Nimic mai potrivit pentru Radu Cosașu decât ambiguitatea homeopatică a damblalei. Ea poate lovi/păli din senin, zic dicționarele, încărcându-te de furie și năbădăi, te poate înnebuni ori deda la deprinderi ciudate, stranii, la manii; dar tot ea poate numi cheful, pofta, pasiunea, chiar îndrăgostirea de ceva ori cineva. Mai mult, amarnicul trimite și la vrednic de milă și fără cruțare, cumplit și crunt, dar și la inimos, curajos. Amarnica dambla are, atunci, situarea liberă și dublă, cu inserții oximoronice, atât de specifică lui Radu Cosașu. Cum spuneam altădată, jungla ambiguităţilor este traversată implicat, dar dezinvolt graţie verbului decupat exact pe măsura secvenţei existenţiale, cu orgoliul „ca o floare a unei frici spulberate – parfumul oricărei grădini de om”. Mohoreala privirii („Nu ai de ce fi prea voios când observi”) este depăşită sistematic prin corelaţiile neaşteptate, prin fantezia excepţională a limbajului, dar şi prin descoperirea că natura dinăuntru e mereu mai bogată decât cea din afară. „Obsedat textual”, cum se descrie („Exact în aceste zile, Rohrlich Oscar descoperise cuvintele şi literele, murind şi înviind într-o joacă a lor, cum numai limba română – dintre toate limbile planetei – o poate permite, atât de suplu, bogat şi feeric; nicăieri ca în româneşte, cuvintele nu se pot suci, frânge, rupe, reface, strânge, plânge, râde, lăţi, strivi, muri, dezvăluind de fiecare dată, printr-o schimbare sau printr-un amestec de litere, un alt sens, o altă lumină” – Armonia cordului bătut de gânduri), depinzând de bună voie și chiar încântat de „destinul unei grămezi de litere”, are o implicare pe cât de profundă, de atentă, de lucidă în tot ce se întâmplă în jurul său, în lume, pe atât de senină, de echilibrată, de ferită de damblaua neagră, definitivă, răzbunătoare. În fiecare rând scris de Radu Cosașu e stăruitoare ideea puterii ficţiunii de a ameliora realitatea ignorându-i tabu-urile: „Arta mea s-a născut din teamă / Am debutat ca fricos şi am creat pentru / a birui această frică. Alt scop n-am avut” (Addenda 1 la Meseria de nuvelist). Pentru personajul său (acel alter-ego narator şi fantasmatic) importanţa experienţei de viaţă şi a celei expresive este axiomatică – receptorul seismelor istorice este şi făuritor al lor. Drept urmare, cum am spus-o încă din primul comentariu la opera sa, o întreagă epocă este citită dinăuntru, prin lentile adânc umane, nu lozincard, dar nici, ceea ce este esenţial, contra-lozincard.
Redescopăr în Radu Cosaşu un autor pe gustul meu, deloc dispus să enunţe fraze profitabile sub moda zilei ori a clipei. Gândul şi cuvântul ascultă de comandamente interioare şi de logica bunului simţ şi a lucidităţii. Deschis, de o sinceritate complexă şi angajantă, cu stil şi spirit deopotrivă, privilegiază privirea lucidă şi senină, căci înţeleaptă – cu înţelepciunea aceea care ştie să ţină aproape de miezul lucrurilor, fără să se inflameze ori să se tulbure, şi care şi-a asumat, o dată pentru totdeauna, nu doar largul gândurilor, ci şi limitările condiţiei de muritor expresiv. Seninătatea şi umorul (cineva îl avertizează: „În ultima vreme, parcă ai pierdut ceva din el. Nu e voie, Cosule! Fără haz, „stagnăm şi concret nimic!“ – vorba nemuritorului nostru Teodor Mazilu), are dreptate Nicolae Manolescu, nu sunt niciodată uşuratice: „hazul lui nu duce lucrurile în derizoriu. În această privinţă, nu are egal”. El nu vorbeşte niciodată „ţeapăn şi vehement” (precum unul dintre personajele sale), ci calm, preţuind incurile în stare să accentueze o idee, cu o răspicare mlădioasă a frazei.
