generat de o întoarcere benefică spre trecut, de ceea ce Ion Pop numește „reînvățarea modernității poetice”. Proces trebuitor al unui contact cu interbelicul și cu modelele europene ale acestuia, așadar o „refuncționalizare” a prestigioaselor poetici excomunicate. Punctual, e vorba de „„poemul ca sărbătoare a intelectului“, proclamat astfel de un Paul Valéry pe urmele maestrului său, Mallarmé, expresia intelectualizată a poeziei frizînd ermetismul”, de „modernismul expresionist (la noi, mai ales în formula spiritualizată a lui Blaga, tot mai coborîtă spre „realitate“ și distanțată de metafizic, dar și, în parte, cea „activistă“ a unui Aron Cotruș)”, „poezia notației“ astfel numită de E. Lovinescu în versurile lui Camil Petrescu, precursoare ale „prozaismului“ realist-autenticist antiermetizant de mai tîrziu”, precum și de „recuperarea fenomenului avangardist”. Dar nu avem a face cu simple reluări, cu obediente aplicații ale formulelor anterioare, ci cu „mutații”, cu „contacte și contaminări „impure“ cu limbajele vieții imediate, mai „democratice“, asimilate pe traseul liricii moderne de pretutindeni”. Astfel Ion Barbu e detașat de Mallarmé, „iar componenta pitoresc-balcanică a poeziei sale nu mai are, evident, nimic de-a face cu Absența, Tăcerea și Neantul Maestrului”. Grație încă unor radicale schimbări, putem vorbi de „substanța unor opere precum ale lui Cezar Baltag, Mircea Ciobanu, Sorin Mărculescu, Daniel Turcea, cu voci lirice foarte diferite totuși”, ca și de „rafinamentul combinatoriu al unui Șerban Foarță”. Un ecou al „poeziei notației” ar fi de semnalat și la Florența Albu. Din reacțiile tipologiei avangardiste interbelice decurg reacții de speță avangardistă, reîntoarse „pe căi ocolite în „onirismul estetic“ (încă „înalt“!) al lui Dimov și al emulilor săi, în minimalismul amprentat „bacovian“, de „notații“ fulgurante, de atmosfera oniric-metafizică a lui Constantin Abăluță” ca și ale altora precum George Almosnino, Vintilă Ivănceanu, Virgil Mazilescu. Expresionismul e de regăsit, într-o maximă apropiere de sursă, la Angela Marinescu, prin producțiile inițiale „stilizat-trakliene, apoi prin operațiile clinice pe viu, programatic neatente la tăieturile bisturiului, ce ar putea trimite spre Gottfried Benn și Sylvia Plath”. La Ileana Mălăncioiu găsim o asociere a unor „filoane tradiționale, de ritualitate funerară, cu date ale viziunii romantic-tenebroase germano-eminesciene, ca să încheie în tonalitate sarcastic-bacoviană”. Altă variantă a filonului în cauză, „trecut prin aspre luturi ancestrale”, e identificată „la Ion Alexandru, „blagian“ și nu numai atît, ori la Ion Gheorghe punînd în comunicare energii telurice (și verbale) „tradiționaliste“ cu avînturi de marinar și om de șantier whitmanian”. Urmează poeții „livrești”, „clasicizanți” care „își împart micile voluptăți de degustători de bucate scrise cu frustrările unor deposedați de celelalte bunătăți „bio“, contemplate cu jind de la distanță, speculînd elegiac”, balansînd între „obiectul concret” și „semnul său superficial și alienant”: Florin Mugur, Petre Stoica, Ovidiu Genaru. Singularul M. Ivănescu „și-a făcut din imaginarul livresc modele ale unor trăiri imposibil de atins la cota lor autentică, predestinat unui artizanat verbal silnic-gratuit, (…) reciclînd ficțiuni util-inutile, cu catalizatori dinspre poezia americană, dintre Frank O’Hara și John Berryman”. Și acum o surpriză. Lirica de „tensionată angajare etică” a Anei Blandiana e pusă în tangență cu cea a unor Adrian Păunescu și Mircea Dinescu, ilustrînd „discursul destinat mulțimii adunate în „for“, (…) asumîndu-și un fel de ipostază exponențială, de purtător de cuvînt al unei colectivități cu care se mărturisește a fi solidar…”. Contrastul frapant al atitudinii, să facă posibilă totuși asocierea Blandiana-Păunescu? Acustica civică să fie atît de îngăduitoare? Sub unghi procedural posibil, dar…
