Entități primordiale, specifice condiției noastre, al căror nume îl pronunțăm de zeci de ori, la care facem aluzie de sute de ori, se cer din cînd în cînd examinate cu atenție: Miracolul, cu majusculă, ar fi una dintre ele. Definirea lor relevă în egală măsură filozofia, istoria, etica, sociologia și chiar estetica – înțeleasă în sensul ei grav, formulat de gîndirea romantică germană.
Definim, sintetic și privit de foarte sus, Miracolul drept răsturnarea fericită a logicii, contrazicerea neașteptată și victorioasă a ceea ce ar fi trebuit să se întîmple și nu s-a întîmplat, ieșirea dintr-o aparentă aporie. De exemplu, în regim etic, demascarea cu succes a locurilor comune, a ideilor primite, se dovedește miraculoasă din moment ce ea se întîmplă rar și contrazice cursul obișnuit al lucrurilor. Cel ce demonstrează absurditatea intrinsecă a locului comun, arătînd cîtă neghiobie s-a acumulat timp de secole într-un proverb sau într-un adevăr acceptat de toată lumea realizează de fapt un mic miracol, un fenomen reconfortant pentru inteligență.
Întoarcerea pe dos a locurilor comune i-a interesat pe mulți scriitori și moraliști, al căror talent literar stătea în cumpănă dreaptă cu ingeniozitatea. Flaubert, G. K. Chesterton, Valéry sau T. S .Eliot sunt cîteva dintre cele mai proeminente figuri ale unui prețios șir de individualități aflat în descendența lui Montaigne.
Miracolul este în mod obligatoriu benefic. Răsturnarea logicii și contrazicerea ei poate fi însă și malefică: atunci în loc de miracol întîlnim calamitatea, nenorocirea. Ea ascultă de aceeași mecanică precum miracolul, dar de data aceasta se iese din aporie pe la polul minus.
În sensul acceptat de noi, miracole se petrec pretutindeni, în toate domeniile cunoașterii. Au existat miracole în muzică, pictură ori literatură, în gîndirea filozofică, în fizică ori matematică, unde au avut loc spectaculoase răsturnări de paradigmă. Pentru a nu încălca teritorii ce necesită competență specializată, mă voi ocupa în paginile următoare de cîteva miracole din domeniul istoriei și al socialului, accesibile unui mai mare număr de oameni și antrenînd ecouri repetate.
Începem cu examinarea unui fel de „pre-miracol”, adică cu schimbarea de perspectivă ce a făcut posibilă calificarea unor evenimente drept miraculoase: este vorba de modul în care percepem astăzi istoria, desfășurarea cronologică a evenimentelor.
De secole, dar mai ales de la finele secolului al XVIII-lea, s-a văzut de obicei în istorie un proces ascendent cu finalitate certă, în care fiecare etapă era superioară precedentei. Istoria însemna prin definiție progres. Dacă Giambattista Vico propunea o idee fantastă și generoasă, filozofia istoriei concepută de Hegel a fixat o schemă precisă: omenirea evoluează în spirală ascendentă, iar fazele istorice succesive invederează ideea de progres; omenirea avansează spre realizarea pe pămînt a Spiritului Universal, spre unirea finală cu Divinitatea. Istoria ar fi înzestrată nu doar cu sens, dar și cu perspectivă previzibilă.
Timp de două secole gîndirea europeană s-a aflat sub dominanța lui Hegel, a cărui perspectivă asupra istoriei a luat cele mai variate întruchipări. Istoria romantică, inclusiv cea a Restaurației franceze, fără a fi filozofic hegeliană, a crezut cu convingere în progres, în sensul divin al întîmplărilor umane, adică în Divinitatea care ne conduce ferm din umbră. Dacă la un istoric-prozator ca Michelet nu ne miră asemenea viziune participativă, ea pare ciudată la istorici ai faptelor exacte cum au fost Edgar Quinet sau lucidul Guizot.