În Antiu-damblale, serie de texte apărute după 1989 mai ales în Dilema veche, rămâne un „extremist de centru decis să susţină vehement moderaţia, cu toate nuanţele şi riscurile ei”. Moto-ul volumului face toți banii: „Mintea e o boală a omului (Gheorghe Paşte, taximetrist bucureştean)”, Radu Cosașu gândește lucid și atent, pariind pe mintea sa deloc dispus să se dedea interesat ori oportunist după mintea altora, chiar dacă prețuiește cu asupra de măsură schimbul de idei, conversația spumoasă, cu miez, asezonată cu calambururi sprințare. Și o face fiindcă îi pasă (în sensul etimologic, pensare). Descărcarea de problemele omenirii e simplu artificiu textual pentru a introduce manifestul datoriei implicării personale, în răspăr cu spiritul mutonier. Excelent Cvasipoemul capului personal: „Nu-mi dau încă seama / în ce măsură este o slăbiciune sau o minimală virtute / (sînt dintre acei pentru care virtuţile sînt sistematic minimale) / dar, strict personal, mă găsesc într-o perioadă în care / nu mai sînt dispus, nici capabil, / să-mi iau pe cap toate problemele omenirii. / Numesc de vreo 20 şi ceva de ani (pot să vă spun şi ziua…) această perioadă: tranziţia de la capul de locuitor – pe care stăteau oţelul, porumbul, rapiţa, uleiul – / la capul personal în care şi pe care nu mai poate sta nici o mulţime („o, voi ce nu puteţi gîndi decît în mulţimi!“ – cum urla fata aceea, aproape disperată, din Hair al lui Forman)”.
La fiecare pagină e de descoperit ceva numai bun de citat, fără să schimbi vreo virgulă. Asta și este problema pentru cei care se pot numi fani ai lui Radu Cosașu și scriu despre el: cel mai bun mod de a vorbi despre el este înșirarea de citate pe care le-ai fi putut semna fără să stai pe gânduri. Parafraza strică armonia textului bătut de gânduri. Am decupat și eu adesea secvențe întregi: De pildă, sunt convinsă că să scrii româneşte în tânăra literatură română nu e un handicap – vezi spusa lui Radu Cosaşu: „La râpa Uvedenrode e numai pentru cei care au citit Baltagul în original”. Şi nu e cazul să te simţi „pentru asta, nici provincial, nici depeizat”. Sau: pariez pe relativism, deloc grăbită să cad în dramă şi disperare la anunţurile despre crize şi cataclisme. Zice Cosaşu: „Valorile se corijează, se corectează, se răstoarnă, se prăvălesc – toate acestea sunt verbe. Posteritatea e un malaxor care lucrează tot timpul, fără să-i pese de insomniile noastre – strict subiective, acesta e hazul lor”. Ori: ce bine le răspunde rabinul lui Cosaşu demolatorilor la modă în lumea noastră „de năvală”: „„Două greşeli nu trebuie comise. Aceea care consistă în a crede că un mare om n-are niciodată slăbiciuni. Şi aceea care consistă în a conchide că slăbiciunile îl fac să nu mai fie mare.“ Vi se pare că acest rabin era lipsit de exigenţă politică faţă de Céline? Sau faţă de Cioran? De Călinescu? De Sadoveanu? Dimpotrivă”. Oroarea mea faţă de mecanismele maniheismului, ale intoleranţei, circumspecţia cu care am privit schimbările de culoare ale intelectualilor noştri imediat după 1989, distanţa pe care am luat-o faţă de cei care împărţeau lumea în negru-smoală şi trandafiriu angelic, după găşti şi cumetrii, toate astea le aflu rezumate net și expresiv de acelaşi Radu Cosaşu: „…aşa cum n-am putut urî în chip comunist, din cauza binecuvântatelor mele rădăcini mic-burgheze, n-o să urăsc nici în chip anticomunist, fiindcă avem de-a face cu aceeaşi topică săracă…”.
