De opt ani, Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj, dirijat de Mihai Măniuțiu, regizor eminent și scriitor fertil și inspirat, organizează un festival intitulat Întâlnirile Internaționale, în interiorul căruia cei prezenți pot vedea o serie de spectacole ale acestui teatru și uneori câte unul de la Teatrul Maghiar din localitate.
Anul acesta, la ediția a opta, au fost și două spectacole mai legate de literatură decât altele. Și anume Despre senzația de elasticitate când pășim peste cadavre de Matei Vișniec și o adaptare scenică a Țiganiadei lui Budai-Deleanu.
Pentru cei care au frecventat cândva Casa Scriitorilor din București (nici nu exista alta, cel puțin cu acest nume), atmosfera piesei lui Matei Vișniec debutează cu izbitoare rezonanțe: un personaj se numește Miți, cu numele real al unei chelnerițe de la acest restaurant, responsabilul e chiar Shapira, cel care a și funcționat acolo un timp, iar istoria lui Miți e chiar aceea reală: a fost selectată de undeva, dintr-un mediu umil, tocmai de aceea, și adusă la Școala de Literatură, unde s-a dovedit că era imposibil să faci din ea altceva decât o chelneriță. Poetul damnat de noua societate socialistă în curs de instalare în România poartă un nume care trimite la Constant Tonegaru, numai că povestea nu e aceeași cu a marelui poet din anii 40, pentru că Sergiu Penegaru face pușcărie pentru poemele sale, ca și modelul său, dar după ce iese are, totuși, o slujbă, înainte de a muri din cauza relelor tratamente din închisoare, în timp ce Constant Tonegaru a murit pur și simplu de foame, tuberculos, de altfel ca și Penegaru. În pușcărie, Penegaru dă peste Constantin Noica, jucat de Petre Băcioiu, peste alte personaje marcante ale unei lumi apuse (cum spuneau comuniștii), și unul dintre aceștia interpretează cu mult haz Cântăreața cheală de Ionesco, prilej de uitare a condiției mizerabile în care au fost cu toții aduși de noul regim, dar și de continuare a piesei pe această pistă. Cântăreața cheală devine personaj al piesei lui Vișniec, cu apariții fulgurante, ea e un duh care-i sperie pe securiști, aceștia bănuind că e vorba de un nume de cod al unui agent imperialist, după gustul epocii. Povestea Cântăreței chele, interpretate în pușcărie o noapte întreagă, o preia autorul dintr-o amintire a lui Nicolae Balotă, care a fost și el acolo în acea noapte de pomină, când N. Steinhardt a redat piesa lui Ionesco. Eugen Ionescu, Ionesco, devine și el un nume de cod, în mintea îngustă și speriată, totuși, a securiștilor. Acesta e avantajul unui scriitor adevărat care scrie piese de teatru, față de cel al proaspeților scenariști la modă, că poate face apel la cărți și la realități care, în lipsă de cultură, le sunt interzise dramaturgilor la modă.
Piesa e foarte bine scrisă, replicile sunt acide și alerte, ritmul este menținut pe tot parcursul desfășurării unei drame care sfârșește în tragedie. Începutul este un poem pe care poetul Matei Vișniec l-a publicat cu mulți ani în urmă chiar în Viața Românească, Și acum cine spală vasele? Matei Vișniec reușește să pună în scenă sistemul concentraționar, cu tot lanțul său de dificultăți ridicate în fața celor care încercau să gândească singuri, vorba unui alt poet, interzis la vremea când se petrec primele scene din Despre senzația de elasticitate când pășim peste cadavre, Tudor Arghezi. E drept, acest mare poet face apel la Cel ce gândește singur exact când i se ridică interdicția de publicare, cu anumite compromisuri pe care trebuie să le facă (volumele 1907, Cântare Omului și altele).
Tragedia lui Constant Tonegaru devine în piesa lui Vișniec și foarte elastic (sic) semnificată în spectacolul regizat de Răzvan Mureșan una generală, a culturii române sub proletcultism, cu o figură caracteristică, aceea a redactorului de revistă, bine înfățișată de Cristian Grosu, expresiv ca și-n alte apariții. Un rol bine construit este acela al chelneriței Miți, asumat cu multă sensibilitate de Alexandra Tarce. Dar dacă există un actor care să înfățișeze, atât prin expresia feței, cât și prin tot comportamentul său pe scenă rolul securistului tâmpit, care vede peste tot comploturi și dușmani de clasă, agenți imperialiști și încercări de răsturnare a regimului comunist, acesta este Adrian Cucu, aici directorul închisorii unde se petrece noaptea cu Cântăreața cheală. Aceasta din urmă este atent construită ca fantomă care există și nu există, ceea ce-i dă dureri de cap securistului tâmpit, de Patricia Brad. Am lăsat la urmă performanța unuia dintre cei mai mobili și plini de vervă actori încă tineri ai acestui teatru, cel care l-a înfățișat pe poet, Matei Rotaru, a cărui apariție luminează scena de fiecare dată. Una peste alta, spectacolul place și e reușit în toate articulațiile sale.
Place și cealaltă reprezentare literară, a Țiganiadei, deși, în opinia noastră, nu este unul reușit decât în parte. Fiind imposibil de reprezentat întreaga epopee eroi-comică a lui Ion Budai-Deleanu, s-a recurs la un scenariu, scris de Cătălin Ștefănescu. Alexandru Dabija, cunoscut pentru revizitarea, cum se spune azi, a unor opere clasice, a ales soluția destul de liniară a prezentării lumii țiganilor, încă nedeveniți romi, cu obiceiurile ei, cu zgomotul ei caracteristic, în costume multicolore, într-un fel de exotism local, sau pe loc, știut fiind că, de obicei, exotismul avea darul de a ne purta prin lumi îndepărtate. Spectacolul, care angrenează mulți dintre actorii teatrului clujean, se desfășoară cumva în linie dreaptă, cu doi prezentatori, excepționalii actori Anca Hanu și Matei Rotaru, urmați de scenele pe care le prefațează. Desfășurarea devine monotonă și ritmul spectacolului scade, deși agitația de pe scenă e maximă și plină de aparentă veselie. Sunt insule de teatru în toată această zarvă, cum e aceea a discuției despre sistemele politice, care, și ea, se prelungește cam mult, pierzând interesul și dramatismul sau cea cu Vlad Țepeș motociclist (Radu Lărgeanu, un actor comic de excepție). Cred că este un spectacol care atrage prin titlu – unde altundeva mai poți auzi cuvântul țigan rostit fără urmări neplăcute? – dar și prin numele regizorului, Alexandru Dabija fiind cunoscut pentru performanțele sale în montarea literaturii clasice, cum spuneam, dar și prin numele unor actori vedete la Cluj, precum Ionuț Caras, cei trei citați mai sus și altele și altele. Dar mă tem că nu este o victorie prea concludentă a teatrului.