Primii noștri istorici de formație romantică din epoca pașoptistă au aderat instinctiv la hegelianism, din moment ce educația lor se realizase în ambianța istoriografiei franceze a momentului. M. Kogălniceanu, cu încrederea sa fermă în progres, dar mai ales N. Bălcescu, adeptul fervent al sensului divin al istoriei, preluaseră automat mirajul hegelian fără a-l mai pune în discuție.
Ideea avansului continuu și a sensului precis al evoluției avea să străbată secolul al XIX-lea. Invazia pozitivismului – vizibilă mai ales în a doua jumătate a secolului – oferea argumente solide: din moment ce misterele naturii și ale gîndirii se clarifică prin progresele spectaculoase ale fizicii, chimiei, biologiei, medicinei etc., din moment ce rațiunea descifrează metodic tot ceea ce înainte părea inexplicabil, vom ajunge curînd la o lume fără metafizică, la victoria absolută a explicației raționale. Viziunea romantic-germană asupra istoriei s-a văzut prelungită neașteptat prin voga strivitoare a pozitivismului, care a instaurat cultul lumii materiale și al realității palpabile.
Cea mai agresivă prelungire hegeliană a reprezentat-o însă marxismul și filozofia propusă de el. Hegelianul de stînga Karl Marx a imaginat viitorul omenirii după o schemă de maximă claritate: din comuna primitivă și pînă în secolul al XIX-lea, societatea umană a progresat continuu; capitalismul, actualul ei stadiu de dezvoltare, va trebui să se prăbușească, iar omenirea să ajungă în socialism, apoi în comunism; nici o stavilă nu putea opri mersul ineluctabil al istoriei.
Dar promițătoarele construcții hegeliene au început să se clatine încă de la finele secolului al XIX-lea, pentru a fi discret abandonate în secolul următor. Noua fizică și noua matematică au minat rapid bazele pozitivismului. Odată pusă sub semnul întrebării încrederea oarbă în progresul material continuu, firul obligatoriu ascendent al istoriei n-a mai putut fi urmat. Secolul XX a adus comunismul și fascismul, variante de societate caracterizate prin asasinarea programată a zeci de milioane de oameni doar pentru vina de a se fi născut. În aceste condiții, cu greu se mai putea vorbi de progres istoric și de societate superioară.
În realitate, comunismul a însemnat un uriaș regres în civilizația umană. Nici cei mai sîngeroși dictatori, nici cei mai nebuni monarhi n-ar fi conceput, în secolele precedente, existența Gulagului și asasinatul în masă pe motive politice ori de clasă. Lagărele de concentrare și de exterminare reprezintă inovația absolută a secolului XX. Iată deci că istoria, departe de a întrupa progresul sperat, s-a arătat mai degrabă imprevizibilă: progresul tehnic s-a văzut acompaniat de regres și de prăbușiri în domeniul politic ori etic.
Aproape tot secolul XX a trăit sub semnul imprevizibilului, de obicei în varianta lui neagră. Într-un secol în care victimele inocente s-au numărat cu zecile de milioane, iar războaiele mondiale au secerat alte zeci de milioane, regresul civilizațional s-a dovedit imens, iar viziunea optimistă asupra omenirii în veșnic progres și-a pierdut orice credit.
Ideea de anticipare rațională a faptelor, de prevedere a cursului istoriei, s-a demonetizat la rîndul ei în fața salturilor neașteptate ale evenimentelor. Să recitim astăzi documentele futurologilor din anii ’70, concluziile pe care „înțelepții” grupați în așa-numitul Club de la Roma le formulau în legătură cu viitorul nostru imediat: vom rămîne uluiți de incapacitatea totală a acelor „înțelepți” de a prevedea orice în legătură cu orice. Insignifianța acestor personaje, ale căror oracole erau luate în serios de intelectuali și de politicieni, s-a dovedit monumentală; ghicitul în cafea sau în cărțile de tarot ar fi furnizat previziuni mai credibile. E de ajuns să spunem că aproape nimic din ceea ce Clubul de la Roma anunțase drept sigur nu s-a împlinit cu adevărat. Prăbușirea în doar cîteva luni de zile a comunismului în Europa nu a fost prevăzută de nimeni, iar explicarea ei stîrnește încă polemici. În luna noiembrie a anului 1989, la congresul Partidului comunist român, N. Ceaușescu lansa cu toată seriozitatea planuri cincinale, anunțînd țării întregi ce se va întîmpla peste cinci, zece sau cincisprezece ani, fără să bănuiască însă o singură clipă că, o lună mai tîrziu, el însuși avea să sfîrșească sub gloanțele unui pluton de execuție. Istoria s-a văzut astfel corijată, din cînd în cînd, de Miracol. Să examinăm sumar trei „miracole” importante.