O memorabilă Odă se dedică limbii române, cu elogii strecurate prin firidele aparent neînsemnate ale prepozițiilor, conjuncțiilor și adverbelor cu o artă a divagațiunilor cu tâlc care pune în lumină literatura, lumea, omul: „E vremea, e ora, e clipa pentru a ridica în slăvi micile cuvinte, cele care în viaţa lor n-au fost scrise cu majuscule, niciodată încoronate cu literă mare în cap, cu atîtea substantive megalomane, totdeauna furnicînd în frazele oricît de lungi sau oricît de scurte, dar fără de care nici o frază (proustiană sau rebrenistă) nu ar trăi, cuvinţelele acelea mărunţele numite conjuncţii, adverbe, sau şi una, şi alta, de o energie incomensurabilă în construcţia celei mai dificile minuni: o propoziţiune perfect gramaticală. / Slavă, întîi de toate, conjuncţiei dar, aceea care – aşa cum Gombrowicz a descris-o ca nimeni altul şi nu e nimic de adăugat – de cum apare într-o propoziție „dă viaţă imediat ideii“. / Slavă lui însă, pe care geniul calamburghez al lui Oscar Lemnaru l-a definit, în raportul său cu dar-ul vital, într-o seară, la Mogoşoaia, spunîndu-i cuiva bine încoţopenit în trufiile sale: „Dragul meu, toată lumea are un dar, dumneata ai un însă.“ / Slavă adverbului cînd, care – nabab în bogăţia sa de sensuri – îşi poate permite chiar luxul să se repete în fastul melancoliei produse de un „din cînd în cînd“. / Slavă conjuncţiei (dar şi prepoziţiei) fără – aceea care ne dă, aproape paralizant, conştiinţa limitelor şi a micimilor în care ne zbatem (…) Slavă prepoziţiei după, care se ţine de mine şi de creionul meu enervîndu-mă la culme, eu încercînd s-o alung precum Charlot, un cîine de pripas, dar ea nu şi nu, dovedindu-se de neînlocuit cu o insistenţă, aş zice, feminină. / Slavă adverbului tocmai, cel care ne dă iluzia – dragă neamului nostru – că putem ocoli, pe româneşte, tot ce-i precis şi exact în străineză (o nouă viaţă şi o veselă muzicalitate dîndu-i regionalismul tomnai în dicţia atroce a ultimului nostru dictator). (…) Slavă adverbului doar, de o senzualitate indicibilă cînd, lipindu-se de fără, se colează şi cu „poate“, dîndu-ne acea erecţie a siguranţei de sine în „fără doar şi poate“ (…) Slavă adverbului de o mîndră concizie aşa, care, totuşi, în frivolitatea lui, precum atîţia preşedinţi şi şefi dornici să se audă cît mai des, îşi îngăduie a se compromite prin aproximaţia dintr-un aşa şi aşa; dar omul îşi revine – căci care cuvînt nu e un om? – atunci cînd decretează un straşnic aşadar…”. O citesc/citez cu încântare, amintindu-mi de cazurile-oameni cu care mă desfătam eu însămi în Declinarea poeziei.
Și definiția lui personal îmi amintește, în subtext, de o trăsătură a românului „demascată” de limba română: „Mă slujesc, zice Radu Cosașu, de o definiţie dată mai demult, în Cişmigiu, de un domn distins unei doamne distinse: „Dragă, am ceva la ficat, mă ţine un astm, mă trezesc dimineaţa anchilozat şi nici eu personal nu mă simt prea bine“”. Observam altădată (Feminitatea limbii române) că, pentru român, capul dureros e un străin, există cumva separat de eul insului care suportă durerea. Aşa stând lucrurile, nu e vinovat de ceea ce îndură, e o fatalitate şi, deci, nici nu i se cere să acţioneze prompt, viguros, implicat. Tot aşa cu setea, foamea, frigul. De cele mai multe ori, sunt duşmani implacabili. Românul spune „mi-e sete, foame, frig” – ele, setea, foamea sunt, există autonom şi oprimant asupra sa. Starea „naturală” a românului pare să fie aceea de oprimat şi confortabil neputincios: „mă doare capul şi mi-e foame”. Capul şi foamea sunt deasupra mea, eu nu pot face nimic.
Brambureli hazotragice și tangoase aromite melodic te conduc pagină după pagină printr-un savuros inventar în care mărunțișurile („doar amănuntele au putere”) de tot soiul mozaichează tablouri de neuitat ale vieții noastre de astăzi și de ieri. Din Tangoase rețin doar verbele relației cu muzica într-un evantai fermecător de umori cosașiene vorbind despre puterea muzicii: mă obsedează, mă urmăreşte, mă fibrilizează din cînd în cînd, din gînd în gînd, mă ia cu tremur sub pleoapă, mă păleşte un dor, mă lasă perplex (adjectiv consacrat de dl Pleşu), mă strînge tare între ochi – ca să ucid o lacrimă inadmisibilă, mă simt de o inteligenţă intermitentă, mă înveseleşte , mă întorc la mine însumi, mă îmbărbătez, mă enervez, mă întunec, mă surprind amintindu-mi… Pentru mine, sunt și treptele lecturii unui text semnat Radu Cosașu.
Cât despre actualitatea enunțurilor sale („adevărul nu se confundă cu dreptatea”), aș zice și eu, după un personaj al său: precum Turgheniev, Cosașu „scrie din ce în ce mai bine”.
Radu Cosașu, Anti-damblale, Editura Polirom, Iași, 2018, 222 pagini