Mircea Eliade vorbeşte într-un text din Fragmentarium, intitulat Sfat celui care merge la război, despre „o scrisoare din 28 iunie 1854”, în care Alexandru Hasdeu îl „sfătuia pe fiul sau, Tadeu Petriceicu Hasdeu, cum să se poarte în război. Tânărul Tadeu (care nu-și schimbase încă numele în Bogdan) intrase de curând în armata rusească şi părintele său nu înceta să-i poarte de grija, trimiţându-i bani, sfaturi, încurajări”.
„Sfatul” fusese descoperit de bătrânul intelectual basarabean într-un caiet vechi, din care citează: „… daca vrei ca glonţul duşman să-ţi cruţe viaţa în toiul luptei, păstrează curăţenia trupului, fii cast, nu-ţi spurca trupul şi mergi la război cu tot atâta sfinţenie cum mergi la primirea Sfintelor Taine, la împărtăşania cu trupul şi sângele Mântuitorului nostru Hristos! (…) Ia cunoştinţă de acest sfat al experienţei strămoşilor noştri.”.
Comentând acest citat, Eliade îşi construieşte o întreagă teorie: „Castitatea, în ea însăşi, are o valoare magică. A fi cast înseamnă a suprima, într-un anumit sens, condiţia umană: înseamnă, în orice caz, a depăşi o stare profană. (…) Omul cast concentrează un rezervor de „forţe magice“, care fructifică orice acţiune în care se angajează. Dacă pleacă la pescuit sau la vânătoare, prada va fi bogată; dacă merge la război, va fi apărat de săgeţile duşmane, iar armele sale îşi vor atinge întotdeauna ţinta.”
Dincolo de aceste „origini magice” ale castităţii războinicului, continuă Eliade, „se întrevede semnificaţia ei metafizică”, pentru că războinicul adevărat – eroul – „depăşeşte şi el condiţia umană, întocmai ca şi preotul sau ascetul.” „Eroul, ca şi preotul – zice mai departe istoricul religiilor – este un ins care sacrifică… întocmai cum sacerdoţii sacrificau, pe altar, animalele necesare ritului. Dar acest sacrificiu nu poate fi realizat decât după prealabile purificări; altminteri, animalul jertfit rămâne pur şi simplu un animal înjunghiat. (…) Eroul, ca şi sfântul, nu cunoaşte nici pasiunea, nici ura, nici dorinţa. El este „placid“, „indiferent“. Sfântul nu urăşte nimic şi pe nimeni. Iar eroul nu-şi „urăşte“ adversarul. (…) Tradiţia luptei ca un sacrificiu, în care războinicul împlineşte rolul sacrificantului sau al sacrificatului, s-a păstrat, cum am văzut, până în Moldova eroică. Şi s-a păstrat cu o uluitoare precizie: „mergi la război cu tot atâta sfinţenie cum mergi la primirea Sfintelor Taine“… La primirea Sfintelor Taine nu te duci numai „purificat“, ci şi îmblânzit; te duci cu dragoste, uitând cele omeneşti, depăşind orice element pasional. Aşadar, plecând la război, trebuie să uiţi orice patimă. Nici un fel de ură sau de frică nu trebuie să tulbure mintea războinicului.”
„Sfatul” citat de Mircea Eliade e din notele de juneţe ale lui Bogdan (Însemnările unui iuncher de husari şi Impresii din armată, de altfel, o vână de aur pentru secvenţa respectivă din romanul literaturii pe care avea să-l scrie G. Călinescu). Aceste „însemnări” (scrise într-o foarte bună limbă rusă) denotă faptul că Bogdan nu a fost prea atent la sfaturile tatălui (ca şi la „sfatul” strămoşilor, pe care îi citează acesta). Înrolarea ca iuncher în armata rusă în toiul Războiului Crimeii nu era dovada unui mare avânt patriotic. Dimpotrivă, distracţiile par a i se situa pe primul loc. Deşi nu trebuie să negăm prezenţa lui ca militar cu acte în regulă, patrulând ţărmul Mării Negre, în raionul Oceacovului.
Mai degrabă era în spiritul acestui vechi „sfat” un alt camarad de luptă (sau: comiliton) al lui Hasdeu, praporşcicul (=caporalul) Lev Nicolaevici Tolstoi. Tânărul conte se înrolase în armată tocmai pentru a scăpa de ispitele vieţii: beţii, femei, jocuri de noroc. Evadarea lui din lumea profană presupunea şi detaşarea de cele lumeşti. Într-o notă de Jurnal – scrisă la Bucureşti, pe 7 iulie 1854, într-o încercare de introspecţie, de autoanaliză, Tolstoi notează că este un ins care s-a ruinat până „la limita ultimă” trăindu-şi „cei mai frumoşi ani fără scop”, în fine, autoexilându-se în armată „fugind de datorii şi, esenţial, de năravuri proaste”.