* *
Apariția creștinismului, considerată de credincioși miracol în sensul propriu al termenului, adică o minune salvatoare inexplicabilă rațional, permite însă și analize detașate; examinate cu ochii unui savant agnostic din secolul XXI, apariția și istoria creștinismului se relevă „miraculoase”, deși în alt sens.
Cele două milenii dinainte de Hristos au văzut născîndu-se mai multe imperii în lumea pe atunci cunoscută, adică în Asia, Orientul Mijlociu, Mediterana și zonele ei limitrofe. Durata în secole a acestor imperii pare enormă la scara de azi a timpului; dar ele au traversat istoria lăsînd relativ puține urme. Regatele din India, imperiile Chinez, Hittit, Babylonian, Persan, Egiptean și finalmente Roman au fost structuri înzestrate cu o latură spirituală definitorie. S-a întîmplat ca marile figuri religioase ale unor imperii să fie aproximativ contemporane: Buddha (secolele VI-V î.e.n.), Confucius (secolele VI-V î.e.n.), Zoroastru-Zarathustra (secolul VI î.e.n.) și Socrate (secolul V î.e.n.). Iată un prim miracol a cărui analiză rămîne de întreprins. Dacă cineva ar fi avut posibilitatea să străbată globul pămîntesc, mergînd spre apus, din China pînă în Grecia, ar fi avut, teoretic, posibilitatea de a întîlni în viață patru mari figuri ale umanității.
Să observăm că aceste patru nume, cărora le putem adăuga pe cele ale filozofilor presocratici și ale profeților Vechiului Testament, au ajuns pînă la noi drept primele nume individualizate de personaje istorice care nu au fost monarhi, șefi de state: iată o indicație prețioasă despre modul în care s-a constituit societatea umană.
Monoteismul are o lungă istorie. Marile figuri amintite mai sus își construiseră filozofia pe supoziția Puterii Unice care reglementează soarta oamenilor. Au existat însă și tentative concrete de instituționalizare a monoteismului, precum aceea a Faraonului Akenaton, care a încercat să impună zeitatea solară drept zeu suprem al Panteonului local. Nu ar fi imposibil ca însuși Moise să se fi inspirat din această tentativă eșuată, un secol și jumătate mai tîrziu, pentru a crea religia poporului evreu.
Adevăratul miracol de aici începe: cum a fost posibil ca monoteismul exemplar să se nască în Palestina, într-o țară mică și neînsemnată, aflată la periferia marilor imperii și care n-a avut nici forța economică, nici pe cea politică pentru a impune o religie? Iată că a fost. Poporul evreu din Palestina antică, redus ca număr, a fost însă un popor inteligent ce a asimilat discret influențele venite din imperiile limitrofe. A luat ceea ce era necesar de la exemplul politic egiptean, de la gîndirea greacă, de la religia persană; și astfel într-o îndepărtată provincie a Imperiului Roman monoteismul evreu s-a impus și s-a transformat în creștinism.
Aceasta a marcat continuarea miracolului la nivel superior. Relația cu Dumnezeul unic a suferit o alterare fără precedent determinînd un nou tip de monoteism, capabil să cucerească lumea. Dumnezeu s-a manifestat atunci prin întrupare, prin nașterea fiului divin, ceea ce nu se mai întîmplase niciodată și nicăieri; condițiile paradoxale ale acestui transfer au individualizat de la început creștinismul: fiul divin născut într-o familie modestă, în circumstanțe materiale mizere, viața acestuia în mijlocul oamenilor simpli, judecarea lui în împrejurări sordide, uciderea infamantă pe cruce, persecuția autorităților religioase și statale – totul s-a aliat pentru producerea unui miracol de dimensiuni nemaivăzute. Circumstanțele materiale care prezidau la nașterea miracolului indicau un eșec programat, transformat însă în victorie absolută.