În ceea ce privește numele poeților cu prezențe distincte în această lucrare, Ion Pop înfățișează două scuze anticipate. Prima privitoare la caracterul fatal limitat al numelor introduse, „imposibilitatea obiectivă de a epuiza lista numelor participante de toată mîna”. A doua, vizînd criteriul valoric al selecției, „de la un număr de protagoniști la actorii („actanții“!) cu roluri secundare, convocați totuși ca să populeze scena, nu toți și nu tocmai ca simpli figuranți”. Din șirul autorilor oricum îndeajuns de numeroși avem impresia că nici un nume mai semnificativ nu e omis. Mărturisim însă că ne-au scăpat pînă azi atenției cîțiva: Dușan Petrovici, Gavril Ședran, Sabin Oprean, Marcel Mihalaș, Ioan Mușlea. Gruparea poeților într-o schemă tipologică suficient de ramificată, în ciuda relativității de la care nu s-ar putea sustrage o atare operație, e sustenabilă prin exploatarea cîte unei trăsături caracteristice unificatoare. Dacă aici se aplică, să zicem, un spirit geometric, cel de finețe se vădește din plin în caracterizările de care are parte fiecare „ales”. E cu totul remarcabilă la Ion Pop această asociere între examenul de natură mai curînd obiectivă al orientării în cîmpul ansamblului literar, al tematicii, al filiațiilor etc. și intuiția exactă a fibrei creatoare. Expresia critică ce o fixează e, în marea majoritate a cazurilor, constrictivă. Dezinvolt, de-o nedezmințită prospețime, infatigabil, criticul ne oferă caracterizări care ar putea fi, evident, puse în discuție, dezvoltate, nuanțate, dar niciodată respinse de plano. Vocația de analist al poeziei se impune drept calitatea d-sale critică majoră. Cît privește ierarhizarea în cuprinsul acestui amplu catalog de poeți, acesta poate întîmpina opinii diverse. Cîteva nume îi apar lui Ion Pop drept „cele mai reverberante și catalitice”. Mai întîi Nichita Stănescu, în vederile d-sale „creatorul unui univers liric complet, cu o structură de cosmoid, cum ar zice Blaga, tot așa, cum au fost la timpul lor, Arghezi sau Blaga însuși”. Opțiune cvasigenerală în prezent, căreia însă i-am anexa o întrebare: e totuși firesc ca un mare poet să aibă un număr de texte (publicate) indiscutabil nereprezentative, care să-l depășească pe cel al textelor valide, așa cum se întîmplă cu autorul Necuvintelor? Urmează Mircea Ivănescu, „constructor al unui discurs care, din punctul de plecare, e marcat de un scepticism radical, foarte departe de entuziasmul, fie și deteriorat pe parcurs al confratelui în ipostaza ideală de „Amfion constructorul“”. Dacă Nichita Stănescu și Mircea Ivănescu ar alcătui „extremele” unor viziuni, între ele și-ar găsi locul Leonid Dimov, „„măscărici al Totalității“, care se știe și el deposedat de harul suprem constructiv ce i-ar fi asigurat omnipotența asupra Totului”. Cu o apăsare pe nota scoasă în relief, cea de bufonerie: „Jocul dimovian pune în scenă o variantă a clovnului trist, visînd într-un teatru al lumii, cu măști instabile, păstrînd angoasa în miezul feeriei”. Apoi Marin Sorescu, cel ce „obligă la democratizare teme și atitudini „aristocratice“, face adesea concesii anecdoticului, cultivă calamburul, aliază rîsul cu plînsul la modul tradițional „valah“”. Dar nu e totuși bardul alutan, astfel cum s-a afirmat, mai interesant în teatru decît în versuri? Pe de-o parte, în ultima ipostază, un ludic, continuator al formulei Topîrceanu, dar nu totdeauna cu scrupulul exigenței vădit de antecesor, pe de alta un expresionist rural, în aceeași cheie a comicăriei, un emul printr-o derivație a lui Ion Gheorghe – ierte-ni-se „erezia” – , Marin Sorescu