Pe Hasdeu și Tolstoi îi leagă, în primul rând, Războiul Crimeii. Au luptat, dacă nu cot la cot, măcar în aceeaşi oaste. Mai mult decât aliaţi, sunt camarazi de arme. Drumurile nu li se intersectează direct. Contele Tolstoi, înrolat în armată după o bulversantă viaţă de jucător, chefliu şi fustangiu, se află la început în Caucaz, apoi, inclus în Armata Dunăreană, soseşte la Bucureşti (în Jurnalul său apar şi alte localităţi româneşti: Buzău, Focşani, Tecuci, apoi Leova, Sculeni, Chişinău), pentru ca, în final, să se ceară în armata activă, la Sevastopol. Este artilerist (avansează până la gradul de porucic = locotenent major) şi participă la crâncenele lupte de la Sevastopol (1854-55). Îşi va culege de aici impresiile nu doar pentru Povestirile din Sevastopol, ci şi pentru epopeea de mai târziu, Război şi pace.
Iar mai tânărul cu un deceniu Hasdeu se va cere înrolat, ca iuncher, în armată, aflându-se succesiv la Novo-Mirgorod (Tolstoi ajunge la Bucureşti, în vreme ce Tadeu-Bogdan face un drum aproape invers, de la Chişinău, prin Dubăsari, spre Novo-Mirgorod), Nicolaev, Harkov, Odessa etc. Motivul pentru care tânărul (adolescentul!) Tadeu se cerea înrolat era decepţia erotică, într-o episodică aventură adolescentină. Dar domnişoarele din cauza cărora pătimea deschideau şirul de cuceriri ale acestui Don Juan, care nu se va încheia, ci se va extinde în aceste zile de „război”.
G. Călinescu pomeneşte că Hasdeu a şi fost rănit în această perioadă. Am putea spune că obţinuse (dacă ne amintim de romanul lui Stephen Crane) „semnul roşu al curajului”… Doar că într-un duel, nu pe front. Curajul pare să fi fost adevărat (cu „semnul roşu” e mai puţin sigur). În „Însemnările” sale duelurile sunt pomenite doar telegrafic: „Viaţa mea de boem: Kirstein, Vydford, Florov şi alţii… Cearta cu Mayendorf şi provocarea la duel. Pregătiri. Cearta cu Domaradsky şi provocarea la duel. Mârşăvia lui Domaradsky. (…) Cearta cu Bernadsky, provocarea la duel şi scuza lui…”
Dar V. Cosmovici publică în Sămănătorul nr. 48 din 1907 nişte Amintiri din tinereţea lui B.P.Hasdeu povestite de el însuşi, în care o istorie este relatată detaliat, un adevărat episod de film. E vorba de confruntarea tânărului Tadeu cu baronul Mayendorf, „căpitan de cavalerie, instructor de frunte şi maestru în duel”. Pe lângă că era „foarte cetit, foarte cult şi de o bunătate apostolică”, mai era şi „unul din cei dintâi ochitori din întreg imperiul”, dar şi protector al tânărului Hasdeu (detaliile le consemnează şi Andrei Oişteanu în „Duelul la români”, vezi România literară , nr. 22/ 2005).
Dintr-un soi de disperare şi din teama de a fi considerat un papă-lapte, încercând să depăşească umilinţa ofiţerilor, care îl dispreţuiau inclusiv pentru că are protecţie, junele Tadeu se decide să lupte cu baronul în duel şi îl provoacă cu insistenţă disperată. Derutat, acesta acceptă provocarea. Dacă este adevărat ce povesteşte Hasdeu, atunci deruta acestui om cumsecade, provocat fără motive de chiar cel căruia îi acorda protecţie, i-a jucat festa: fiind obligat să tragă primul, baronul ratează, iar Hasdeu, fără să ochească (îl interesa provocarea în sine, nu dorinţa de a curma viaţa adversarului: „Nici un fel de ură sau de frică nu trebuie să tulbure mintea războinicului.”), îl răneşte. Uimit, umilit şi mândru de isprava discipolului, baronul îi va strânge mâna cu dragoste: „Eşti un brav şi sunt mândru de prietenia ta”. Cam astea au fost „faptele de arme” ale iuncherului Hasdeu/ Ghijdeu din acea campanie.
Atât Tolstoi cât şi Hasdeu citesc (scriitorii vin din cărţi, nu din războaie). Nu e atât o pasiune, cât o obişnuinţă, familiară ambilor. Ar fi un subiect pentru un eseu: lecturile militarilor. Armata – chiar şi în perioadele campaniilor şi războaielor – fiind, pe mari porţiuni, o enormă pierdere de timp, lecturile pot fi adesea activităţi revigorante.