Evenimentul ce a avut loc în uitata provincie Palestina în anul 28 al domniei lui Augustus la Roma s-a impus apoi în istoria ulterioară a umanității drept Miracolul prin excelență.
Căderea comunismului a fost un alt miracol de semnificație planetară, ne aflăm încă sub zodia lui iar consecințele căderii nu s-au epuizat. Ceea ce s-a întîmplat în toamna și în iarna anului 1989 nu fusese prevăzut de nimeni. E drept că sinistra realitate sovietică era cunoscută încă din anii ’30, iar apariția Arhipelagului Gulag risipise ultimele îndoieli ale oamenilor onești cu privire la natura sistemului comunist. Nu-i mai puțin adevărat însă că în anii ’80 ai secolului XX omenirea avea față în față două sisteme politico-sociale opuse, înzestrate cu o forță militară destructivă uriașă, două sisteme dintre care unul se afla în continuă ofensivă – sistemul comunist –, în timp ce lumea încă liberă adoptase de multă vreme atitudinea defensivă. Dincolo de lagărul comunist propriu-zis, Kremlinul își insinuase agenții în variate puncte ale lumii, aservind guvernele unor țări precum Nicaragua, Angola, Mozambic, Etiopia, Laos, Vietnam, Cambodgia etc. Perspectiva imediată părea aceea a unui război distrugător pe care nimeni nu îndrăznea să-l pornească.
Or, în aceste condiții, implozia Uniunii Sovietice și eliberarea de sub dominația sovietică a tuturor țărilor comuniste europene a însemnat un eveniment fără precedent, petrecut în doar cîteva luni. Treptata degringoladă economică a Uniunii Sovietice începuse încă din anii ’70, dar aproape nimic nu răzbătea vizibil la suprafață. Decalajul ei față de Statele Unite și de țările occidentale sporea de la zi la zi, însă sistemul comunist ar mai fi putut dura încă o jumătate de secol fără schimbări dramatice.
Ceea ce s-a întîmplat în Estul Europei spre finele secolului XX a reprezentat una dintre acele inspirații geniale ale umanității, prin care situații aparent irezolvabile își găsesc soluția simplă într-un efort de voință și de inteligență. Cel mai solid și mai represiv sistem politic imaginat pînă atunci de om, comunismul, s-a desfăcut în bucăți într-un interval de timp ridicol de scurt, fără să opună nici unf el de rezistență. Nu s-a tras nici un foc de armă în înfruntarea dintre cele două uriașe blocuri militare. Un regim ce se autoproclamase drept popular, ca emanînd din voința politică a „maselor largi muncitoare”, a mușcat țărîna fără ca nici unul dintre reprezentanții clasei muncitoare să sară în apărarea lui. Cînd dictatura roșie a luat sfîrșit, imensa majoritate a poporului din țările comuniste a simțit, dimpotrivă, o imensă ușurare.
A ieșit atunci la iveală un fapt intuit de majoritatea locuitorilor Europei de Est: comunismul, ca tip de gîndire și de societate, își pierduse încă de mult credibilitatea. Nu mai credeau în comunism nici măcar șefii supremi ai țărilor zise socialiste, nici măcar nomenclatura din conducerea lor, pentru a nu mai vorbi de oamenii obișnuiți. Marcel Gauchet spunea de curînd că partida fusese pierdută de comunism încă din momentul în care vîrfurile regimului și nomenclatura comunistă au început să-și trimită odraslele la studii la marile universități din Statele Unite: s-a văzut deodată, cu ajutorul involuntar al unui gest simbolic, de partea cu se afla adevărul social propriu secolului XX.
Prăbușirea comunismului a însemnat un eveniment excepțional ce marchează încă istoria. O explicare strict rațională a acestui turnant din istoria umanității nu există deocamdată; în ocurență, suntem obligați să invocăm din nou Miracolul, cu majusculă.