nu rămîne mai mult decît un autor de treaptă medie, ceea ce se cheamă îndeobște un „autor de epocă”. Următorul e Ion Gheorghe, selectat în pofida faptului că „opera îi este grav subminată în mai multe puncte” și că „a eșuat (…) în manierismul steril al „zicerilor“ mai tîrzii, iar masivul tom „epopeic“ Dacia Fenics a putut plăcea numai unui mare degustator de hîrtie scrisă ca Marin Mincu, fiind de fapt o operă artificioasă, stufoasă și greoaie”. Nu cumva ultimele epitete au o răsfrîngere mai largă asupra producției d-sale în întregime? Semnificativ, Ion Gheorghe e de multă vreme trecut sub tăcere… Gusturile nu se discută, dar varietatea lor nu e oare binevenită pentru a obține treptat acea discretă mișcare consensuală de care are nevoie imaginea ce se fixează în istoria literară? E drept că și aceasta are o doză de relativitate, probată în timp. Ceea ce la un moment dat pare a constitui o certitudine, poate ceda unui nou curent de înțelegere, validînd eventualele rezerve anterioare. Oricum, datoria criticului e de-a se exprima cu bunăcredință. În ce ne privește, în locul ultimilor doi „exponențiali”, Marin Sorescu și Ion Gheorghe, i-am fi preferat pe Ion Caraion, pe Emil Brumaru (cel mai personal poet autohton în viață), pe Cezar Ivănescu, pe Angela Marinescu sau… pe alții. Se cuvine însă neapărat subliniată strădania colegială a lui Ion Pop de a-i scoate „mai în față” pe scena poetică pe cîțiva autori de o indenegabilă pondere, din păcate ținuți în umbră: Constantin Abăluță, Ilie Constantin, Cristian Simionescu, Marius Robescu, Dan Laurențiu, Vintilă Ivănceanu, Ioana Ieronim.
În încheiere, Ion Pop ne oferă o pertinentă addenda, cu caracter de confesiune a creației poetice proprii. Nu o dată victimă a clișeului „poeziei de critic”, ajuns într-o variantă astuțioasă pe care o citează („s-a scris la un moment, nu fără maliție, „poet în critică și critic în poezie“”), poetul înzestrat în nu mai mică măsură decît criticul omonim alcătuiește o fișă justificativă, din rîndurile căreia ne îngăduim a relua aprecierile ce i le-am închinat odinioară: „Între coperțile cărților sale de poezie, Ion Pop e poet și atît. Dacă totuși s-ar insista pe relația acestei poezii cu critica emisă de aceeași pană, am putea avea o surpriză de proporții. Și anume, am fi în măsură de-a constata că în loc de a jertfi cărturăriei, modelelor tiranice propuse de ampla sa cultură de specialitate, Ion Pop ilustrează o mișcare de emancipare, pe cît de puțin clamorosă pe atît de tenace, de sub tutela livrescă, resimțită ca o primejdie”. Merită reținute acele evaluări autoanalitice prin care, din etapă în etapă, autorul își circumscrie cu emoționată luciditate natura lirică. Acea „dificilă ecuație, care m-a tot obsedat, dintre gramatică și sînge”, după cum se confesează d-sa, capătă o victorioasă rezolvare, în urma unei grave încercări de ordinul sănătății prin care a trecut: „Temele care m-au obsedat dintotdeauna, aceea a crizei tensionate dintre stările de spirit și semnele lor, dintre natural și scriptural, dar mai ales cea dintre ambigua conștiință a limitei, deopotrivă necesară și oprimantă, a neliniștii în fața dispersiei, a dezordinei și a risipei de sine, și o precar-, victorioasă geometrie interioară, și-a găsit, îmi pare, o anumită soluție…”. Concluzie: cartea pe care Ion Pop o închină poeziei noastre neomoderniste e, nu doar, după toate probabilitățile, scrierea d-sale de căpetenie în postura de critic, ci și una fundamentală asupra materiei care-i constituie obiectul. Faptul că ne-am exprimat consecvența față de cîteva din opiniile cărora le-am dat glas mai demult nu prejudiciază simțămîntul nostru de prețuire.
Ion Pop, Poezia românească neomodernistă,
Editura Școala Ardeleană, 2018, 864 p.