Hasdeu (care înainte de înrolare îi dădea unei domnişoare romanul lui Puşkin Evgheni Oneghin, cu sublinieri ale versurilor „care corespundeau sentimentelor mele”) citeşte, pasional, plimbându-se pe malul mării, din Horaţiu: „am scos de sub chivără (chipiul înalt, al husarilor – mvc) o ediţie miniaturală din Horaţiu, am pornit să mă plimb de colo-colo, citind şi umplându-mă de entuziasm…”. Invocă personaje din Muşchetarii lui Dumas, din Ruslan şi Ludmila de Puşkin. Re-citeşte (într-o secvenţă a vidului de cărţi) din Eugène Sue, Le commandeur de Malte (şi aici nu e departe de Tolstoi, vom vedea mai jos). Citeşte din Gogol (Suflete moarte), iar un camarad e poreclit Pavel Ivanovici Cicikov. Ironizează pe seama plicticosului studiu al lui Afanasii Fet, Imperceptibilele splendori ale firii şi a „sagăi” unui oarecare autor Moroşkin despre periplul Rusiei.
Primeşte de acasă un colet cu cărţi (de altfel, unul dintre sfaturile insistente ale lui Alexandru Hasdeu era să citească: „Citeşte, citeşte mult, la fel, scrie mult, dar chibzuieşte bine, cizelează cele ce scrii”). Coletul includea: Cu privire la cultul lui Zeus de Pavel Leontiev (discipol al lui Friedrich Schelling); Cântece ale diferitor popoare de Nikolai Berg (ambele cărţi recent tipărite în Rusia: 1850 şi, respectiv, 1854); versurile lui Fiodor Tiutcev (ediţia princeps, din acelaşi an 1854). Invocă personajul din nuvela lui Schamisso, Peter Schlemil (Uimitoarea istorie a lui Peter Schlemihl sau omul care şi-a vândut umbra). Îşi aminteşte că îşi propuse să scrie „un studiu asupra miturilor tracice” (menţionând că „o comunicare” la acest subiect apăruse cu semnătura lui în revista petersburgheză Severnaia pcela şi în revista Moskoviteanin).
Tolstoi notează lecturi multe şi… diverse. Citeşe din Béranger, dar şi din din Eugène Sue (Gilbert et Gilberte), din autori mai obscuri precum Alphonse Karr şi chiar din scrierile fostului suveran Louis Philippe; apoi, intens, din Goethe (merge greu) şi din Schiller (Verschwörung von Fiesko ş.a., cu entuziasm variabil: uneori este foarte încântat, alteori dezamăgit); dar şi foarte mult din Puşkin, Lermontov (comentându-i şi descriindu-şi impresiile), dar şi din A. Ostrovski (de piesele căruia este încântat).
Printr-o coincidenţă, Hasdeu îşi notează (spuneam, într-o foarte coerentă limbă rusă) impresiile din aceste zile într-un caiet intitulat Însemnările unui iuncher de husari, iar din notele lui Tolstoi aflăm că lucrează în aceste zile la o povestire pe care o numeşte iniţial Însemnările iuncherului. Doar că este o naraţiune cu o acţiune plasată în timpul războiului din Caucaz (în Cecenia), care va fi publicată cu titlul final Tăierea pădurii. Povestirea unui iuncher.
Scriitorul rus continuă să lucreze şi la al doilea roman autobiografic, Adolescenţa (va reuşi să primească şi notele apreciative ale lui Nekrasov, care îi vor ridica starea de spirit, va trimite manuscrisul aflându-se la Bucureşti şi va primi revista cu textul tipărit fiind deja la Chişinău). La Chişinău, în septembrie 1854, primind un colet cu textele tipărite în revista lui Nekrasov, îşi va nota că a găsit „multe lucruri slabe”. În tot acest timp, jurnalul său consemnează lucrul asupra Romanului unui moşier rus, care va deveni nuvela Dimineaţa unui moşier, cu rezonanţe puternice la apariţie (1857), fiind salutată de Turgheniev şi Cernîşevski.
Diferite le-au fost destinele. Diferit a fost rolul Războiului Crimeii în aceste destine. Pentru Tolstoi, înfrângerea Rusiei a însemnat o amară lecţie de istorie. Prima dintre Povestirile din Sevastopol va fi acceptată cu entuziasm de către redactorii şi cititorii revistei Sovremennik, ca „articol” sau corespondenţă de război. A doua însă a creat mari probleme de publicare. Nekrasov îi scria lui Turgheniev în legătură cu această amplă nuvelă (Sevastopol în luna mai): „Tolstoi ne-a trimis un articol despre Sevastopol – dar e plin de un adevăr atât de treaz şi profund, încât nici vorbă nu poate fi să fie publicat”. A. Pisemski îi scria lui A. Ostrovski: „Te iau fiorii, ţi se ridică părul măciucă de la simpla imaginare a ce se întâmplă acolo. Articolul e scris atât de implacabil-onest, încât e greu să-l citeşti. Citiţi-l, neapărat!”