Marea Unire din 1918 reprezintă un al treilea miracol. Nu are importanță universală, dar la nivelul țării noastre nu rămîne mai puțin un miracol fondator. Aceasta deoarece în anul 1913 absolut nu prevedea răsturnarea spectaculoasă de situație verificată în 1918 și consecințele ei pentru țara noastră, adică înfăptuirea Marii Uniri. Evenimentele ce au dus la ea s-au înlănțuit după o logică lipsită de logică.
În momentul izbucnirii Marelui Război, clasa politică românească și opinia publică din Vechiul Regat se prezenta profund divizată. Cei care doreau intrarea în război de partea Puterilor Centrale contau pe înfrîngerea Rusiei și pe redobîndirea Basarabiei, pierdută în urmă cu un secol; cei care doreau trecerea de partea Aliaților sperau la unirea Ardealului cu Țara. Chiar dacă a doua tendință era ușor majoritară, mai ales în rîndurile intelectualității, tratatele semnate de-a lungul timpului cu Germania și Austro-Ungaria, ca și ura față de Rusia, făceau ca cele două partide să fie echilibrate. Incertitudinea politică domnea deci la noi în țară și ea s-a prelungit pînă în primii doi ani ai războiului mondial.
Marea Unire a însemnat o răsturnare formidabilă și neașteptată de situații. A trebuit ca două străvechi imperii să se prăbușească concomitent, a trebuit să dispară atît Imperiul Habsburgic cît și cel țarist, pentru ca România să tragă un fericit loz cîștigător, iar cele două partide care se înfruntaseră să aibă amîndouă cîștig de cauză. Țara noastră incorpora astfel atît Ardealul (cu Banatul și Bucovina), cît și Basarabia.
Dimensiunea cu adevărat miraculoasă a evenimentului apare cu și mai mare claritate dacă ne gîndim că, la începutul anului 1918, din cauza victoriei revoluției bolșevice, România se găsea în situația unei țări înfrînte. Obligată să semneze cu Puterile Centrale o pace umilitoare și amputantă (în aprilie 1918), ea a profitat însă de noua situație politică de la finele anului 1918 și a redistribuit radical rolurile. Trecerea de la umilință și înfrîngere la victorie s-a petrecut într-un interval de timp halucinant de scurt.
* *
Efectul-surpriză ce întovărășește miracularea îi face pe adversarii schimbării în bine să rămînă pentru moment fără grai și să-și revină cu greu. Miracolul este urmat de o perioadă de relativă incertitudine, în care noile structuri create ad hoc trebuie să se consolideze. De la patimile și învierea lui Hristos au trecut secole pînă ce creștinismul a cucerit lumea cunoscută. După faptele Apostolilor s-au scurs cîteva secole pînă cînd instituția Bisericii creștine să capete formă precisă. Primul Conciliu Ecumenic de la Niceea la nceputul secolului al IV-lea și conciliile următoare au fixat „regulile de funcționare” ale creștinismului. Lupta cu diferitele erezii care, acceptînd noua credință, voiau să introducă nuanțe proprii, precizarea regulilor de exercitare a cultului, normele de existență ale slujitorilor bisericii s-au consolidat doar într-un lung interval. Reziduurile miracolului se întind pe perioade lungi de timp și nu se rezolvă instantaneu, ci prin acțiuni de durată.
La rîndul ei, căderea comunismului a lăsat numeroase sechele a căror izolare și lichidare e departe de a se fi terminat. Părăsirea totală a sistemului nu s-a încheiat nici pînă astăzi în Estul Europei.
Rezistența comunistă la prăbușirea din 1989 s-a verificat mai ales în țările cu aspirații imperiale. Rusia și China nu au putut renunța la sistemul hiper-centralizat, iar în fruntea acestor state se află astăzi personaje cu intenții dictatoriale evidente, care s-au instalat oficial pe viață la cîrma țării.
Același comunism remanent face de exemplu ca forțele de stînga să aibă influență politică importantă în partea estică a Germaniei. După cum dorința de a impune din nou partidul unic, de a crea un nou partid-stat prin eliminarea oricărei opoziții interne, se menține vizibil în țara noastră. Va mai trece probabil timp pînă cînd România să devină ceea ce n-a fost niciodată – adică o democrație modernă reală.
Reziduuri comuniste se află în domeniul intelectual mai ales în țările din Occidentul Europei și în SUA, acolo unde o parte din intelectualitatea de stînga n-a reușit încă să digere șocul brutal din 1989, cel al prăbușirii comunismului. Discursul cripto-comunist actual a luat forma demagogiei populiste, adică aceea a condamnării prăpastiei existente între bogați și săraci, pretinzînd că, pe măsura trecerii anilor, în țările capitaliste bogații devin tot mai bogați, iar săracii tot mai săraci.
Ușor de manevrat propagandistic, raționamentul nu e mai puțin fals în esența lui. După prăbușirea Uniunii Sovietice, nivelul de trai global a crescut spectaculos în întreaga lume. În țările capitaliste, clasa medie în expansiune formează majoritatea populației. Membrii ei trăiesc (alimentar, igienic, sanitar, cultural, ca divertismente) la un nivel pe care bunicii lor nici n-ar fi îndrăznit să-l viseze. A fost de ajuns ca amenințarea sovietică să dispară și cea rusească să se reducă, pentru ca nebuneștile cheltuieli militare să se diminueze astfel drastic, iar majoritatea țărilor lumii să iasă de sub dictaturile comanditate de Kremlin. Omenirea n-a trăit niciodată mai bine ca astăzi, iar clasa medie, componentă esențială a bunăstării capitaliste, devine din ce în ce mai numeroasă și în țările latino-americane, asiatice sau africane, care au rupt-o cu regimul colectivist și nu se mai află sub stăpînirea micilor satrapi locali.
Ecourile miracolului petrecut în țara noastră acum 100 de ani respectă regula generală și nu sunt mai puțin interesante. Sărbătorind centenarul Marii Uniri, ar trebui să realizăm că norocul de acum un secol se cere privit cu modestie, nu cu triumfalism. Finalul Marelui Război a adus fericirea unora (România, Polonia, Cehoslovacia) și nefericirea altora (Germania, Austria, Ungaria și mai ales Rusia). Mizeria, umilința înfrîngerii, convingerea că prin Pacea de la Paris s-a comis o nedreptate istorică au provocat valul revanșard care a dus în Germania la hitlerism, iar în Ungaria la un naționalism ce nu a încetat nici pînă astăzi. Cît privește nașterea comunismului în Rusia, ea a fost cea mai tragică urmare a Marelui Război.
Sărbătorirea centenarului Marii Uniri ar fi ideal să se transforme într-o încercare de împăcare reală între țara noastră și Ungaria. Ea nu se va produce rapid, deoarece guvernele în funcție astăzi la București și Budapesta, naționaliste și mărginite, sunt incapabile să schițeze un plan de asemenea anvergură. Dar guvernele sunt trecătoare, iar acest scop politic ultim privește următoarele decenii. În cadrul unei Uniuni Europene fortificate, împăcarea istorică dintre țările noastre s-ar putea realiza tot așa cum, după ultimul război mondial, eternii inamici Franța și Germania s-au împăcat durabil.
Prin pași mici, dar continui în aceeași direcție, abordînd domeniile economic, social, cultural etc., colaborarea româno-maghiară ar putea deveni o structură stabilă. Ceea ce s-a petrecut de o parte și de alta a Rinului după 1950 constituie un model de urmat și în alte puncte ale Vechiului Continent.
Oricît de rar, miracolul totuși se produce. În anumite momente istorice, cînd totul pare fără speranță, să nu pierdem încrederea în neașteptata răsturnare ilogică ce rezolvă în doar cîteva zile situații aparent irezolvabile. Să luptăm zi de zi pentru îndreptarea lucrurilor, dar să nu uităm că uneori Miracolul pîndește după colț.
Textul reprezintă varianta rezumativă a conferinței publice ținute la Teatrul Național din București în ziua de 13 mai 2018.