Cenzura mai întâi a respins povestirea, apoi a mutilat-o nepermis, atât de mult deranja. Şi nu era vorba decât de un adevăr trist, în care umanistul Tolstoi se situează deasupra tuturor patrioţilor, înfierând războiul şi, implicit, patriotismul zgomotos. El, primul corespondent de război în istoria Rusiei, nu descrie atât patriotismul apărătorilor oraşului (deşi surprinde perfect detaliile şi îi compătimeşte sincer pe cei care pătimesc – aceştia fiind adevăraţii eroi ai luptelor), cât acuză absurdul războiului şi antiumanismul celor care îl declanşează („nu mai pot fi dulceag, nici să bat apa-n piuă, fără gând şi mai ales fără scop” – îşi va nota el în jurnal atunci când află că textul i-a fost mutilat, adăugând, ca o decizie de principiu: totuşi preocuparea mea principală, care ar trebui să le înlăture pe celelalte, ar trebui să-mi fie literatura”).
Iar pentru Hasdeu, războiul pe care tocmai îl pierduse, împreună cu armata şi ţara din care făcea parte, a însemnat o cardinală răsturnare de destin. Am putea spune că e un caz rar când un război pierdut a fost benefic pentru protagonist: conform Tratatului de la Paris, Basarabia de Sud este cedată de Rusia puterilor aliate şi reîncorporată Moldovei. Cu acest prilej, Hasdeu trece în această parte a ţinutului şi intră sub jurisdicţia Moldovei (iar apoi a României). Simplu spus, devine cetăţean român (conştiinţa naţională o avea, atestată şi în poezia din adolescentă – scrisă în limba rusă – „Sunt român”/ Я – румын). Şi scriitor român.
Şi contele Tolstoi va demisiona din armată după încheierea Războiului Crimeii şi se va dedica exclusiv scrisului. Într-un anume sens, am putea spune că ambii au intrat în război cititori şi au ieşit din el scriitori.
Pentru aventurile lor, mai puţin impresionante ca fapte propriu-zise (dacă nu punem la socoteală tragedia urmărită de Tolstoi la Sevastopol), utile însă pentru cariera literară, s-ar potrivi, deopotrivă ambilor, cuvintele lui A. de Vigny (din Servitude et grandeur militaires), pe care Hasdeu le ia ca moto pentru Impresiile de armată: „… l’Armée est un bon livre à ouvrir pour connaître l’humanité ; on y apprend à mettre la main à tout, aux choses les plus basses comme aux plus élevées ; les plus délicats et les plus riches sont forcés de voir vivre de près la pauvreté et de vivre avec elles ; de lui mesurer son gros pain et de lui peser sa viande.”
Experienţele le-au fost benefice în mod diferit. Se vor întâlni, peste ani, într-un fel de duel literar (nu pentru o femeie, ci pentru femeia!), când Hasdeu va scrie un pamflet despre Sonata Kreutzer. Bizara nuvelă a lui Tolstoi, construită pe naraţiunea unui misogin, e reductibilă la o deducţie a personajului, în fapt, un precept al abstinenţei totale (da, monahale) ca ideal al vieţii: „Dacă viaţa (viaţa umanităţii – n.m. mvc) are un scop, ea ar trebui să-şi încheie existenţa atunci când scopul e atins”.
Motto -urilor lui Tolstoi din Noul Testament (Matei, 5.28: „oricine se uită cu poftă la o femeie a şi comis adulter cu ea în inima lui” şi Matei, 19.12: „sunt fameni (=eunuci – mvc) care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni (=castraţi – mvc), şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi (=monahi – mvc), pentru împărăţia cerurilor. Cine poate înţelege să înţeleagă.”), Hasdeu le opune (în maniera persiflantă a pamfletarului) o parabolă – construită de el, dar „dedusă” din Vechiul Testament (şi cu referire şi la Darwin (sic!), pe care şi-l ia adept): „Moise ne dă a înţelege că la om femeia stă pe scara evoluţiunii mai sus de bărbat, fiind un animal mai perfect, mai „modern“, mai de „primă calitate“, deoarece este urzită după toţi ceilalţi, ca treapta cea mai superioară”.
Dar asta e o altă poveste, dintr-un alt război…